Status-quo

decorul

un graffiti întins pe un perete întreg

reprezintă o pânză uriașă de păianjen

piesa de teatru nu are nume

nici text

actrița

o femeie în vârstă

ridată ca o stafidă uitată la Soare

îmbrăcată strident

improvizează liber

precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic

un fel de commedia dell`arte

de prost gust

.

sunt singurul spectator care asist la spectacol

din primul rând

îngrețoșat până la lacrimi

.

dar aplaud

.

lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi  peste umbra femeii

și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete

din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă

femeia stafidă

Văduva neagră la ananghie

desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd

.

simt  tot spectrul cromatic în șira spinării

e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre

transformate-n păianjeni

sau să fug printre rânduri cu oasele

în pantofi

sunt prins în propriu-mi coșmar al minții

.

tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă

proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor

peste ei

țânțarii își înfig trompele în inima mea

deja sfârtecată de păsări

lăsată undeva la intrare

cu telefonul mobil și pachetul de Kent

.

Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei

nu mai are scăpare de-acum

își ia capul de pe umeri în mâini

surâde spre public

(adică spre mine!)

și declamă melodramatic:

„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...

îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă

cu vedere spre infinit

unde se-aude foșnind ziua

încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții

gustul de rugină și Tequila

din gură

mahmureala instalată în oase

ca plumbul topit

și simt sentimentul acela revigorant

al nepăsării

oricum o iei mereu de la capăt

așezi aceleași piese pe tabla de șah

și faci prima mutare cu inima

rațiunea încă mai doarme din greu

printre monștri

lumea

la fel

e tot acolo

și te așteaptă indiferentă

ca o femei de moravuri ușoare

pe care n-o mai surprinde nimic

viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate

ingenuă

instanțele împart dreptatea până când te fac praf

și când rezultatul nu mai contează

arareori întrevezi viitorul

prin aburul rafinat al cafelei

dar ție nu-ți mai pasă

nu ai prea multe opțiuni

în afara cafelei

poate doar să-ți aprinzi o țigară…

Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite

și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală

(precum cea dintre Sorina

fetița de opt ani din Baia de Aramă

și toți asistenții ei maternali

statali

procedurali

gen Maria Pițurcă!)

eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali

chiriași simbiotici

un fel de escherihioze coli imprevizibile

în intestinele colonizate de milioane de bacterii

dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele

devin exhaustivi

îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile

excluse din sanctuarul ancestral al muzelor

și aruncate în groapa cu lei

recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu

despre ejaculări și violuri

numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei

întro societate democratică în care și reciproca este valabilă

nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”

cum spui

pentru o clipă irațională de glorie

nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire

post factum…

ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire

știind că mă uit uneori la diferite cuvinte

ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic

pentru infantă

al doilea copil al Literaturii

Poezia

care nu-ți vine la îndemână

ai reînviat secretul lui Polichenele

ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații

oricâte pagini ai rupe din DEX

vei fi întotdeauna pe locul doi

Poezia și tu

în această ordine

nu se poate altfel

arată-mi un om dependent sută la sută

de o femeie

fără o mică anticameră

în care să-și oblojească sufletul

tu însăți depinzi ombilical de beauty

militezi pentru independența femeii

printre altele

sau pierzi timpul la coafor

hai lasă-mă...

mă trezesc într-o haltă pustie
stingher
așteptând
să iau către tine
un gând…

Iubirea pe care o port, 

Acestui trup muritor,

Care din cenușă se naște

Și cenușă devenind.

Azi, 

Cea mai mare gălăgie, 

A sufletului meu

Pe al meu pat,

Cu o ultimă suflare 

Ești tu.

Inima îmi bate încet,

Afară se suspină 

Pentru că am fost îndrăgită 

Dar nu de tine...

în noaptea aceasta albă și neliniștită

ca un zbor de lebădă

mai lungă decât toate nopțile anului

care își dă sufletul

am uitat colivia cu păsări măiestre

deschisă

mă întorsesem o clipă în timp

nu mai mult de o clipă

însă destul ca să rămân fără nicio pasăre

înconjurat de liniște

de sloiuri reci de liniște

singur

de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre

frumos colorate

nu pot lăsa colivia goală

cele mai multe au plecat spre alte meleaguri

răsfățate de Soare

cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi

din calea frigului

nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră

în mijlocul iernii

îmi spune Dolores

mai ușor găsești o femeie

care să-ți mângâie fruntea

în liniște

să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise

cât o mie de păsări măiestre

haide

mai bine

să ne resetăm inimile

la zero și un minut

să desfacem ultima sticlă de șampanie

și s-o luăm de la capăt...

1. Vreau să cred că pot să visez ,

Că pot să sper să incerc să nu mai delirez.

M-am scufundat pe zi ce trece mai rau in acest abis,

Prins într-o cușcă de lemn parcă din alt vis.

Cu toate astea lupt cu zilele ce au să vină,

Si incerc să caut o cale spre lumină.

Nu stiu daca o să reușesc vreodată,

Dar tot ce știu este că lupt mai mult ca niciodată.

Asta nu este viața...este doar o reluare,

O scenă dintr-un iad din care nu mai am scăpare.

Până si credința cu care te naști si mori se duce

Si incet-incet te simți corupt si răstignit pe o cruce.

Incerc să văd frumosul printr-o furtună îndepărtată,

Si parcă tot ce văd sunt visele de altădată.

Era frumos, eram copil... mă bucuram de tot. 

Parcă culorile din ochii tăi imi răspundeau că pot.

5. Sunt de neînvins, de neînțeles si parcă totul este împotriva mea, 

Sunt același eu de altădată,

Dar mult mai stors de suflet si vina mă îneacă.

Regretele si fericirea falsă sunt cei mai buni prieteni ai mei,

Si tot ce înțeleg este că sunt doar eu cu ei.

Minciuna era si ea cândva prietena mea, 

Dar in zadar, acum mă lupt cu ea.

E sumbru uneori când te privești din spate,

Iar tot ce vezi sunt farse ale vieții nu de mult uitate.

Colind prin mintea mea blocată,

Si sper să ies mai bine decât ultima dată.

Sunt mii de amintiri ce-mi rulează-n minte,

Si parcă mii de lacrimi șterse din cuvinte 

Sunt mai puternic, mi-am spus mereu.

Dar niciodată nu am cunoscut răul din-ăuntru meu.

Nu mă mai recunosc! Nu mă mai simt ca om.

Ca entitate sunt doar un călător.

Mă urăsc pe mine si urăsc că nu pot să mor,

Nu stiu ce vreau și țin sa cred că-s doar in alt decor.

10. Vreau să cred că pot evada, că pot spera, că pot simți măcar ceva...

Că tot ce-i scris și ascuns, e inima mea, 

E invincibila ca un cristal atins de nea.

Încerc să mă găsesc in orice suflet trist, 

Să ma ascund de adevăratul meu spirit de neînvins.

Încerc din răsputeri să ma ridic sa zbor.

In cerul infinit și printre stele,

Să uit de mine și de toate cele. 

Plâng nopțile și ziua râd c-o mască aurie,

Iar lumea vede doar ce vreau eu, ca într-o fantezie.

Rupt de realitate mă regăsesc în tine

Incerc să mă deschid, dar doar aici pe o hârtie.

Nu am mai plâns de mult de bucurie,

Si n-am mai fost de mult pălit de melancolie.

Fluturii mei sunt morți de mult, sunt un muzeu.

Lovit de traume si gândurile rele din neajunsurile lor, nu ale mele.

Aș vrea să cer ajutor cuiva. 

Să spun că nu este vina mea! 

Să nu fii fost născut dacă era alegerea mea.

Sa fiu pus la perete și să mă atace cu miile ei de regrete.

15. E vina mea că poate sunt prea bun pentru această lume .

Si vina voastră pentru că nu știți să iubiți decât un nume.

Mie greu să scriu, să văd pagini pe perete,

O fi și asta o artă, scufundată in regrete.

Sunt doar eu si gândurile mele line acum,

Si parcă-i pace,

O liniște asurzitoare pe care o simt de zici ca-s ace. 

Străpuns de ne-încredere, mă mișc haihui în zare…

Si tot ce văd este amărăciunea dumnitale.

Nu vreau nimic și totuși vreau totul,

Vreau să fiu liber să simt și eu norocul.

Să cred în viata asta și să-mi găsesc scopul,

Nu doar să fiu o umbră anostă care-și așteaptă sorocul.

Vreau să te ating, să simt viata prin tine,

Să simt strigatele și fricile cum se opresc în mine.

Să mă eliberez de toată tensiunea acumulată,

Să mă simt și eu viu măcar odată.

Să văd că-s vulnerabil si frica înseamnă iubire…

Să cer mai mult și înschimb să te primesc pe tine.

Vreau să visez, să sper, să umblu desculț prin zare,

Să te privesc in ochi sa vad cum totul dispare.

20. Să respir greu și să cad pradă sufletului tău.

Să fiu mai bine, să văd lumina din ceruri cum vine.

Să vorbesc cu Dumnezeu să mă ierte pentru că te vreau pe tine.

Să rog ingerii să nu coboare după mine,

Pentru că știu că și ei se tem de întuneric la fel ca și mine.

Să evadez din mintea mea și să mă asum cu totul,

Aș vrea să știu dacă ăsta-mi este măcar scopul.

Aș incerca să mă trezesc la realitate,

Dar sunt captiv de ani în așa zisa "libertate"

Din interior ego-ul strigă iar din alt colț diavolul mă instiga.

Incerc să te fac pe tine bine,

Sa-mi ofer bunătatea fără limite-n spre tine.

Nu vreau să cred că nu mă pot face bine,

Când știu că eu ca și întreg sunt lumină vie.

E greu să mai pot simți ceva după atâta ură,

Iar oamenii în care ai crezut, acum te scuipa-n gura.

E greu să speri, si să aștepți miracole lumești sa vină,

Când tot ceea ce te înconjoară e o iluzie fină.

Am mii de gânduri care-mi vin acum in cap,dar tot ce fac acum este sa tac..si tac.

Sabo Rareș

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

Singuratatea e pentru cine crede-n dor

Oameni, si avem sentimente toti

Inzestrati cu dar sau fara, golul este tot acolo.

Cu negare devenim mai pacatosi

Si fara, ne lasam pentru cei rai

Invinovatim pe cei dragi pentru plecare

Poate ne iese orgoliul-n cale

Dar fara nici un ignorant motiv:

Ii iubim pe cei iubiti

Fiindca singuri nu avem nimic de zis

Taina înserării pe toți
La cină ne adună
Gândurile risipite
Sunt ca norii în furtună.

Stăm în scaune țintite
Sub un cer golit de lună
Cu înțelepciune umplem
Ziua gata să apună.

Pe ștergar așează mama
Pâinea feliată - n hrană
Drept anaforă pe masă
Rugă spusă doar în taină.

Într-o noaptea fără stele
Doar o candelă divină
Ascunde sub pleoape vise
Pâlpâind șoapte-n surdină……