Adevărul credinței

Încerc să mă apropii din nou de ea,

Nu știu de mă va accepta sau refuza,

Ne-am despărțit, singurătatea-i grea,

Mă-ntreb...mă va ierta sau acuza?

Îndepărtarea ei sau poate-a mea,

În timp s-a petrecut, făra-nțelege,

Ceva a dispărut, poate comunicarea,

Și nu văd cine ,,amarul" să-l dezlege

Unul pe lângă altul, zilnic trecem,

Și ne ferim privirile de-a-se-ntâlni,

Viața noi în penibil ne-o petrecem,

Și ura e mai mare, decăt cuvântul,,a uni",

Voi continua să lupt, pe-un loc minat,

Și fericirea s-o împărțim la amândoi,

Pentru că simt că nu s-a terminat,

Iubirea noastră cea visată...născută-n doi!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Cand de mine te apropiai,

sufletul eu mi-l oftam,

În ai tăi ochi verzi priveam,

iar dorința ți-am văzut-o;

Mâna după tine am dus-o,

şi cealaltă pe obraz,

Iar în exces de extaz,

buzele moi le apropiam;

Şi nici măcar nu banuiam,

că imoralul se-ntâmpla…

Irosită-i clipa ,nu credeam c-o pierd

Pentru o veșnicie ,am pierdut iubirea

Preschimbată-n în scrum

Cioburi de iubre ,în amforă adun .

Cerul înseninat ,îmi pare așa departe!...

Viața e prezent...Ce va fi după moarte?...

Și-mi vine câte-o dată să te sun

Ca prin minune să te întorci din drum

Povestea unei despărțiri să-ti spun

Trăită-n nopti cu aburi de tutun.

#unpahardepoezie

Aproape vindecată în prezent

Lovita de un sentiment absent,

Te-nchid intr-o mare de gânduri

Te scot si te scriu printre randuri,

Te-asez cu suflet pe hârtie

Și te transform în poezie.

#onewinewoman

Consum cerneala în neștire

Doar asa sa te simt mai pot

Om ce te-ai vrut intamplator

Muză tristă pentru vesnicie...

Plouă cu regrete de o vreme-ncoace,

Vântul le-ntețește, iar eu stau ca pe ace!

Tu desenezi destinul ținând bine de frâu

Și-ncerci să pui baraj p-al vieții firav râu!

Ți timpul în loc, atât cât îți convine,

Eu cerc ca să țin pasul, dar nu-ți pasă de mine!

Mi-arunci o firmitură de dragoste târzie

Amanetându-mi sufletul ce stă ascuns sub glie!

Profiți când vine noaptea, în razele de lună

Arăți ca și o zână, iar inima-mi suspină

Văzând-te aproape, dar nu te poate atinge

Și azi, ca-ntotdeauna, de dor ea se va stinge!

Cu ce-am greșit eu oare, cu ce te-am supărat,

Vorbește și cu mine sau oare nu-ți mai plac?

Peste supărare lasă astă seară cortina ca să cadă

Fi iarăși fata dulce și mie atât de dragă!

Să nu lăsăm un lucru banal ca supărarea

Să crească între noi cum crește-n tindă floarea!

Aruncă peste dânsa o urmă de iubire

Și vezi cum o să iasă lăstar de fericire!

Doream un ultim vin cu tine

Si-o ultimă îmbratișare 

Să-l bem în 2, în taină 

Fără să ne vorbim...

Liniștea divină 

În 2 sa o simțim...

Voiam un ultim vin cu tine

În viitor , cândva...

Să simți și tu ca mine

Că suntem altceva.

Un ultim vin, o-mbrățisare, 

Tot ce de la tine am sperat

Dar m-ai lăsat in uitare 

Și visul... l-am abandonat.

Iubirea e-un trup, cu vene și sânge,

Se naște din foc, dar se-aprinde și plânge.

E piele ce simte, e puls ce tresare,

E chimia ce-n noi universuri crezare.

Când el a plecat, ceva s-a stins,

Un ritm din iubire s-a rupt, neînvins.

Dar trupul iubirii poate renaște,

Cu grija, cu timpul, cu vorbe-mpăcate.

Ce să faci să se-ntoarcă? Ascultă-l cu totul,

Să-i înțelegi pasul, dorința, complotul.

Întreabă ce-l doare, ce vise-și dorește,

Cum timpul cu tine ar vrea să-l trăiește.

Să schimbi? Nu pe tine, ci felul de-a fi,

Să-l lași să te vadă, să simtă, să știe.

Că ești nu doar flacăra, dar și adăpost,

Că nu doar iubești, ci-i ești tot ce-a fost.

Iubirea-i un organ ce pulsează tăcut,

Hrănește-l cu dor, nu-l lăsa abătut.

Cu răbdare, cu fapte, cu arta cuvântului,

Poți readuce-napoi ritmul începutului.

În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar 

Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele

Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui

El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele 

Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate 

Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc 

Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare

Autopsia sufletului – operă tăcută,

Lumină bântuită în umbre de carne,

Fiecare gând un nerv înveninat,

Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.

Am deschis pielea gândurilor,

Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,

Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,

Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.

Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,

Taie firul memoriei și leagă fragmentele,

Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,

Căutând o esență în praf de visuri risipite.

Aici, sub bisturiul privirii,

Se scurge lacrima unui adevăr adânc,

Fiecare strat al ființei e o carcasă

Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.

Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,

Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,

În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,

Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.

Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,

În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.

Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,

Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,

Un vânt mic, subțire,

Care șuiera numele tău.

Te-am căutat în oase, în coastele mele,

Le-am spart cu dalta disperării,

Dar erau albe și goale –

Colivii fără păsări.

Sângele nu mai curge,

Se preface-n ceară, încet,

Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă

Care curge din ochii mei.

Te-am căutat în carne,

Dar carnea mea a devenit hârtie –

Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,

Doar litere deformate, care urlă.

Aș vrea să mă smulg din mine însumi,

Să mă descompun în cioburi,

Poate sub bucăți voi da de tine,

Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.

Dar tu ești absența.

Un paradox, o rană care nu are corp.

Ești ploaia care cade pe mare,

Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.

Și totuși, te scriu.

Pentru că, în lipsa ta,

Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,

Care te strigă,

Care te înghite,

Care te așteaptă.

Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură

Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate

Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu

Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare

Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă

Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"

Pierdut printre universuri, pierdut în minții  durere și abuz de manipulare

Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă

Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii

Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți

Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor

Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii

Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți

Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere 

Sub piele, unde nu ajunge lumina,

Rănii ce dor își croiesc rădăcina.

Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –

Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.

Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,

Dar tăcerea mușcă,

Ca un lup ce sfâșie cerul

Când nu mai poate duce durerea.

Strigați la mine – dar glasul vostru

Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.

Mă bateți cu umbra rănilor vechi,

Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.

Vreau să vă spun că doare,

Că port în piept toate viețile

Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,

Dar mâinile voastre îmi astupă gura,

Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.

Nu cer milă, nici izbăvire,

Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor

Nu e doar al meu, e al vostru.

Și curge tăcut, prin generații,

Până când cineva

Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.

Eu sunt vocea rănilor voastre,

Oglinda în care nu vreți să priviți,

Dar știți că acolo, în fundul adâncului,

Tot ce doare poate fi oprit.

Rănii ce dor nu se vindecă singure.

Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –

Dar vă întreb, în șoaptă,

Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere

Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?

Rănii ce dor cer iubire,

Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.

Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,

Dar poate că, în taina acestei vieți,

Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.