Sfârșit
Sprijinită de fereastră,
privind în gol cu măinile reci
la sicriele melancolice
împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:
„Când va veni vremea mea
să întâlnesc stelele și luna, să le admir
de-aproape,
să devin și eu o strălucire
asupra pământului întunecat
ce plânge,
să mă eliberez de el, spunându-i:
lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.
Acum s-au transformat în gheața pe care
eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop
de ploaie singuratic;
să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez
propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau
ascunse, pierdute, înfrânte?
Când va veni vremea mea
să plutesc lin spre apus,
să-mi iau aripile de înger și încet-încet
să sfârșesc?
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: visătoarea
Data postării: 25 aprilie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 491
Poezii din aceiaşi categorie
Liniște!
E liniște în suflet și-i pace
Și vântul adie ușor
Natura-i scăldată în soare
Și ceru-i senin fără nori .
Gândul îmi zboară departe
Se leagănă frunza în ram ;
O muzică lină îmi întră pe geam.
Ochii-mi dansează pe-o carte.
Parfun de-a nopții regină
Se-mprăștie ușor în odaie
Greierii cântă-n grădină
Pământu-i bogat după ploaie.
Joc/7
desfrunzite dimineați,
soarele ascuns în spatele
vorbelor goale,
gâfâie ca o pasăre rănită ...
%
cheia zeilor-
cu șapte raze,
deschide poarta din inima
neîntinată de ură.
Rămas bun
Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt
Să pot pleca cu inima împăcată,
Eu te iert, căci toate le-ai făcut,
Supus de mintea-ți deșartă.
Știu că în zadar au fost,
Oh…visele mele!
Nu putem să-ți spun tot
De frică c-ai fi fugit de ele.
Și fără un cuvânt spus
Ai dispărut din al meu Rai,
Rămâi cu bine, suflet distrus,
Căci gând să oferi iubire n-ai!
Oricine ?
Ma dor ochii de atâta ploaie,
Și sufletul îmi cedează încet
Sunt pregătită eu ,oare ?
De un viitor , prezent.
Picioarele îmi obosesc ,
Iar inima se zbate încet,
Între adevăr , minciună sau mister ,
Alege una , e oricum la fel.
Sunt oare pregătită de o luptă ,
Cu al meu eu ?
Mi-e milă de sufletul meu ,
Dar lui îi este de mine ?
Respir , încă
E oare adevărat ce spun ?
Poate e doar o ființă acum ,
Iar mîine , oricine .
Oare aparțin eu al acelui oricine ?
Vreau un răspuns la această întrebare ,
Ma dor ochii de atâta ploaie ,
Mister și cugetare .
Status-quo
nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri
ca și când n-ar fi
nu cred că îmi aparține această alegere
toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie
nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă
fără să-ți trezești sufletul adormit
nu te poți lipsi de lucrurile mici
prozaice
pe care le faci zilnic
cum ar fi sărutul matinal
pe inimă
cafeaua
micul dejun
răsucirea cheii în contactul mașinii
oprirea la semafor
reflexe distorsionate ale ochiului
coșmarul oricărei alegerii
e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții
și apar valuri…
Privirea
Vezi,privirea oamenilor poate deschide larg porțile inimii mele
Sau le poate închide cu grele ,triste zabrele..
O simpla privire poate dezvălui umbrele sufletului,
Sau strtralucirea-ai asemenea unei frumoase stele..
O simpla privire poate naște durere,
Sau bucurie nemărginită..
Ea poate fi albastra,infinită,
Relevând o viață frumos trăită,
Un suflet bun,
Sau poate fi înnorată,gri,
Arătând un suflet ce poate goni..
Privirea-i o oglinda-a inimii,
Ea poate nimici puntea dintre doua suflete,
Sau,trainic,ea o poate construi..
Privirea e un rai,când strălucește,
Intern,atunci când un suflet
Te judeca,respinge sau urăste..
E zbor înalt sau neant,
Prin ea,știi că în sufletul acela un sentiment frumos trăiește,
Sau,trairi întunecate,negre tentacule ce te prind că un clește..
Liniște!
E liniște în suflet și-i pace
Și vântul adie ușor
Natura-i scăldată în soare
Și ceru-i senin fără nori .
Gândul îmi zboară departe
Se leagănă frunza în ram ;
O muzică lină îmi întră pe geam.
Ochii-mi dansează pe-o carte.
Parfun de-a nopții regină
Se-mprăștie ușor în odaie
Greierii cântă-n grădină
Pământu-i bogat după ploaie.
Joc/7
desfrunzite dimineați,
soarele ascuns în spatele
vorbelor goale,
gâfâie ca o pasăre rănită ...
%
cheia zeilor-
cu șapte raze,
deschide poarta din inima
neîntinată de ură.
Rămas bun
Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt
Să pot pleca cu inima împăcată,
Eu te iert, căci toate le-ai făcut,
Supus de mintea-ți deșartă.
Știu că în zadar au fost,
Oh…visele mele!
Nu putem să-ți spun tot
De frică c-ai fi fugit de ele.
Și fără un cuvânt spus
Ai dispărut din al meu Rai,
Rămâi cu bine, suflet distrus,
Căci gând să oferi iubire n-ai!
Oricine ?
Ma dor ochii de atâta ploaie,
Și sufletul îmi cedează încet
Sunt pregătită eu ,oare ?
De un viitor , prezent.
Picioarele îmi obosesc ,
Iar inima se zbate încet,
Între adevăr , minciună sau mister ,
Alege una , e oricum la fel.
Sunt oare pregătită de o luptă ,
Cu al meu eu ?
Mi-e milă de sufletul meu ,
Dar lui îi este de mine ?
Respir , încă
E oare adevărat ce spun ?
Poate e doar o ființă acum ,
Iar mîine , oricine .
Oare aparțin eu al acelui oricine ?
Vreau un răspuns la această întrebare ,
Ma dor ochii de atâta ploaie ,
Mister și cugetare .
Status-quo
nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri
ca și când n-ar fi
nu cred că îmi aparține această alegere
toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie
nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă
fără să-ți trezești sufletul adormit
nu te poți lipsi de lucrurile mici
prozaice
pe care le faci zilnic
cum ar fi sărutul matinal
pe inimă
cafeaua
micul dejun
răsucirea cheii în contactul mașinii
oprirea la semafor
reflexe distorsionate ale ochiului
coșmarul oricărei alegerii
e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții
și apar valuri…
Privirea
Vezi,privirea oamenilor poate deschide larg porțile inimii mele
Sau le poate închide cu grele ,triste zabrele..
O simpla privire poate dezvălui umbrele sufletului,
Sau strtralucirea-ai asemenea unei frumoase stele..
O simpla privire poate naște durere,
Sau bucurie nemărginită..
Ea poate fi albastra,infinită,
Relevând o viață frumos trăită,
Un suflet bun,
Sau poate fi înnorată,gri,
Arătând un suflet ce poate goni..
Privirea-i o oglinda-a inimii,
Ea poate nimici puntea dintre doua suflete,
Sau,trainic,ea o poate construi..
Privirea e un rai,când strălucește,
Intern,atunci când un suflet
Te judeca,respinge sau urăste..
E zbor înalt sau neant,
Prin ea,știi că în sufletul acela un sentiment frumos trăiește,
Sau,trairi întunecate,negre tentacule ce te prind că un clește..
Alte poezii ale autorului
trăim, dar nu trăim
sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor
a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte
miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință
Înăuntrul inimii mele
Care este scopul nostru în viață?
Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…
până va rămâne doar cenușa din noi?
Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?
Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,
dar timpul trece și voi deveni adult.
Un adult? La vârsta de 18 ani?
Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.
Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.
Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.
Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,
dar fericită.
Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama
să ies afară.
Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să
mă bucur de prieteni și de natură.
Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.
Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau
să mă simt specială.
Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza
că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.
Unde au dispărut acele momente prețioase?
Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente
din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.
Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,
oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.
Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.
Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.
Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.
Te rog…du-mă înapoi în trecut.
Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.
Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul
orelor sau în pauze?
Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele
mele de tânără îndrăgostită?
Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,
fără a avea vreo grijă?
Când voi mai fi așa de fericită?
Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place
și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul
de 17 ani.
Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de
9 ani, visam?
Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.
Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă
și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost
alături de mine.
Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:
„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.
Drog
Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.
Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.
Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.
Ai menționat drogurile.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,
de care aveam nevoie constant.
Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.
Drogul meu, pastila mea,
uram să te iubesc,
acum iubesc să te urăsc.
osândire
trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.
sincopa
un zefir îmi străpunge inima ca din cer să cada o văpaie prin prisma sângelui în a mea odaie să mi apuce gatul și să mi ducă nirvana înapoi în mormântul mistic acoperit de noroi să mi culce capul serafic în toiu nopții apusului meu ce i ard colții
obnubilare
frisoane îmi iau respirația îmi cântă simfoniile spațiului eteric
îmi gâdilă vertijul tensiunea constricția
hiperventilez în ochii umbrelor și adulmec zările orfeice
ermetic ochii mei se adună în culori dileme
paranormale punct și am ajuns unde am bătut am ajuns unde n am avut am ajuns și nu mai aud
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
trăim, dar nu trăim
sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor
a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte
miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință
Înăuntrul inimii mele
Care este scopul nostru în viață?
Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…
până va rămâne doar cenușa din noi?
Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?
Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,
dar timpul trece și voi deveni adult.
Un adult? La vârsta de 18 ani?
Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.
Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.
Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.
Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,
dar fericită.
Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama
să ies afară.
Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să
mă bucur de prieteni și de natură.
Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.
Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau
să mă simt specială.
Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza
că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.
Unde au dispărut acele momente prețioase?
Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente
din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.
Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,
oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.
Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.
Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.
Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.
Te rog…du-mă înapoi în trecut.
Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.
Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul
orelor sau în pauze?
Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele
mele de tânără îndrăgostită?
Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,
fără a avea vreo grijă?
Când voi mai fi așa de fericită?
Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place
și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul
de 17 ani.
Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de
9 ani, visam?
Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.
Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă
și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost
alături de mine.
Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:
„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.
Drog
Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.
Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.
Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.
Ai menționat drogurile.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,
de care aveam nevoie constant.
Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.
Drogul meu, pastila mea,
uram să te iubesc,
acum iubesc să te urăsc.
osândire
trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.
sincopa
un zefir îmi străpunge inima ca din cer să cada o văpaie prin prisma sângelui în a mea odaie să mi apuce gatul și să mi ducă nirvana înapoi în mormântul mistic acoperit de noroi să mi culce capul serafic în toiu nopții apusului meu ce i ard colții
obnubilare
frisoane îmi iau respirația îmi cântă simfoniile spațiului eteric
îmi gâdilă vertijul tensiunea constricția
hiperventilez în ochii umbrelor și adulmec zările orfeice
ermetic ochii mei se adună în culori dileme
paranormale punct și am ajuns unde am bătut am ajuns unde n am avut am ajuns și nu mai aud
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.