Status-quo

mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli

o singură zi și o singură noapte-ntr-un an

cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului

potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor

despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală

nu poți despărți infinitul în două jumătăți

din care una râmâne mereu 0

în cosmos exisă doar întuneric

lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert

ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului

aflată la bunul plac al ochiului

poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ

nu știu

dar mă gândeam și eu cum ar fi

ca prima noastră noapte de iubire polară

să-nceapă-n septembrie….

Ca intr-un tablou deluzoriu
Pictat de-un nebun cu harapce
Zaresc epave pline de pustiu
Ce exprima dorinte sadornice

Nu zaresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete in tonuri diatonice
Ce-mi trezesc un gand de purgatoriu
Ale sunetelor de metal ruginite

Si plutesc in plin delir
In lagul oceanului de necunoscute
Aspirand toti dupa ghelir
Si inchinand genunchi la prefacute

Acum  torn sperante din clondir
Sperand la un strop de castitate
Dar voi o luati ca drept clistir
Din speta segmentate clericiste

n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil

la limită

al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă

artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare

 într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui

neapărat verde

cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei

și lipsa de reacție la verdele clorofilei

durerea îmi apare ca o problemă de percepție

în general se poate merge și pe tăciuni aprinși

pe sârmă

pe vârfuri de cuie

se poate chiar levita

cu ochii în buzunarele hainei

.

ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii

spaima-și-nfige dinții  în călcâiul drumețului

n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului

în fața obedienței gândului

artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii

sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede

în gura șarpelui

.

ici și colo pe aleile largi ale liniștii

inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare

n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale

ale ființei

sedimentate în creier

artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână

sărind într-o prăpastie..

Doamne

strig în pustiu

de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului

să nu-mi văd propria durere zbătându-se

ca o cobră între colții mangustei

ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere

în culorile calde ale dragostei

sau în cele reci ale urii

să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor

strălucind în toate culorile curcubeului

să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi

și să îngropi îndoiala

Doamne

de ce-ai creat cuvântul înaintea minții

și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii

unde ai  îndesat și sufletul

de ce-ai făcut din om

cea mai neverosimilă formă de viață

într-o lume la fel de neverosimilă

și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți

după chipul și asemănarea Ta

vai

cui prodest...

Cred că toate câte sunt

Vor dăinui înainte și după ce eu

Nu voi mai fi decât o bucată de gând,

O filă îngălbenită în memoria colectivă.

Cred că trecerea mea prin lume

Va lăsa anume

O urmă de cerneală neagră

Pe colile albe a părului alb.

Ganduri neinsirate le simt inauntru adunate

Bucati, franturi din idealuri ce sunt neintinate

Viitorul prevazut pare de fapt unul intrerupt

O pauza lenta ce pare a fi puternic latenta 

De ce simt? daca nu pot sa ating nemurirea

Si tot ceea ce reprezinta fiinta mea si firea

Tot ce credeam ca va fi in a mea soarta 

Pare de fapt a fi doar o dorinta nepatata

O minciuna simpla in suflet insamantata   

Credeam ca timpul va dovedi ceea ce sunt

Dar totul s-a risipit in van si de fapt 

Nimic nu sunt...doar praf si ramasite

Acoperamant pentru acest pamant

O carcasa pustiita de traire si iubire   

Un suflet ce zboara o data cu adierea

Vantul ce te poarta peste varfurile inalte

Ploaia ce te curata de ganduri macinate

Soarele ce iti usuca si ultimul pacat

Un pacat de a dori sa fii liber si neintinat  

Priveste catre zorii diminetii si intreaba-te

Se merita? asta e de fapt ce te implineste

Ce te face sa zbori si nu te nimiceste?

Doar tu crezi ca esti cea ce are dreptul?

Sa isi refaca trupul sa-si lepede defectul? 

Vreau, doresc, poftesc la tot ce ma invie

Tot ce-mi da de stire ca viata e omenie

Nu doar o umbra pe pamantul asta

Scopul nu s-a sfarsit ci doar a inceput

Gaseste-ti menirea asculta-ti rabdarea  

Le simt pe toate cum asteapta

Gandurile incet , incet mocnesc 

Si vor sa iasa la suprafata

Insa rabdarea mea nu le lasa 

Porneste si priveste mai departe

Aprinde sufletul nu-l adormi

Lasa-l sa prinda aripi ce zboara tot mai sus

Catre abisul nemarginit care e mai presus

Decat poftele ce te carmuiesc in necunoscut

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

pare aiurea să simți că nu ești singur

pe lume

între tine și lucrurile abstracte din jur cineva a tras o line dreaptă

peste care nu poți să treci

degeaba râzi când îți bei cafeaua de dimineață

distanța rămâne aceeași

ca orizontul

îți poți trimite doar visul înaine

piciorul însă se afundă inexorabil în timp

la jumătatea drumului

e un loc în care nu crește nici iarba

nu zboară nici păsările

nu urlă nici lupii

toți au câte-o linie dreaptă de demarcație între ei

care face orice întâlnire imposibilă

pe deasupra mai este și a naibii de frig

de departe vezi cum crapă pietrele

cu Soarele refugiat în punctul cel mai înalt

al zilei

și nu ți-ai dori să fii acolo niciând…

Încerc să surpind toamna pe șevalet

am multe acuarele, tempera și pensule

vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat

prin uscare

pentru o toamnă-femeie cu nazuri

acuarelele sunt mai potrivite

o surprind dis-de-dimineța zâmbind

la amiază amestecând norii

seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit

și am nevoie de o marjă de mișcare

pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele

să se completeze

arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni

nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii

pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii

mereu aceleași

roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu

și le așează aleatoriu pe funze

pe trunchiurile și crengile pomilor

pe fructe și iarbă

apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific

în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe

contrariind ochiul

în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde

smarald

în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii

de iarbă și tufe uscate

iubito

hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri

și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân

nu știu cum

apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos

până la iarnă...

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare     

ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,

în care numai cercul preferă curba neascultătoare

și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct

Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie

(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)

când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie

își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele

În fapt, au luat de la femei cochetăria,

nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost

de-a strecura în forme ura și dizarmonia,

și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost

nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță

pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,

prin două puncte aflate la distanță,

nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una   

mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,

în orice parte ar fi plasat acum

nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă

la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…