Psalmi - XII - Anateme

În prag de nouăzeci de veri,

-când au trecut? parc-a fost ieri-

cam obosit, am stat în pat

am adormit și am visat.

Mă dojenea mama în vis

că n-am făcut ce i-am promis.

Îndurerat intru-n birou

și mă apropii de stilou:

”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,

despre ce dracu vrei să scriu?”

”Scrie , mamă, despre toate

care sunt adevărate

și scrie și despre rele

să scape lumea de ele.”

mi-ar fi spus mama, știu bine,

dac-ar fi fost lângă mine.

”Am să scriu, mamă, ce pot.”

Și cu asta am spus tot.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasiet

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Pedantlärare

Och tuffa tentor...

Och idag får du mig att rysa

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom! –

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer –

Idag är jag inte längre jag

Och jag gör ont...

Jag vill inte ha något längre -

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer... –

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Du gav mig till världen

I de tunga vågorna,

Så blasé...

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom!

Nu mai e loc de mine pe pământ,

Mă scuipă grotele afară,

Sunt animalul cel mai blând,

Ce-a evadat din viața sa precară.

Nu mai e loc de mine pe sub ape,

Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,

Aștept pe moarte din mine să se-adape,

În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.

Nu mai e loc de mine nici în cer,

Sunt prăbușit mereu peste abisuri,

Deși, demult, nimica nu mai cer,

Primesc exil în compromisuri.

Nu mai e loc de mine nici în mine,

Mă car în spate ca pe-un parazit,

Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?

Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?

Nu mai e loc deloc în alte locuri,

Sunt toate doar de oameni ocupate,

Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,

Ce-și cară tot spectacolul în spate.

Ești și nu ești
Un nor în zori.
Timpul doarme
Fără culori.

De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,

De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.

Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,

Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.

Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,

Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.

Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,

Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.

L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,

Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.

Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,

Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.

Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,

Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.

La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,

De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.

Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,

Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.

Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,

Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!

Doamne, nu știu să rabd palma.

Mă aprind, mă ridic,

mă apăr cu dinții sufletului meu

și-mi pierd chipul.

Învață-mă să întorc și celălalt obraz,

nu din frică,

ci din dragoste mai tare decât mânia.

Să nu mă rușinez de tăcere,

nici de smerenie,

nici de rana care nu răspunde cu rană.

Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,

și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.

Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.

Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,

ai fost scuipat și ai iubit mai departe.

Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc

cu aceeași îndârjire?

Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,

și dragostea care înmoaie piatra în palmă.

Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,

și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.

Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,

și să nu fug de cei care mă rănesc.

Lasă-mi inima curată,

ca să nu mă frâng în fața lor.

Căci Tu ai întors obrazul

și ai iubit până la capăt.

Fă-mă și pe mine asemenea Ție.

Am fost pe cruce, Doamne,

cu durerile mele, cu vinovăția mea,

cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.

Te-am privit o clipă,

și am simțit în mine o arsură sfântă.

Dar m-am temut.

M-am temut de goliciunea adevărului,

de rușinea răstignirii,

de moartea eului meu.

Și am fugit.

Am lăsat crucea să cadă în țărână,

ca și cum n-ar fi fost darul Tău.

Am alergat înapoi în mulțime,

ascuns printre cei ce nu Te cunosc.

Dar nici acolo n-am găsit pace.

Pentru că în inima mea,

crucea nu înceta să sângereze.

Doamne,

nu Ți-ai întors fața de la mine,

deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.

Nu mi-ai închis cerul,

deși eu am închis ochii.

Întoarce-mă, Doamne,

nu la slavă, ci la cruce.

Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.

Nu la biruință ieftină,

ci la rănile care sfințesc.

Fă-mă vrednic să rămân pe cruce

până ce Tu spui „S-a sfârșit”,

nu până când obosește voința mea.

Iar dacă voi fugi din nou,

aleargă după mine cu blândețea Ta —

și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,

ci cu dragoste.

Sunt gânduri, Doamne,

care nu se spun.

Nu pentru că nu știu cuvintele,

ci pentru că mi-e teamă

să le rostesc.

Gânduri încolțite în noapte,

ascunse sub zâmbete,

neîmpărtășite nici măcar inimii mele.

Și totuși, ele cresc —

tăcute, grele,

ca pietrele care nu fac ziduri,

ci morminte.

Le port ca pe niște lanțuri

invizibile,

dar simțite cu fiecare pas.

Și când vreau să mă rog,

ele îmi sugrumă glasul

cu tăcerea lor de plumb.

Dar Tu, Doamne, știi…

Chiar și ce n-am spus.

Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.

Și nu Te dai înapoi.

Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,

și aprinzi o lumină slabă —

nu ca să mă judeci,

ci ca să mă ridici.

Învață-mă, Doamne,

să-Ți dau și ce nu pot rosti,

să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,

ci și nodul din rugă.

Ca să pot respira din nou —

nu aer,

ci adevăr.

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.

Te-am strigat, Doamne,

până mi s-au stins cuvintele.

Am așteptat răspunsul Tău

și m-am izbit de cerul gol,

unde ecoul rugăciunii

se întoarce ca un spin.

Dar Tu nu ești absent.

Tăcerea Ta e o altă voce,

una care nu se aude,

ci se trăiește.

M-ai învățat că răspunsul

nu vine mereu în cuvinte,

ci în adâncul tăcerii

unde ființa se frânge

ca să poată primi.

Am înțeles că Tăcerea Ta

nu este uitare,

ci încercarea cea mare:

să cred fără semne,

să iubesc fără dovezi,

să urc fără ținere de mână.

Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,

ai rostit, fără glas:

„Sunt aici.”

Ia-mi tot, Doamne.

Despoaie-mi viața de hainele ei moi.

Rupe-mi pâinea în două

și lasă vântul să mi-o fure.

Să nu mai am nimic —

nici nume, nici masă, nici vis.

Fă-mă frate cu Iov,

cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,

dar n-a pierdut cerul din priviri.

Dacă Tu ești mai mult decât toate,

arată-mi asta luându-mi totul.

Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,

lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.

Dă-mi fierberea întrebării lui,

răbdarea zdrobită,

tăcerea când prietenii-l judecau

și nădejdea aceea care nu se stinge,

chiar când nimic nu mai are rost.

Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.

Că sufletul e mai prețios decât carnea.

Că Tu ești acolo și în cenușă,

și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.

Ia-mi tot.

Dar nu-mi lua glasul

cu care Te pot striga.