căderea-n iad
Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine!,-n foc?
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Ksandros
Data postării: 16 mai 2023
Vizualizări: 747
Poezii din aceiaşi categorie
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Absolut
Am greșit Absolut,
Acum timpul e trecut.
A durut , chiar a durut
Cate mai sunt de facut?
Absolut beau ,
La Absolut sper,
Să fie totul mai lejer
Știu ca pot , și reușesc
Numai să dezamăgesc...
Sper la acea schimbare,
Dar merită oare?
Să fiu ce-mi cer,
NU imi doresc !
Și mi se pare firesc
Sa mai gresesc.
Din toate ce au rămas,
M-am retras , m-am lăsat
Am căzut , m-am ridicat
Si acum la pamant
Din nou picat ,
Sper la un nou inceput,
Unul terminat de mult...
Sunt convins că sunt mai bun,
Dar la obiceiuri nu renunt ,
Îmi vreau viața inapoi!
Strig si sper la noi,
Vechiul eu si noul meu,
Să se îmbine spre bine
Să nu apuce să termine
0-1 viața pentru mine.
-2
Durere
La cimitirul ce poartă lumea în moarte,
Sunt două lumânări aprinse lângă cruci,
Iar eu tăcut, cu ochii plini de lacrimi,
Mai zăbovesc un pic lângă mormânt.
Un călător grăbit, azi, îmbrăcat în negru
Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate,
Privește trist o lumânare în noapte,
O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.
N-am să-ți mai văd de azi ființa dragă,
Te-ai dus voit bătrânul tată să îl vezi
Și au rămas în urmă ani, ce nu vroiau să moară,
Din toate ai lăsat un doliu-n inimi prins.
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
Sticlă
Stau în genunchi,
E frig și mă doare.
Lumina mi se stinge
Încet, cu onoare.
Să-mi puneți cruce
De granit prelucrat
În sicriul meu rănit,
Să fiu îngenuncheat.
Să-mi turnați țărână grea,
S-o aud cum se repede
Spre sicriul meu de sticlă,
Unde luna-mi se prevede.
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Absolut
Am greșit Absolut,
Acum timpul e trecut.
A durut , chiar a durut
Cate mai sunt de facut?
Absolut beau ,
La Absolut sper,
Să fie totul mai lejer
Știu ca pot , și reușesc
Numai să dezamăgesc...
Sper la acea schimbare,
Dar merită oare?
Să fiu ce-mi cer,
NU imi doresc !
Și mi se pare firesc
Sa mai gresesc.
Din toate ce au rămas,
M-am retras , m-am lăsat
Am căzut , m-am ridicat
Si acum la pamant
Din nou picat ,
Sper la un nou inceput,
Unul terminat de mult...
Sunt convins că sunt mai bun,
Dar la obiceiuri nu renunt ,
Îmi vreau viața inapoi!
Strig si sper la noi,
Vechiul eu si noul meu,
Să se îmbine spre bine
Să nu apuce să termine
0-1 viața pentru mine.
-2
Durere
La cimitirul ce poartă lumea în moarte,
Sunt două lumânări aprinse lângă cruci,
Iar eu tăcut, cu ochii plini de lacrimi,
Mai zăbovesc un pic lângă mormânt.
Un călător grăbit, azi, îmbrăcat în negru
Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate,
Privește trist o lumânare în noapte,
O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.
N-am să-ți mai văd de azi ființa dragă,
Te-ai dus voit bătrânul tată să îl vezi
Și au rămas în urmă ani, ce nu vroiau să moară,
Din toate ai lăsat un doliu-n inimi prins.
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
Sticlă
Stau în genunchi,
E frig și mă doare.
Lumina mi se stinge
Încet, cu onoare.
Să-mi puneți cruce
De granit prelucrat
În sicriul meu rănit,
Să fiu îngenuncheat.
Să-mi turnați țărână grea,
S-o aud cum se repede
Spre sicriul meu de sticlă,
Unde luna-mi se prevede.
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Alte poezii ale autorului
Neînțeles
S-aprinse în mine o lumină,
caldă și molcomitoare,
ce-a crescut într-o văpaie...
Trup fragil și singuratic
ce nu știe să se poarte,
captiv este stângăcie
dragostei împărtășire...
Gura mi se-mpleticește în
cuvinte de amor,
Priviri confuze, înlăcrimate,
te-ndrăgesc, Lumină,
Mâini stângace ce încearcă
cu greu să te fericească,
Pași înceți în jurul tău,
împleticindu-se valsează...
În locul inimii ce-a fost
se tot zbate un gol de moarte.
Lănțuit într-o văpaie
mă tot lupt fără puteri,
trup, priviri și glas spre-a spune
neînțeles amorul ce ți-l port...
Precum ceilalți nu-nțelegi
lupta ce-o trăiesc
și în pașii lor urmezi,
uitându-mă pe mine...
Un singur lucru pot în viață,
și acela-i a iubi,
nimeni, însă, nu așteaptă
Amorul a-l destăinui....
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
Între noi...
O privire este între noi,
lasă-mi-te orbește,
O pereche de buze între noi,
lasă-le sărutate,
Un parfum trandafiriu între noi,
în carne să mi-l imprimi,
Un trup plăpând între noi,
lasă-ți-l mângăiat,
O lume tristă între noi,
lasă-te-nveselită,
Un boboc de trandafir între noi,
lasă-l să-nflorească,
O viață lungă doar noi doi,
las-o ca să treacă,
O clipă nesfârșită de amor
s-avem amândoi,
o clipă și să mor,
Adunat un suflet noi doi împărțim,
al tău e tot, sunt doar străin
ce trec o clipă în viața ta
ce este între noi.
Amor neîmplinit
Spațiu-n jur se îngustează,
Pe inimă pumnale-mi presează,
Întunericul devine greu,
Nu-l mai simt pe-al meu aheu.
Viața, pauză a eternei Morți,
Devine chin fără a-l meu soț,
Și-atât îmi place suferința,
De viață nu-mi va ierta ființa.
Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat,
S-ajung eu îndurerat,
Să-mi grăbesc sfârșit de zile,
S-ajung la braț cu tine?
Mă-nspăimântă când la stele meditez
Și le văd împrăștiate-n Univers;
În Eden, împreună ne visez,
Îl avem pe Dumnezeu advers.
Poate să fie Spațiul cât de infinit,
Să existe altele fără sfârșit,
Sufletul meu ție-ți aparține
Până la Sfârșitului fine.
De-aș putea trăi numai în tine,
Să uit de tot, să uit de mine,
Să primesc amor ce mi se cuvine,
Să-ți simt atingeri divine!
Dar te ține-ndepărtat,
Deus, să fii blestemat,
Că suferim noi, separați,
Pentru halu-n care arați!
O să vină vremea noastră,
Să trăim în lume-albastră
Și niciun zeu nu va să ne despartă,
Căci avem aceeași soartă.
....
Lacrimi de sânge am vărsat la cer
Fără să știu prin ce universuri
Plânge, așteptându-mă-n versuri,
Cel ce-mi este înger!
Împreună
Străpung hârtia cu penița,
sângerând, scriidu-ți numele,
tremurând, cerneala alege
încet culoare veșniciei
și cum privirea s-o-mbie...
Ți-aș adormi pe piept,
ca pe-o rece iarbă-n
asfințit de vară,
și m-aș trezi în miez de noapte
privind coroana stelelor
ce-n ochii tăi se odihniră...
Aș adormi-napoi ca
iarna lângă sobă,
strâns la pieptul tău
s-aud orice secundă
din eternul-mpreună...
Neînțeles
S-aprinse în mine o lumină,
caldă și molcomitoare,
ce-a crescut într-o văpaie...
Trup fragil și singuratic
ce nu știe să se poarte,
captiv este stângăcie
dragostei împărtășire...
Gura mi se-mpleticește în
cuvinte de amor,
Priviri confuze, înlăcrimate,
te-ndrăgesc, Lumină,
Mâini stângace ce încearcă
cu greu să te fericească,
Pași înceți în jurul tău,
împleticindu-se valsează...
În locul inimii ce-a fost
se tot zbate un gol de moarte.
Lănțuit într-o văpaie
mă tot lupt fără puteri,
trup, priviri și glas spre-a spune
neînțeles amorul ce ți-l port...
Precum ceilalți nu-nțelegi
lupta ce-o trăiesc
și în pașii lor urmezi,
uitându-mă pe mine...
Un singur lucru pot în viață,
și acela-i a iubi,
nimeni, însă, nu așteaptă
Amorul a-l destăinui....
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
Între noi...
O privire este între noi,
lasă-mi-te orbește,
O pereche de buze între noi,
lasă-le sărutate,
Un parfum trandafiriu între noi,
în carne să mi-l imprimi,
Un trup plăpând între noi,
lasă-ți-l mângăiat,
O lume tristă între noi,
lasă-te-nveselită,
Un boboc de trandafir între noi,
lasă-l să-nflorească,
O viață lungă doar noi doi,
las-o ca să treacă,
O clipă nesfârșită de amor
s-avem amândoi,
o clipă și să mor,
Adunat un suflet noi doi împărțim,
al tău e tot, sunt doar străin
ce trec o clipă în viața ta
ce este între noi.
Amor neîmplinit
Spațiu-n jur se îngustează,
Pe inimă pumnale-mi presează,
Întunericul devine greu,
Nu-l mai simt pe-al meu aheu.
Viața, pauză a eternei Morți,
Devine chin fără a-l meu soț,
Și-atât îmi place suferința,
De viață nu-mi va ierta ființa.
Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat,
S-ajung eu îndurerat,
Să-mi grăbesc sfârșit de zile,
S-ajung la braț cu tine?
Mă-nspăimântă când la stele meditez
Și le văd împrăștiate-n Univers;
În Eden, împreună ne visez,
Îl avem pe Dumnezeu advers.
Poate să fie Spațiul cât de infinit,
Să existe altele fără sfârșit,
Sufletul meu ție-ți aparține
Până la Sfârșitului fine.
De-aș putea trăi numai în tine,
Să uit de tot, să uit de mine,
Să primesc amor ce mi se cuvine,
Să-ți simt atingeri divine!
Dar te ține-ndepărtat,
Deus, să fii blestemat,
Că suferim noi, separați,
Pentru halu-n care arați!
O să vină vremea noastră,
Să trăim în lume-albastră
Și niciun zeu nu va să ne despartă,
Căci avem aceeași soartă.
....
Lacrimi de sânge am vărsat la cer
Fără să știu prin ce universuri
Plânge, așteptându-mă-n versuri,
Cel ce-mi este înger!
Împreună
Străpung hârtia cu penița,
sângerând, scriidu-ți numele,
tremurând, cerneala alege
încet culoare veșniciei
și cum privirea s-o-mbie...
Ți-aș adormi pe piept,
ca pe-o rece iarbă-n
asfințit de vară,
și m-aș trezi în miez de noapte
privind coroana stelelor
ce-n ochii tăi se odihniră...
Aș adormi-napoi ca
iarna lângă sobă,
strâns la pieptul tău
s-aud orice secundă
din eternul-mpreună...