Garantat
Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: NICU HALOIU
Data postării: 27 martie 2024
Vizualizări: 444
Poezii din aceiaşi categorie
O poveste spusă greșit
Am fost doar vânt, cu luna strajă,
Dar m-au numit urgia serii,
Făceam din umbre, miez de noapte,
Un adăpost tăcut și sfânt,
Dar zorii m-au găsit străin,
Cu pașii frânți, cu ochii grei,
Un drum ce-l netezisem blând
S-a prăbușit sub pașii mei.
Am căutat liniște în inimă,
Dar am găsit doar durere.
Cu mâinile întinse-n sus,
Am atins scopuri și ideale.
Sunt liber, înconjurat de lanțuri,
Iar umbrele mă salvează,
Ca-n nopți, să mă chinui iar.
În a mea umbră, zorii se sting,
Iar pasul mă plimbă în pustiu,
Nu văd dorințe, nu simt vise,
Zac aici, rătăcit printre cuvinte,
Unde drumul e doar un ecou
Al sufletului sufocat de speranțe
Și trupul ce nu știe să doarmă.
Și-am învățat că acest drum
Nu mă duce nicăieri, niciodată,
Iar sufletu-mi obosit și greu
Nu mai știe ce să-mi ceară.
În pustiu, între ființe ponosite,
Am învățat să n-am regrete.
Așa am trăit, așa am căzut,
Dar de ce-mi este frică
Când eu sunt un personaj negativ
Dintr-o poveste spusă greșit?
Lantul
Exista un lanț,cel mai teribil lanț ce ne încătușează,
Ne da durere,lacrimi grele-n noapte,
Dar și dorința de-a trăi intens,
Ne întrebăm ades cu triste șoapte:
De ce destinul astfel a ales?
Și l lanțul acesta greu și rece
E gândul la ea, nemiloasă moarte.
Din apus, înmuguri...
În luminile de -apus
Visele s-au descompus,
Lăsând un gol amar
În inimi de cleștar.
Și din astrele căzute
Pe coastele abrupte
Lacrimi se preling
Pt iluzii ce se sting..
Sub freamăt de petale
Glăsuia -n spirale
O vioară tristă,
Picurând pe o batistă .
Și un gând hoinar
Rătăcea solitar,
Căutăndu -și rostul
Și -n sunet adăpostul..
Cuibărind la rădăcini
Amintirile-n suspini,
Speranța vie licări
Și -un ideal înmuguri...
Un apus,sau poate un răsărit
Uneori,oboseala
Natural,mă copleșește
Apusul,lucrului
Patriotic ,voluntar
Urcînd,cu rugăciunea
Stelar,din suflet
Suspinînd,de dorul
Antic,strămoșesc
Un vis,neprihănit
Podul,aspiraților
O Dacică,trăire
Astrul și mîndria
Țării, binecuvîntate
Estul,bucuriilor
Unic,al drepților
Nestemata ,Europei
Reverențioasă,printre stimații
Ăăă....lumii,civilizate
Simbolul,bunătății
Ăăă....idealul,pur
Realmente:Grădina,Maicii Domnului
Inelul,hărniciei
Tronul,credinței
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
O poveste spusă greșit
Am fost doar vânt, cu luna strajă,
Dar m-au numit urgia serii,
Făceam din umbre, miez de noapte,
Un adăpost tăcut și sfânt,
Dar zorii m-au găsit străin,
Cu pașii frânți, cu ochii grei,
Un drum ce-l netezisem blând
S-a prăbușit sub pașii mei.
Am căutat liniște în inimă,
Dar am găsit doar durere.
Cu mâinile întinse-n sus,
Am atins scopuri și ideale.
Sunt liber, înconjurat de lanțuri,
Iar umbrele mă salvează,
Ca-n nopți, să mă chinui iar.
În a mea umbră, zorii se sting,
Iar pasul mă plimbă în pustiu,
Nu văd dorințe, nu simt vise,
Zac aici, rătăcit printre cuvinte,
Unde drumul e doar un ecou
Al sufletului sufocat de speranțe
Și trupul ce nu știe să doarmă.
Și-am învățat că acest drum
Nu mă duce nicăieri, niciodată,
Iar sufletu-mi obosit și greu
Nu mai știe ce să-mi ceară.
În pustiu, între ființe ponosite,
Am învățat să n-am regrete.
Așa am trăit, așa am căzut,
Dar de ce-mi este frică
Când eu sunt un personaj negativ
Dintr-o poveste spusă greșit?
Lantul
Exista un lanț,cel mai teribil lanț ce ne încătușează,
Ne da durere,lacrimi grele-n noapte,
Dar și dorința de-a trăi intens,
Ne întrebăm ades cu triste șoapte:
De ce destinul astfel a ales?
Și l lanțul acesta greu și rece
E gândul la ea, nemiloasă moarte.
Din apus, înmuguri...
În luminile de -apus
Visele s-au descompus,
Lăsând un gol amar
În inimi de cleștar.
Și din astrele căzute
Pe coastele abrupte
Lacrimi se preling
Pt iluzii ce se sting..
Sub freamăt de petale
Glăsuia -n spirale
O vioară tristă,
Picurând pe o batistă .
Și un gând hoinar
Rătăcea solitar,
Căutăndu -și rostul
Și -n sunet adăpostul..
Cuibărind la rădăcini
Amintirile-n suspini,
Speranța vie licări
Și -un ideal înmuguri...
Un apus,sau poate un răsărit
Uneori,oboseala
Natural,mă copleșește
Apusul,lucrului
Patriotic ,voluntar
Urcînd,cu rugăciunea
Stelar,din suflet
Suspinînd,de dorul
Antic,strămoșesc
Un vis,neprihănit
Podul,aspiraților
O Dacică,trăire
Astrul și mîndria
Țării, binecuvîntate
Estul,bucuriilor
Unic,al drepților
Nestemata ,Europei
Reverențioasă,printre stimații
Ăăă....lumii,civilizate
Simbolul,bunătății
Ăăă....idealul,pur
Realmente:Grădina,Maicii Domnului
Inelul,hărniciei
Tronul,credinței
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
Alte poezii ale autorului
Voi, ăștia!
Ăștia
...
Ne sorb ăștia viața însetați
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
De-a ne-nchina măștilor vopsite
În culori stridente, dichisite,
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!
...
Și dacă viața încă ne e dragă,
Au ăștia grijă să ne dreseze bine,
Pentru-a privi doar cum se cuvine,
Contactele cu lumile străine
Mai nimic să nu se nțeleagă!
...
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați
Vopsiți în culori stridente, dichisite,
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
Voi ăștia, posesori ai vieților finite,
V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?
Unui X-zecist:
Îți faci aripi din versu-ți gratuit
Și-ncerci să zbori, profitând de vânt
Iar de te-nalți nițel de la pământ
Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!
...
Te crezi a fi în centrul tuturor
Și le explici ce minunat e zborul,
Dar versul tău e-un zgomot de tractor
Ce-a ieșit la desfundat ogorul!
...
Ești membru-n uniune că-i la modă
Te-ai băgat în seamă printre alți
C-ai reușit nițel să te înalți
Peste loboda prin care trece vodă!
...
Ții prelegeri de cum se scrie proză
Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare
Să-nvețe de la tine cum să zboare,
Precum musca ce trage la veioză!
...
Mă distrează înalta-ți chipuire
De-a te enumera printre scriitori,
Ca și cum chiar ai putea să zbori,
Dar zborul tău este-o prăbușire!
Balada frunzei de cireș
Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!
Orele astrale ale omenirii
Fără Eminescu
Mulțumesc, Bătrâne!
Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!
Voi, ăștia!
Ăștia
...
Ne sorb ăștia viața însetați
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
De-a ne-nchina măștilor vopsite
În culori stridente, dichisite,
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!
...
Și dacă viața încă ne e dragă,
Au ăștia grijă să ne dreseze bine,
Pentru-a privi doar cum se cuvine,
Contactele cu lumile străine
Mai nimic să nu se nțeleagă!
...
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați
Vopsiți în culori stridente, dichisite,
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
Voi ăștia, posesori ai vieților finite,
V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?
Unui X-zecist:
Îți faci aripi din versu-ți gratuit
Și-ncerci să zbori, profitând de vânt
Iar de te-nalți nițel de la pământ
Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!
...
Te crezi a fi în centrul tuturor
Și le explici ce minunat e zborul,
Dar versul tău e-un zgomot de tractor
Ce-a ieșit la desfundat ogorul!
...
Ești membru-n uniune că-i la modă
Te-ai băgat în seamă printre alți
C-ai reușit nițel să te înalți
Peste loboda prin care trece vodă!
...
Ții prelegeri de cum se scrie proză
Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare
Să-nvețe de la tine cum să zboare,
Precum musca ce trage la veioză!
...
Mă distrează înalta-ți chipuire
De-a te enumera printre scriitori,
Ca și cum chiar ai putea să zbori,
Dar zborul tău este-o prăbușire!
Balada frunzei de cireș
Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!
Orele astrale ale omenirii
Fără Eminescu
Mulțumesc, Bătrâne!
Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!