1  

Cenușa Strălucitoare a Decepției

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

 

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

 

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

 

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

 

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

 

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

 

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

 


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: jessica_brescan poezii.online Cenușa Strălucitoare a Decepției

Data postării: 23 august 2024

Vizualizări: 163

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Epigrame XXII

 

Român la muncă în Italia

 

La Roma ai plecat spăşit,

Ca să îţi faci un viitor,

În Colosseum ai trudit,

Dar doar ca salahor.

 

Unui beţiv 

 

Setos ai fost de mititel,

De când creşteai cu bona,

Serveai pe-atunci un păhărel,

Acuma … bei cu tona.

 

Unui june  

 

Trăia frumos ca într-un vis,

Şi-n viaţă n-a avut habar,

Că însurându-se c-un miss,

Se schimbă totul în coşmar.

 

Unui marinar

 

În visul tău de marinar,

Ai vrut miss fata de la ţară,

Acum ţi-e viaţa un calvar,

Şi navighezi mai mult pe-afară.

 

La Polul Nord

 

A venit cam obosit,

Cu fața ca de pelagră,

Și ne spuse stânjenit:

Am avut o noapte neagră.

 

Discuţie

 

Am crezut că e război,

Sau o ceartă între rude,

Însă am aflat apoi:

El e surd iar ea n-aude.

 

Acuzaţii 

 

După zece ani de chin,

Am decis să rup tăcerea,

Şi acuz al meu destin,

Că mi-a hărăzit muierea.

 

Ezitare

 

Ai căutat în lung şi-n lat,

Să-ţi iei o soaţă fără toană,

Tot ai triat şi-ai selectat…

Şi te-ai ales cu-o bună poamă.

 

Decepţie

 

Contabila ai vrut-o de soţie,

Şi-a calculat nopţi lungi la masă,

Ţi-a dovedit că ştie meserie…

Şi aţi pierdut o casă.

 

Decepţie

 

Pe cârnă, ai vrut-o de soţie,

Şi te jurai solemn şi pe cuvânt,

C-ai s-o iubeşti pentru vecie,

Dar te-a lăsat cu nasu-n vânt.

Mai mult...

Curaj

Pe drumul vieții, cu pas hotărât,

Raul pornește, de soartă-nfruntat,

În piept un foc ce nu poate fi stins,

Încrederea-i farul ce-l ține aprins.

 

Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,

El știe că timpul e dar pământesc,

Cu fruntea sus, privirea spre zare,

Curajul îi crește din orice încercare.

 

Nu se lasă-nvins de teama din jur,

Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,

Puterea de-a crede în ce va veni,

Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.

 

În clipe de slabiciuni sau de dor,

El găsește în sine un tainic fior,

Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,

Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"

 

Cu pași fermecați, în față pășește,

Și lumea-n lumină încet înflorește,

Încrederea-n sine devine un scut,

Iar curajul, un cântec mereu absolut.

 

Așa-i povestea lui Raul, eroul,

Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,

Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,

El știe: în viață, nimic nu-i finit.

 

Mai mult...

Ispite

nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei  tale

 

că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal

 

cu statui vivante

(asemenea orgoliilor noastre!)

nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil

care atrage cel mult zâmbete

îți simți sufletul ruginit

scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult

prins la mijloc

exclus

neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea

adică tot mintea

cea care afirmă și neagă în același timp

complicând totul

denaturând totul

cu ani în urmă

am văzut um om sărutând o piatră

„ aceasta e singura mea certitudine!”

mi-a răspuns

„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…

Mai mult...

Prietenie cu gust de cappuccino

Scriu despre prietenie căci,

E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.

Când ma surprind gândind despre acest mister

Parcă am un clei în sertarul din mintea mea

Unde se află astfel de momente din trecutul meu.

Trăind în secolul 21 se pare că

Am așteptări prea mari,

Poate îmi doresc prea mult,

Sau poate ofer prea puțin,

Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții

Și atrag oamenii nepotriviți

Care transmit că nu trebuie să am așteptări.

Greșită am crezut că sunt,

Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.

Dar greșit e timpul în care mă aflu.

Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.

Mai mult...

Cel mai trist prizonier

Cel mai trist prizonier nu e cel închis în lagăr,

E cel înlănțuit de mintea lui..

Fantomele gândului  gri 

Fac florile sa plângă,cad ploi și nu se pot opri..

Cel mai trist prizonier,închis în cămăruță lui,

E înjunghiat de râsetele de afara,

Lumina îl doare,privește în zare cocorii ce zboară,

Tentaculele gândurilor sumbre-l înconjoară,

Închide ochii și se prabuseste-n abis,

Când pleoapele grele cad,singura eliberare,unica,e in vis..

 

(Monica)

Mai mult...

E curcubeu sau imaginare?

E curcubeu sau imaginare?

Pentru mine nu are valoare...

În spate îmi stă adevărul,

Dar de ce numai apare ?

Am acum o anumită stare,

Și o anumită manipulare,

Simt acum o mică trădare,

Aud și aud doar cuvinte amare.

De ce pe corp așa de tare doare?

Oare sentimentele mă provoacă?

Este o acțiune mică sau mare ?

Sau e procedură sau este o joacă?

Există oare prieteni reali?

Sunt pe lume oamenii loiali?

Care să-ți spună ,,ești fericit'',

Și să-i răspunzi la timp uluit.

Cu timpul observi totul,

Chiar și minciuna,

Puțin vei fi trist,

Că șansa e una..

 

Autor: Nicoleta Postovan 

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Înecare divină a simțurilor

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

 

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

 

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

 

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

 

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

 

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

 

 

Mai mult...

Culorile Sufletului

 

M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,

De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,

Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,

Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.

 

Mă forțează să dau numere de telefon,

Mă caută în multimea ce nu mă vede,

Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,

Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.

 

Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,

Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,

Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,

Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.

 

Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,

O pânză de umbre, un peisaj de dor,

Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,

Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.

 

Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,

Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,

Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,

Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.

 

Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,

Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,

Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță

E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.

 

Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,

Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,

Roșu de foc ce arde în pieptul meu,

Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.

 

Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,

Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,

Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,

Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.

 

Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,

Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,

Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,

Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.

 

Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,

Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,

Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”

Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.

Mai mult...

Neînsuflețit făr' de tine

Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge 

Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire

Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac

Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară

 

În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit

Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare

Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit 

 

Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi

Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim

 

Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă

Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare

Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului

Mai mult...

Rădăcini de Dopamină

Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată

În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată 

Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată

Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată

 

Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi

Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul

Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine

Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine

 

Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de

abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...

 

 

Mai mult...

Amintirea-i doar un vis

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

 

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

 

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci 

 

 

Mai mult...

Nopții-n eter nedormite

În noaptea-aceasta grea, mă pierd,

Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,

Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,

Iar trupul meu în doruri adânci plânge.

 

Cu ochii deschiși, în abis mă simt,

Fără răspunsuri, fără alinare,

În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,

O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.

 

Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,

Îmi sug din viață, din puterea mea,

Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,

Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.

 

În clipe grele, când nimic nu mai vine,

Sufletul meu se frânge sub greul lor,

Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,

Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.

 

Vise nu vin, doar umbre mă apasă,

Un ceas ce bate fără milă-n piept,

În tăcerea lui, se scurge viața,

Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.

 

Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,

Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,

Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,

Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.

 

Fiecare ceas îmi frânge speranța,

Boala mă toacă cu pași de înger răi,

Viața mea e o luptă fără balanță,

O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.

 

În adâncuri de noapte, fără alinare,

Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,

Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,

Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.

 

Căci noaptea-mi e prietena tăcută,

Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,

Și-n fiecare minut mă simt ruptă,

De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.

 

 

Mai mult...