Mantaua

”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”

                                      Edith Piaf

.

nu am întrebat pe nimeni atunci

de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri

erau singuri

în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase

la geamuri

.

și eu eram singur

în costumul meu bleumarin

cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie

75004 Paris

 .

mă plimbam pe o stradă îngustă

poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes

nu mai știu

ce fericire e să nu te cunoască nimeni

.

să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi

s-auzi aceleși murmur ”allez viens”

din o mie de guri

apoi să te topești într-o mie de palme

mirosind a Chanel Gabrielle

.

un iz puternic de  săpun  „Tesori d`oriente”

plutește în aer

nu mai e cale de întoarcere

îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes

fără filtru

de care fumase cândva Jean-Paul Sartre

Camus și Gainsbourg

și-mi fac curaj

„ ce qui doit arriver, arrivera!

.

cum să-mi fi dat seama încă de-atunci

că Notre-Dame e pe moarte

.

acum

după noaptea aceasta „ de rêve”

nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano

în Sena

sau să mă-mpușc în cap

în Place de la Concorde…

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...

am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n  nisip

aproape de valuri

nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea

singur am întors-o

i-am  făcut respirație gură la gură

i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept

cum învățasem la un curs de prim ajutor

în clasa a zecea… umană

pe-un manechin din plastic

eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel

și nu puteam suna la „urgențe”

mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer

să nu moară

.

zadarnic

.

unul din noi pierduse lupta cu viața

.

nu mai avea niciun rost să sun la 112

mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc

și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă

era chiar riscant

cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode

la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri

.

cine era

de ce eu

chestii din astea

.

”doar n-o să mă lași tocmai acum”

îmi strigă femeia căzută-n nisip

 și se ridică-n picioare

„ te-am amăgit”

.

de necrezut

.

rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură

.

a doua zi m-am trezit într-un pat de spital

era încă noapte

o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă  în braț

iar alta răsturna peste mine

un coș cu gândaci și păianjeni

.

„mai bine lăsați-l să numere nasturi”

reverberă un glas cavernos din înalturi…

te văd așezându-ți pașii ca un acrobat

care merge pe sârmă

mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău

dar nu ți-am spus până acum

de teamă să nu destram vraja

sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus

din același motiv

n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili

și extatici

să dau frâu liber ispitei

inimii

acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg

în dreptul insulei Eea

unde locuia Circe…

mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă

în zori

nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele

uneori te trezești confuz în mijlocul nopții

dintr-un vis urât cu păianjeni

aprinzi lumina

te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute

ca nu cumva să nu le tulburi monotonia

printre uși uitate deschise

spre baie

observ în oglindă că mi-a crescut barba

„fir-ar a naibii de barbă!”

aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție

sigur vecina de jos mă înjură

o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte

de tine

a fost ieri

pe scări este o liniște surdă

la fel pe străzi

la Spitalul  Județean de Urgențăți

și biserică evanghelistă

„ la început a făcut Dumnezeu lumea

îmi vine în minte un text din Facere

și pământul era netocmit și gol

întuneric era deasupra adâncului

și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor

și-a zis Dumnezeu:

să fie lumină

și-a fost lumină…”

asta era

mă gândesc în timp ce urc scările

omul a apărut mai târziu

nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte

„iar nu aveți somn!”

mă ceartă bătrâna de la parter

mi-e imposibil să-nțeleg

de ce zilele trebuie să înceapă în zori

îi răspund

nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…

acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin

în spațiu

Arhimede credea că poate da peste cap lumea

de pe Nibiru

în visul meu speram

ca și el

 să pot îmblânzi

timpul

.

Of, Doamne

cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta

și cât de neajutorat trupul

.

citesc în ochiul de vultur rănit

durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul

având înainte  tot cerul

.

la ce bun piciorul său mort

.

nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii

să gravitezi între tine și propria-ți neputință

ca un paranoic aflat într-o fază cronică

incurabilă

și să constați că nu merită

apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”

.

fără să te bage în seamă nimeni

.

cum ați putea înțelege…

De te-ar păli sorocul, dragă lume,

Și-ai sta cu dorul singur la fereşti,

Să știi, iubirea nu moare de moarte

Ci moare când începi s-o bănuieşti

lar dacă într-o noapte fără stele

Vei auzi un cântec peste zări,

Să nu te-ntorci. Sunt numai amintirile

mele

Plimbându-si umbra printre depărtări.

Eu te-am iubit cu tot ce nu se spune

Cu nopți ce n-au încăput în zori,

Cu mări ascunse-ntr-o singură lume

Și cu tăceri mai grele decât nori.

Și dacă vei găsi, cândva, iubirea

Ce mie mi-a fost dată și ți-am dat.

Să n-o ucizi cerându-i nemurirea

Nimic din ce e viu nu-i nesfârsit.

Căci omul e o clipă între două

Tăceri pe care nimeni nu le știe;

lar dragostea.... o rană care plouă

Cu frumuseţe peste veșnicie.

Nu zdruncina liniștitea pietrelor dacă nu îți duci drumul până la capăt. 

Gândurile rele ascut cuțitele. 

Lumina ne îmbrățișează prin umbră. 

Iubirea uneori e ca un tribunal — ne judecă blând, ne condamnă greu;

Într-un cerc vicios π = 0

Raza unui cerc vicios poate fi mai mare decât diametrul.

Veșnicia este clipa care refuză să treacă.

Moartea nu vine, ea așteaptă dintotdeauna.

Pe drumul greșit, umbra ne precede pașii.

Nu cere pomului roade primăvara. 

În singurătate nu uita de tine.

Nu sta in furtună dacă nu ai rădăcini adânci.

Omul nevrednic caută întotdeauna sfârșitul.

Dumnezeu tace și în tăcerea lui se află totul.

Sfârșitul e începutul nevăzut.

Infinitul încape într-o privire atunci când iubești. 

Trupul este temnița sufletului. 

Adevărul îl porți ca pe o rană ascunsă.

A găsi din întâmplare… e cadoul unei căutări pe care ai abandonat-o.

În abis te ridici spre tine însuți.

În tăcerea de după ceartă ne rănesc privirile.

Rădăcina timpului este cordonul ombilical. 

Cunoașterea crește pe rădăcina necunoscutului.

Moartea e viața care se întoarce acasă.

Evoluția desenelor rupestre s-a încheiat cu o literă

Dumnezeu locuiește în întrebările fără răspuns.

Ne întoarcem mereu din drumuri pe care nu le-am făcut.

În abis ne privim cel mai limpede chipul.

Infinitul se ascunde în ceea ce e prea mic să vedem.

Sufletul e un cer pe care trupul îl întunecă.

Cine se caută pe sine se pierde.

Moartea e singura poartă care duce la viață.

Ce este mai aproape de noi e cel mai departe de înțelegere.

Uneori chiar și întunericul poate crea umbre.

Adevărul nu are chip dar poartă mii de măști.

Cine iubește, acceptă să fie rănit.

Nimicul e plin de ceea ce nu putem cuprinde.

Timpul nu curge — noi înotăm în el.

O întrebare bună scufundă toate răspunsurile.

Singurătatea ne leagă mai strâns decât iubirea.

Adevărul se destramă în momentul în care încercăm să croim minciuni.

Fiecare clipă poartă greutatea veșniciei.

Ne apropiem, fugind unul de altul.

Răul e oglinda neputinței noastre ascunse.

Dorința ne trădează mai mult decât frica.

Nu există bucurie mai mare decât să stai la umbra copacului plantat de tine.

Singurătatea este efectul unei prăbușiri. 

Sufletul tace, dar de fapt strigă mai tare decât trupul.

Ne naștem într-un univers care ne ignoră existența.

Întrebarea corectă este mai grea decât răspunsul.

În fiecare despărțire trăiește un început nevăzut.

Cerul se deschide doar pentru cei care nu cred că există.

Moartea nu ne ia, ne readuce la ceea ce am fost dintotdeauna.

Frica ne forțează să iubim doar cu jumătate de inimă.

Mereu existăm în oglinda altuia.

Gândul care nu trezește nu ne aparține.

Libertatea e paradoxul de a alege ceea ce te închide.

Infinitul este începutul lui Dumnezeu. 

Cunoașterea absolută e lipsa de a mai întreba.

Sufletul nu se ascunde de ceilalți, ci numai de tine.

Singurul cadou nepăcut pe care il poți face trupului este o oglindă. 

În absența sensului, fiecare alegere devine sacră.

Tăcerea are cea mai bogată memorie.

Viitorul există doar pentru cei care nu-l înțeleg.

Singurătatea în doi e mai reală decât comuniunea în mulțime.

Spiritul se ridică din cadavrul timpului.

Gândul rău nu vine niciodată singur.

Liniștea e mai zgomotoasă decât toate strigătele lumii.

Noi nu privim lumea; lumea ne privește prin noi.

Eternitatea nu are timp; noi suntem cei care o măsurăm.

Nu chema toamna dacă plângi când frunzele cad.

Nu scutura umbrele trecutului dacă te-ai îndepărtat complet de lumina prezentului.

Nu tulbura adâncul apei dacă nu ai curaj să te scufunzi până la fund.

Nu deschide porțile tăcerii dacă ai nevoie de ajutor.

Nu răscoli cenușa amintirilor dacă nu ai ars complet. 

Nu te înhăma la căruța celui care folosește biciul.

În zadar plantezi pomi dacă nu-ți plac roadele lor.

Într-o zi toridă umbra fără o cană de apă nu e suficientă. 

Învață să dai din aripi înainte de a-ți crește penele.

Uneori trebuie să îți vezi în oglindă și spatele. 

Vei putea prețui puterea cuvintelor numai atunci când nu le vei mai auzi.

Schimbă cursul râului dacă ai casa pe malul său.

În oglinda lumii chipul tău să nu se reflecte.

Nu privi amurgul numai cu ochii ci cu toată ființa. 

Nu privi amurgul ca pe un sfârșit ci ca pe un nou început. 

Dacă ți-e frică de noapte nu dormi. 

Nu privi abisul altuia de pe muntele tău. 

Nu distruge temelii care au rezistat secole dacă nu poți înălța ceva mai puternic.

Nu striga în pădure dacă te sperie ecoul.

Nu mișca piatra de pe marginea prăpastiei. 

Plantează copaci pe margini de prăpăstii.

Când te afli într-un grup nu disprețui singurătatea. 

Poți intra în singurătatea altuia doar venind și tu din singurătate. 

 Nu privi stelele dacă ești orgolios.

prin perdeaua brodată cu fluturi

luna încețoșată

adâncește tăcerea

valuri de umbre

se izbesc zgomotoase

de crengi de mesteacăn

nu mai am dureri să-mi dor nefericirea

m-am tot durut de când mă știu

acum ascult cum mă învăluie nemărginirea

și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu

stăpân pe ochiul bolnav de întuneric

eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul

lăsându-mă în centru altui cerc concentric

care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul

fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,

nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,

rămân mereu un punct neînsemnat pe margini

pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă

cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,

( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),

când ești atât de mic, un punct de referință,

sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui

Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,

cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos

cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine

care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os

de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,

care există-n tot ce ne-nconjoară

un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,

un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...

sub epiderma realității,

o rețea de intrigi, 

experiențe șocante,

intenții-nfiorătoare

spulberă turnirul liniștit al lumii.

să nu uităm că,

Daedalus 

a construit, pentru regele Minos,

un labirint

pentru a ține-ascuns în lanțurile fricii

minotaurul.

iar la lumină,

a creat  din corpurile-nlănțuite ale coriștilor,

o structură arhitecturală

sorocită dansului.

E seară, e întuneric și târziu,

Sufletul îmi e trist și pare a fi pustiu.

Dar gândul îmi zboară către Dumnezeu ,

Căci numai rugăciunea, mă ajută mereu.

Căci Domnul mă ascultă oricând

Și când mă rog la El plângând ,

Simt cum tristețea dispare

Și din cer am primit alinare.

Vă îndemn și pe voi sa vă rugați,

Durerea în mâna Lui să lăsați 

Și să aveți credință,în Dumnezeu,

Că așa,veți fi bine mereu.