greier pe creier
cântând în marasmul cerebral,
strig, dar nu mă ascultă nimeni.
caligrafic scriu cu o slovă fină,
șoptesc și mă ascultă toți.
ei
nu văd cicatricile coagulate sub piele.
nu le arăt universul retoric,
creat
cu o dispersă gândire substanțială.
discre panță
între lumi
sau doar o spaimă incandescentă?
foșnetul hârtiei câștigă
macabru.
Poezii din aceiaşi categorie
NINGE...
Ninge afară cu fulgi de fericire...
Asupra inimii mele,
Fața matură,dar zâmbetul de copil
entuziasmat,
Se dă cu sania pe derdelușul vieții
încercate...
Sau de bucuria zăpezii echivalentă
cu bucuria banilor ce nu-i am...
Necrologul
Necrologul meu sa fie tăcerea,
Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.
Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,
E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.
Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.
Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente
Compun al nostru eu.
Un adevărul incomplet nu este un adevăr,
Nimeni nu știe gândurile noastre toate..
Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere
Și un buchet de flori de camp,de albastrele..
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Doar poemele - II
Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.
Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.
Chipul sufletului
Ei trec pe langa mine indiferenți,
O oarecare,zic,
Dar imaginea mea fada
Ascunde-n adânc ceva strălucitor:
Sufletul meu.
Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...
Când cortina-o sa cadă
Va rămâne doar imaginea lui,
Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,
Căci ce e omul?
Și înger,și demon,de-odata..
Și totuși,cu aripa alb-a iubirii
Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,
Nu știu de raiul exista,
Știu doar că iubirea a făcut din mine
Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,
Trist destin,
Sau poate-o zbura spre înalt
Legat cu lanțuri
De inima celor iubiți,neîncetat..
Spaime
navighez pe același fluviu învolburat al timpului
în bărcuța mea denumită viață
valurile mă poartă în toate părțile
se prăbușesc peste mine
abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă
albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile
pe care nu le vor urma niciodată
imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele
Maria
îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri
îl sufocă
nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului
cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp
nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria
la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale
vom procrea dint-un instinct ancestral
într-o lume sinistră a lui Poisedon
fără țărmuri
era glciară a început
peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși
și ne vor reda pietrei
NINGE...
Ninge afară cu fulgi de fericire...
Asupra inimii mele,
Fața matură,dar zâmbetul de copil
entuziasmat,
Se dă cu sania pe derdelușul vieții
încercate...
Sau de bucuria zăpezii echivalentă
cu bucuria banilor ce nu-i am...
Necrologul
Necrologul meu sa fie tăcerea,
Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.
Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,
E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.
Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.
Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente
Compun al nostru eu.
Un adevărul incomplet nu este un adevăr,
Nimeni nu știe gândurile noastre toate..
Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere
Și un buchet de flori de camp,de albastrele..
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Doar poemele - II
Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.
Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.
Chipul sufletului
Ei trec pe langa mine indiferenți,
O oarecare,zic,
Dar imaginea mea fada
Ascunde-n adânc ceva strălucitor:
Sufletul meu.
Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...
Când cortina-o sa cadă
Va rămâne doar imaginea lui,
Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,
Căci ce e omul?
Și înger,și demon,de-odata..
Și totuși,cu aripa alb-a iubirii
Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,
Nu știu de raiul exista,
Știu doar că iubirea a făcut din mine
Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,
Trist destin,
Sau poate-o zbura spre înalt
Legat cu lanțuri
De inima celor iubiți,neîncetat..
Spaime
navighez pe același fluviu învolburat al timpului
în bărcuța mea denumită viață
valurile mă poartă în toate părțile
se prăbușesc peste mine
abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă
albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile
pe care nu le vor urma niciodată
imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele
Maria
îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri
îl sufocă
nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului
cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp
nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria
la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale
vom procrea dint-un instinct ancestral
într-o lume sinistră a lui Poisedon
fără țărmuri
era glciară a început
peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși
și ne vor reda pietrei
Alte poezii ale autorului
Înăuntrul inimii mele
Care este scopul nostru în viață?
Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…
până va rămâne doar cenușa din noi?
Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?
Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,
dar timpul trece și voi deveni adult.
Un adult? La vârsta de 18 ani?
Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.
Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.
Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.
Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,
dar fericită.
Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama
să ies afară.
Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să
mă bucur de prieteni și de natură.
Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.
Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau
să mă simt specială.
Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza
că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.
Unde au dispărut acele momente prețioase?
Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente
din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.
Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,
oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.
Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.
Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.
Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.
Te rog…du-mă înapoi în trecut.
Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.
Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul
orelor sau în pauze?
Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele
mele de tânără îndrăgostită?
Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,
fără a avea vreo grijă?
Când voi mai fi așa de fericită?
Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place
și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul
de 17 ani.
Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de
9 ani, visam?
Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.
Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă
și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost
alături de mine.
Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:
„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.
Drog
Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.
Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.
Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.
Ai menționat drogurile.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,
de care aveam nevoie constant.
Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.
Drogul meu, pastila mea,
uram să te iubesc,
acum iubesc să te urăsc.
osândire
trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
Parfum
Parfumul tău de iasomie
împerecheat cu banalul miros viu
de suflet înduioșat,
îl spulber ușor ca-ntr-o magie
spre luna plină
a trupului meu vinovat.
Îmi scot inima afara
și o privesc cu lacrimi reci
formate într-un abis
dorind să se transforme-ntr-o boală
din care doar tu o poți salva,
ducând-o în paradis.
Aş dori ca inima mea acum spulberată
să se contopeasca în trupul tău
ușor delicat,
să devenim o singură culoare însuflețită
de neșters,
așa cum eram la un moment dat.
Aşa cum eram la un moment dat.
Parfumul tău e acum mort
asemenea unei flori veștejite
din care şi culorile au dispărut.
Simt că așa trebuie să mă comport
pentru a nu lăsa să piară
mirosul tău pierdut.
Înăuntrul inimii mele
Care este scopul nostru în viață?
Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…
până va rămâne doar cenușa din noi?
Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?
Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,
dar timpul trece și voi deveni adult.
Un adult? La vârsta de 18 ani?
Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.
Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.
Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.
Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,
dar fericită.
Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama
să ies afară.
Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să
mă bucur de prieteni și de natură.
Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.
Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau
să mă simt specială.
Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza
că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.
Unde au dispărut acele momente prețioase?
Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente
din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.
Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,
oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.
Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.
Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.
Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.
Te rog…du-mă înapoi în trecut.
Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.
Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul
orelor sau în pauze?
Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele
mele de tânără îndrăgostită?
Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,
fără a avea vreo grijă?
Când voi mai fi așa de fericită?
Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place
și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul
de 17 ani.
Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de
9 ani, visam?
Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.
Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă
și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost
alături de mine.
Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:
„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.
Drog
Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.
Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.
Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.
Ai menționat drogurile.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,
de care aveam nevoie constant.
Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.
Drogul meu, pastila mea,
uram să te iubesc,
acum iubesc să te urăsc.
osândire
trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
Parfum
Parfumul tău de iasomie
împerecheat cu banalul miros viu
de suflet înduioșat,
îl spulber ușor ca-ntr-o magie
spre luna plină
a trupului meu vinovat.
Îmi scot inima afara
și o privesc cu lacrimi reci
formate într-un abis
dorind să se transforme-ntr-o boală
din care doar tu o poți salva,
ducând-o în paradis.
Aş dori ca inima mea acum spulberată
să se contopeasca în trupul tău
ușor delicat,
să devenim o singură culoare însuflețită
de neșters,
așa cum eram la un moment dat.
Aşa cum eram la un moment dat.
Parfumul tău e acum mort
asemenea unei flori veștejite
din care şi culorile au dispărut.
Simt că așa trebuie să mă comport
pentru a nu lăsa să piară
mirosul tău pierdut.