Minuni

Privesc cuprins de uimire la a mea fotografie,

Cum din a mea viaţă a reuşit să lege

O clipă trecătoare de un petic de hârtie,

Fără să lase clipa vreodată să mai plece.

Şi uitându-mă pe poză din ce în ce mai mult,

O stranie senzaţie mă-nvăluieşte lent,

Să văd cum clipa care prin viaţa mea a trecut,

O retrăiesc aievea de parcă ar fi prezent.

Prins de fotografie timpul încremenit,

Captiv cu el mă ţine ca pe un prizonier,

Ce nicio graţiere vreodată n-a primit

Şi nici să evadeze nu va putea-n vreun fel.

Căci dacă prin clepsidra cu timp ce se hrăneşte,

Clipele curg întruna şi nu se mai întorc,

Trecând prin poză timpul o clipă se opreşte,

O clipă ce în poză mereu mă ţine-n loc.

Şi astfel când din viaţă va trebui să plec

Şi-al meu trup în ţărână se va preface uşor,

În timp ce o veşnicie prin moarte am să trec,

Pe un petic de hârtie rămân nemuritor.

Sub soarele iubirii,

Mereu e primăvară

Şi înfrunzesc arinii,

Mereu cocorii zboară.

Mereu au flori salcâmii

Şi roşii-s trandafirii,

Ca ale tale buze,

Sub soarele iubirii.

Şi e mereu explozie

De verde prin livezi,

Şi dealurile arată

Ca ochii tăi cei verzi.

Şi-ntruna cântă mierla,

Şi izvoru'-ntruna curge,

Şi glasul lor se-ngână

Cu glasul tău cel dulce.

Sub al iubirii soare,

Dă iarba să răsară,

Mereu răsare o floare,

Mereu e primăvară.

Doar trupul tău fierbinte

Ca a soarelui dogoare,

Mai mult aduce a vară,

Sub al iubirii soare.

Trec păsări călătoare,

Trec peste mine-n zbor,

Se pierd, iubito,-n zare,

Dând din aripi uşor.

Abia de mai văd cârdul,

Abia le mai aud,

Le-nghite-ncet Pământul

La orizont spre sud.

Doar eu, străin de ele,

Privind în urma lor,

Rămân cu aceleaşi stele,

Rămân cu acelaşi dor.

Am sânge de reptilă

Şi inima de gheaţă,

Nimic nu mă-ncălzeşte,

Doar a ta dulce faţă.

Când te privesc mă tulbur

Şi inima-mi se-ncinge

Şi simt cum dă în clocot

Prin vene al meu sânge.

Am braţele de fiară

Şi-n loc de pumni obuze,

Nimic nu mă doboară,

Doar ale tale buze.

Când te sărut mă clatin,

De parcă umblu beat

Şi pumnul mi se face

De pluş catifelat.

Am muşchii de felină,

Ca o panteră sunt,

Nimic nu mă alină,

Doar sânul tău cel blând.

Când te dezmierd mă umplu

De un fior gingaş,

Mă liniştesc pe dată,

Devin un pisoiaş.

Am firea de hienă

Şi instincte de rechin,

Nimic nu mă înfrânge,

Doar trupul tău cel fin.

Când mă lipesc de tine,

Ca-ntr-o capcană-s prins,

Din care n-am ieşire...

Şi mă declar învins!

Al nostru instinct de conservare,

Ne amăgeşte trupul care

Acceptă, numai să nu piară,

A neputinţei lui povară.

Că-n clipa-n care gândul fuge

Şi-n spaţiu-timp oriunde ajunge,

Al nostru trup material,

Abia schiţează un gest banal.

Însă deşi este anost,

Ni s-a dat trupul cu un rost,

Să poată agăţa din zbor,

Trufaşul gând nemuritor.

Cum altfel gândul răsfăţat

De-al său destin etern şi abstract,

Să lase nemurirea-n cer,

Pentru un trup doar efemer?

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul,

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul.

Treziţi-mă degrabă, nu vreau mai mult să dorm,

Am prins deja ideea cum va fi după moarte,

Un trup care va trece, va fi al morţii somn,

Din ziua cea mai scurtă în cea mai lungă noapte.

Treziţi-mă, căci somnul mai mult mă oboseşte,

Când ştiu că eternitatea o voi dormi din plin,

Pentru că ce e somnul ce-n noapte mă răpeşte,

Dacă nu e chiar moartea, din care gust puţin.

Treziţi-mă degrabă, de somn dacă am parte,

Treziţi-mă degrabă, căci treaz n-am fost destul,

Că va veni o vreme când voi pleca departe

De al meu trup, ce-n brazdă de somn va sta sătul.

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul,

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul.

Ce n-aș da acum, offf...

Să dau timpul înapoi,

Să fim iar amândoi macar o dată 

O singură noapte din nou.

Să te strâng la piept 

Să nu-ți mai dau drumul, 

Să-ți simt inima cum bate 

Nu doar mie ca nebunul.

Un nebun ce te iubește 

Prin șoapte în liniștea nopții 

Ce ar face orice acum 

Să te simtă iar aproape.

Să-ți arate viața nouă 

Mai frumoasa ca oricând,

Frumusețe mai presus

De orice fel de cuvânt.

Cel care mi-a readus zâmbetul pe buze,

Fără să mă-ntrebe dacă îmi doresc.

Care-i acolo mereu, fără a găsi scuze

Și fără de care eu înnebunesc.

E bărbatul care îmi alină mintea,

Când obosită cad și-ncep să lăcrimez..

Care îmi aude rugămintea

Și nu mă lasă singură să mă calmez.

Mâna mea, o strânge către pieptul său,

În momente bune, dar și arzătoare,

E acolo când mi-e rău,

Când gândurile zbuciumate dau furoare.

Ieri, astăzi și pentru totdeauna,

Doar pe tine să te am aș vrea.

Pe tine te iubesc , nebuna…

Cu multă dragoste - autoarea.

timpul s a oprit in loc

de cand ai plecat, nu mai visez

nu mai sper, nu mă mai regăsesc.

încerc sa nu ma gândesc la noi,

sau la ce puteam fi,

sa adorm fara sa-ti aud vocea in fiecare zi.

vocea care îmi așternea

un zâmbet de copil pe buze, zâmbet fragil, sensibil dar adevărat

si care îmi făcea inima să zburde, fiind tot ce aveam mai drag.

m-a durut si încă doare

dorul de tine nu s-a estompat,

lăsându-ma sub semnul întrebării “oare m-ai iubit vreodată cu adevărat?”.

am privit cum vara s-a scurs,

ca și iubirea dintre noi,

s-a stins, s-a rătacit in apus.

vântul a suflat, rece si distant

luând si ultima fărâmă rămasă

din tot ce am avut cândva,

o dragoste copilărească.

-M.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat

Și ai plecat grăbit în țări străine.

N-a contat acel suflet tulburat,

De lipsa ta, dusă cu greu de mine.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Cu lacrimi plini de-amărăciune.

Și atunci când pe față s-au arătat,

Inima mi-a cedat, căzând în rugăciune.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Luându-mi lumina cu cruzimea ta.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Acea zi, fiind chiar ziua mea...

Spune te rog că nu te-am așteptat în zadar,

Și că vom fi împreună la un moment dat,

Cu lacrimi de fericire,

Eu nu mai am cuvinte,

Las sentimentele să curgă de la sine.

Însemni totul pentru mine,

Si mi-ai redat zâmbetul rătăcit,

Încrederea în mine dar mai ales în noi,

Sclipirea din ochi s-au reaprins,

Și focul inimii mele niciodată nu s-a stins.

Te privesc de ceva vreme de la distanță,

Încercând să îmi fac curaj să mă apropii de tine,

Să te iau prin surprindere,

Strigând numele tău.

Eu:

Deşi păream să conversăm,

Ochii tăi nu ascultă,

S-au rătăcit prin gânduri, pe poteci...

Te-au transformat în stâncă.

Sprâncenele s-au scoborât într-un făgaş

Şi pleoapa stângă-ți mişcă zbuciumat,

Iar fruntea-ți un torent precipitat,

Alertă de furtună pe chipul tău gingaş.

Tu:

Sub încordarea de granit,

Un vuiet grav pulsează,

Te-aud, deşi nu te-nțeleg

Şi pieptu-mi explodeazā...

Un oarecare:

Nimic nu este permanent...

Tu: Iubirea-i joc...

Eu: ...un maraton

La unison: Un joc de anduranță.

Şi ne zâmbim şovăitor...

De printre nori şi poezii

Luceafărul dansează.