Voi cânta pentru tine!

Ăștia

...

Ne sorb ăștia viața însetați

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

De-a ne-nchina măștilor vopsite

În culori stridente, dichisite,

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!

...

Și dacă viața încă ne e dragă,

Au ăștia grijă să ne dreseze bine,

Pentru-a privi doar cum se cuvine,

Contactele cu lumile străine

Mai nimic să nu se nțeleagă!

...

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați

Vopsiți în culori stridente, dichisite,

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

Voi ăștia, posesori ai vieților finite,

V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?

Îți faci aripi din versu-ți gratuit

Și-ncerci să zbori, profitând de vânt

Iar de te-nalți nițel de la pământ

Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!

...

Te crezi a fi în centrul tuturor

Și le explici ce minunat e zborul,

Dar versul tău e-un zgomot de tractor

Ce-a ieșit la desfundat ogorul!

...

Ești membru-n uniune că-i la modă

Te-ai băgat în seamă printre alți

C-ai reușit nițel să te înalți

Peste loboda prin care trece vodă!

...

Ții prelegeri de cum se scrie proză

Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare

Să-nvețe de la tine cum să zboare,

Precum musca ce trage la veioză!

...

Mă distrează înalta-ți chipuire

De-a te enumera printre scriitori,

Ca și cum chiar ai putea să zbori,

Dar zborul tău este-o prăbușire!

Sub picioare, sub întreaga țară, nimic solid
Toată țara, vremea ei, totul stă pe nisip
Se mișcă, se clatină, gata gata să cadă
Munții prăvale păduri  cu tăietori de baladă,
Românii poartă măști de guturai sau covid
Și nu se deșteaptă sub nicio formă de chip!
...
Trecutu-i prea greu pentru a putea fi cules
Și nimic n-a rămas, nici amintirea valorii.
Bocanci noduroși ne-apasă din nou pe grumaz
Nu ripostăm, prea moi să scăpăm din necaz
Sau renunțăm, pentru că noi am vrut și-am ales
Pe cei ce ne-apasă cuprinși de mania grandorii!

Să țineți minte!
..
Să țineți minte vorba asta grea
Țara asta nu mai este-a noastră,
Luați aminte la ce e prin fereastră
Priviți și ascultați ce e și nu era,
Forfotă-nsoțită de câte-o manea!
...
Bipezii azi au smarfon și BMW
Se dau în stambă care pe unde-apucă
În timp ce țara asta e pe ducă,
Priviți și ascultați ce era și mai e
Hoție, trădare și-o turmă năucă!
...
Acum e cum este și tot cum a fost;
Și înainte impostorii-aveau puterea
Dar parcă nu se afișau cu averea
Însă tot ca-nainte stă-n fotoliu un prost
Ce nu știe nimic, dar își dă cu părerea!
....
Țineți minte, că eu nu mă-nșel:
Țara asta-i pe ducă, s-a hotărât
Va dispărea de pe hartă, nu mai e mult
Pân-atunci va fi condusă de-un tembel
Și-aici va fi un teren viran și urât!
...
Ne vor umple de imigranți și gunoaie
Căci vom fi Europei groapă de gunoi
Și-n țara asta va fi ca după război
Promisiuni europene? Apă de ploaie.
Să rugăm cerul să se-ndure de noi!

Ai nimănui
...
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Pofta stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară atunci când l-a lovit potopul,
Poate când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un copac ce-n furtună este smuls din rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă. Ducă-se, de-i voia Lui
Oricum sub cerul tot mai gol am ajuns ai nimănui!

Noi? Lăsăm în urmă, cuib de stele

Semne c-am trecut pe-aici,

Și-am luat cu noi zări efemere

Și vise lungi duse-n tăcere

Iar dintr ele-o adiere,

Ca singura noastră avere

Și multe răni și cicatrici!

...

O și câte vise ne rămân

Câte dorințe refuzate

Nici n-avem multe în comun

Cu lumea asta cu de toate

Cu cei ce știu a da din coate,

Dar noi avem doar un stăpân,

Și generos și blând și bun,

Pe care-l purtăm în sân

În inima ce-n taină bate!

...

Și vom pleca în lumea noastră

Exact așa cum am venit,

Tăcuți, ținându-ne de mână,

Un singur vis, fără sfârșit

De a fi veșnic împreună,

Eu, noaptea ta albastră,

Tu, ciobul meu de lună!

Te-am așteptat cu dor la umbra unui vis

Gândind la toate câte ne-am promis

Privind cum abrupt între noi se dilată depărtări 

Sperând să se-ntâlnească ale noastre cărări.

Atât de tare îmi bătea inima când te întâlneam 

Nu mai eram eu în preajma ta, mă pierdeam

Îmi doresc să mă pierd din nou doar cu tine

Cu drag să te țin în brațe la mine...

Să te țin in brațe, să te sărut pe frunte

Să bem un vin, sa fim dincolo de cuvinte.

Ce trist...mi-e dor de tine, de vin...de amintiri

Nu pot să-ți spun... doar scap lacrimi din priviri...

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

Cu ochii tăi senini,albaștri 

Sub clar de lună mă privești 

Și când te văd, te rătăcești, 

Cu ochii tăi senini,albaștri. 

În tainița nopții plânge luna,

Pe-un altar de vise ne-ncetat,

Iubirea-i flacăra ce apare

Atunci când doua suflete s-au dezgolit.

Un vânt albastru, ce-nfioară,

Ne-aduce șoapte de departe,

Căci dragostea nu vrea să moară,

Ci leagă timpul printr-o carte.

Deasupra lumii, stele cad,

Ne scriu pe cer un legământ,

Iar dorul se preface-n jad,

O flacără ce naște-un jurământ.

Sunt eu și tu, o clipă vie,

Purtată-n umbre de mister,

Și tot ce-i drag în veci să fie,

Ca un parfum prins în etern.

Să pot spune as vrea, ca este prea târziu 

Ca nu mai țin la tine 

C-am obosit să scriu în cenușiu 

Așteptând ce nu mai vine.

Să pot spune as vrea, ca am uitat de tine

Ca nu mai stiu cum arăți 

Că nu-mi mai curg lacrimi fine

În umbra tainicilor nopți.

Să pot spune as vrea, ca nu mai doare,

Purtarea ta nelegiuită

Ca nu-mi mai ești dorință arzătoare 

Și viața mea de-un timp e liniștită...

Să pot spune aș vrea, ca am uitat povestea

Ca te-am uitat ca pe oricine

Să pot spune as vrea, toate astea

Dar aș minți... stii bine...

Vrei, nu vrei, în zări se-arată,

O lumină-n noaptea toată.

Printre visuri și destin,

Steaua ta e pe deplin.

Poți s-o cauți, poți s-aștepți,

Ori s-o pierzi printre pereți,

Dar ea arde, fără teamă,

Fără glas, dar tot te cheamă.

Când e greu și drumul frânt,

Când ți-e dor și plângi în gând,

Ea te vede, ea îți știe

Toată a ta poezie.

Și-ntr-o zi, pe cerul stins,

Vei privi spre infinit,

Și vei ști că-n lumea ta,

Ai avut mereu o stea.