Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?

Cartea mănâncă din scris,

Analfabeți să hrănească,

Cititul să fie numai în vis,

Și foile albe să crească.

Lampa se stinge devreme,

Omul își iese din fire,

Mintea urlă și geme,

Ochiul se mută-n orbire.

Poiana e tristă și goală,

Ziarul, cine-l citește...?

Iocan bocește pe nicovală,

Moromete-n Italia trudește.

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

Dac-ai ști ce este în al meu suflet 

Când tu îmi vorbești despre el,

De pe față îmi dispare orice zâmbet 

Când te văd cum plângi după el 

Îmi fuge pământul de sub picioare 

Când îmi zici cât de dor ți-e de el, 

A mea inimă încet îmi moare 

Iar a ta bate numai pentru el,

Eu dau totul pentru tine

Tu dai totul pentru el,

Eu renunț la toate pentru tine 

Tu renunți la mine pentru el.

Stau și mă întreb dacă tu te gândești măcar o secundă la cum mă simt eu atunci când îmi vorbești despre el, când am zis că sunt aici pentru tine mereu când ai nevoie nu credeam că poate să fie atât de dureros. Nu știu ce cuvinte să-ți spun atunci când plângi de dorul lui, mă doare prea tare ca să pot să-mi aleg cuvintele.

Ști că te iubesc și aș face orice pentru tine și te susțin în absolut orice ai face, însă acum chiar nu am cu ce să te ajut, încet parcă încep și eu să am nevoie de ajutor în timp ce încerc să-ți ofer ție ajutor...

Întâmplarea are formă.
Cuvintele — rădăcini
ale unei păduri
care nu există
decât atunci când
nu o privești.
Eu sunt tu
privindu-mă
într-o apă
care n-a atins niciodată
malul.

Azi nu cer și nici nu vreau,

S-apelez la cei ce-mi dau,

Doar răspunsuri de refuz

Mă bazez pe ce e SUS.

Când o poartă se închide, 

Fii atent și ia aminte 

Observă ce sa deschis

Sigur altceva-i trimis!

De te plângi vei sta pe loc,

De accepți tu ai noroc

Căci ai posibilitatea ,

Prin alegeri sa schimbi cartea.

Așadar fi-ți curioși, 

Cu durere respectuoși 

Căci ascunde drumuri noi

Presărate și cu flori.

Când te plângi de fapt tu ceri,

Să-ți dea cerul neplăceri. 

Recunoști și aceea durere 

Că-i venită sa te-ndemne. 

Să-ți schimbi o gândire veche,

Să-i pui în loc noi bilete

Desfăcute și citite,

Și cu alte noi cuvinte!

Cuvinte frumos alese,

Prin grai și schimbări imense!

VIOLETA MAXIM

Dorința se uită pe sine
în fiecare ecou.

Acolo se naște
ce nu poate muri.

Doamne,

sunt locuri în suflet

unde nu pătrunde nimeni,

nici măcar eu.

Acolo stau tăcerile mele

ca niște fiare care nu dorm,

așteptând ca într-o zi

să nu mai fiu nimic altceva decât ele.

Mi-am dorit singurătatea,

am visat-o ca pe o catedrală

fără oameni,

fără zgomot,

fără frică.

Dar când m-am așezat în ea,

am auzit cum tăcerea începe să urle.

Doamne,

nu știu dacă singurătatea aceasta

e o binecuvântare

sau o pedeapsă.

Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,

dar eu am umplut-o cu absență,

cu îndoială,

cu fugi.

E o liniște prea grea,

care nu mângâie,

ci strivește.

E un pustiu unde nu mai știu

dacă vorbesc cu Tine

sau cu umbra mea.

Și totuși,

în adâncul acestei singurătăți absolute

simt că ești Tu.

Nu în zgomot, nu în lume,

ci în golul care doare.

Poate că ai vrut să mă dezbraci

de tot ce e omenesc,

ca să Te pot găsi

acolo unde nu mai e nimic,

decât Duhul Tău.

Doamne,

dacă asta e singurătatea

prin care învăț să Te iubesc curat,

fără măști,

fără lume,

atunci nu mă scoate din ea,

decât atunci când știi

că pot iubi din nou,

fără frică de întoarcere.

Doamne,

sunt obosit de atâta mizerie străină,

de atâtea răni care nu sunt ale mele,

dar pe care le port în sufletul meu

ca și cum ar fi fost împănate adânc

în carnea mea.

Am primit durerea ca pe un dar,

un dar care nu îmi este al meu,

dar care m-a învățat să simt

fiecare frântură de durere

ca și cum ar fi fost a mea.

Mă tem să las această povară,

căci cum voi înțelege eu, Doamne,

dacă nu trăiesc în străinătatea

celorlalți?

Cum voi ști, cum voi învăța

dacă nu sunt eu însumi

măcar o fărâmă din chinul lor?

Dar nu mai pot, Doamne.

Nu mai pot purta atâtea păcate

care nu sunt ale mele.

Ia-le asupra Ta Doamne,

căci nu sunt vrednic a le purta.

Fă-mă ușor, Doamne,

fă-mă ușor ca o pană

care poate fi luată de vânt

fără ca să lase urme.

Fă-mi liniște în suflet,

și eliberează-mă din străinătatea altora,

și clădește-mi

altfel mântuirea.

Doamne,

în umbra acestei lumi distorsionate,

mă pierd în chipuri strâmbe

și în glasuri care nu mai pot striga.

Grotescul s-a așezat în fața mea

ca o oglindă fisurată,

reflectându-mă pe mine însumi,

dar altfel decât mă știu.

Mi-am căutat fața în ape tulburi,

și am găsit un monstru plângând.

Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat

în propriile fapte mârșave.

Disperarea mi-a dat frâu liber,

m-a lăsat să mă smulg din propria carne

și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,

fără rost, fără loc,

fără îndrumare.

Am început să cred că există o frumusețe

în acest grotesc,

dar doar ca o mască peste un gol abisal.

Că poate disperarea este singura noastră patrie,

un loc unde nu se așteaptă nimic,

dar totuși cerem totul.

O, Doamne,

dacă grotescul este chipul uman în cădere,

mă rog, ridică-mă,

chiar și din acest loc rupt,

chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.

Dacă disperarea mă va duce la Tine,

atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.

Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva

decât această bântuire ce mă face viu,

dar nu în sensul frumuseții tale.

De aceea, atunci când sunt pierdut,

Doamne, nu mă abandona,

chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.

Și, căzut în disperare, ridică-mă...

vino ca o mângâiere,

și mă salvează,

de mine însumi.

Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,

ci într-o iesle.

N-ai ales tron de aur,

ci lemn de brad și paie aspre.

Atunci am învățat că slava Ta

se ascunde în smerenie.

Am văzut lumină

în mâna care ridică un fir de praf,

nu doar în soarele ce stăpânește cerul.

Am găsit har

într-o cană de apă dată cu iubire,

nu doar în jertfe strigate de pe munți.

Sunt zile când nu pot face minuni,

dar pot zâmbi cu iertare.

Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,

dar pot tăcea ca Tine,

în fața celor ce nu mă înțeleg.

Doamne,

învață-mă să Te văd în lucrurile simple,

să nu caut slava Ta în tunete,

ci în foșnetul inimii curate —

și fă-mă vrednic să port cerul

în gesturile firave.

În mine se luptă doi oameni, Doamne:

unul Te caută plângând,

altul fuge de Tine râzând.

Unul vrea să Te slujească,

altul își face din mândrie tron.

Mă ridic cu Tine dimineața

și mă culc cu umbra fără nume.

Unul își rupe genunchii în rugă,

altul își ascute cuvintele

ca să judece, să rănească, să biruie.

Doamne, câți sunt în mine?

Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?

Cine sunt eu, dacă mă schimb

la fiecare bătaie de inimă?

Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,

îmbracă-l în tăcere,

până când va auzi cum strigă

celălalt – copilul Tău –

care se zbate să respire în lumină.

Fă să rămân acela

care Te iubește cu frică și cu dor,

nu cel ce Te uită

de cum iese din biserica inimii sale.

Doamne, nu mă lăsa

să fiu o scenă de război fără sfârșit.

Fă pace în mine.

Și lasă să rămână viu

doar omul care Te cheamă.

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.