O iubire ca altdată

Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune

Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier 

Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie

Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,

Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,

Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,

Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.

Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,

În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.

S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,

Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.

România se miră, că tinerii-s fugiți,

De gândul unei case, de visuri împliniți.

Dar cum să-și dorească familie și rost,

Când haosul în sânge a devenit adăpost?

Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,

Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.

N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,

Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.

Pe cei ce au pierdut părinți, 

căzuți-n negru hău.

Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.

Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,

Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.

Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie

Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare 

Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare 

Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi

Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea

Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele

Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja

Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe

Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc 

Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții

Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării

Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea

M-au deschis cu un cuțit de lumină,

Au desfăcut pielea cu degete sterpe,

Au căutat rugina, oase străine,

Dar n-au găsit decât un singur nume.

Era scris în vene, gravat în tăcere,

Între coastele mele îi crescuseră umbre,

Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,

Ai fost țipatul mut din gândurile surde.

Medicii au tăcut, au privit făra teamă

Sufletul meu? O catedrală goală.

În loc de sânge, curgea o poveste,

În loc de inimă, doar o voce uitată.

Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,

Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.

"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,

"Aici e un suflet...dar altul îl ține."

Că poate că, dacă mă vor închide la loc,

Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,

Încă te voi simți, în carnea uitării,

Înca îmi vei fi cicatricea bună.

De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,

Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?

Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,

Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.

Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,

O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.

Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,

Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.

Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,

Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.

"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,

Și orice vis al meu devine efemer.

Mă pierd sub greutatea acestui amar,

Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.

Ce crimă ascunsă port în ființa mea,

De mă lasă toți să cad în uitarea grea?

Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,

Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.

Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,

Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.

Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,

Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.

Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,

Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.

Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,

Că undeva, departe, există un vis:

Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,

Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.

Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,

E flacăra care nu s-a pierdut.

Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,

Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.

O desfătare în serile lungi,

În clipele de relaxare,

Cu ochii minții să ajungi

Și să asculți freamăt de mare.

O liniște lăuntrică se naște.

Curând vei adormi visând

Un câmp cu un căluț ce paște

Și mii de fluturași zburând.

Lumini strălucitor aprinse,

Se-ntrezăresc la orizont.

Nouri albi și stele sunt cuprinse

Într-un dans dumnezeesc.

În venele mele încă simt al tău venin
Pompat nebunesc de a mea inimă
Devenind acum un simplu străin
Lăsându-mă fără nici-o sărutare ultimă.

Tu poate-l numești un simplu destin,
Dar eu o văd precum o amplă crimă,
Căci acuma mor câte puțin în chin,
Iar tu, doar mă privești din umbră.

Văd în a ta privire senină și blândă
Cum este pierdută în al meu suspin.
Pășești ușor ,peste-a mea inimă,
Urandu-i o moarte frumoasă sublim

Dă-mi un semn, dacă chiar ești tu
Sau mintea mea fictiv te proiectează sublim.
Mă regăsesc în arta ta poetică ca un atu
Sau sunt efectele ale al tău puternic venin…

Ești departe și ai asupra mea

O putere imensă 

Mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Ce șansă că te-am cunoscut

Nu mai credeam în iubire de mult.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

N-am mai fost îndrăgostită așa nicicând 

Fericirea pe care-o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț să iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

Să mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț sa iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Uneori fără tine

Drumul e greu

Aș vrea să fii cu mine,

Cu mine mereu.

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Mooier

Je bent ver weg en je hebt mij

Een enorme kracht

Ik word elke dag lachend wakker

Wat een kans om jou te hebben ontmoet

Ik geloofde lange tijd niet in liefde.

Ik wil in jouw liefdevolle wereld blijven

Ik ben nog nooit zo verliefd geweest

Het geluk dat ik ontvang

Ik wil het alleen met jou leven

Met jou leer ik lief te hebben.

Jij ziet mij

Mooier dan ik weet

je doet me voelen

Dat ik het centrum van de wereld ben

En jij kalmeert mij, jij kalmeert mij, jij kalmeert mij

Met lieve woorden

Mijn hart wil niet tegen haar liegen

Hij wil niet dat je het vergeet.

Ik wil in jouw liefdevolle wereld blijven

Om elke dag glimlachend wakker te worden

Het geluk dat ik ontvang

Ik wil het alleen met jou leven

Met jou leer ik lief te hebben.

Jij ziet mij

Mooier dan ik weet

je doet me voelen

Dat ik het centrum van de wereld ben

En jij kalmeert mij, jij kalmeert mij, jij kalmeert mij

Met lieve woorden

Mijn hart wil niet tegen haar liegen

Hij wil niet dat je het vergeet.

Soms zonder jou

De weg is moeilijk

Ik zou graag willen dat je bij mij bent,

Altijd met me.

Het geluk dat ik ontvang

Ik wil het alleen met jou leven.

Jij ziet mij

Mooier dan ik weet

je doet me voelen

Dat ik het centrum van de wereld ben

En jij kalmeert mij, jij kalmeert mij, jij kalmeert mij

Met lieve woorden

Mijn hart wil niet tegen haar liegen

Hij wil niet dat je het vergeet.

Dezbracă-mă iubite și lasă-mi mintea goală,

Dezbracă-mă de gânduri de frici ce mă condamnă,

Dezbracă-mă iubite de umbre din trecut,

Dezbracă-mi trupul pur de tot ce nu am vrut..  

Dezbracă-te iubite in timp ce mă dezbraci,

De ce nu ne aparține și-n drum am preluat.

Dezbracă-mă iubite goală să rămân 

De tot ce e rușine,am vrut și ne-a plăcut.

Dezbracă-mă iubite de griji și de nevoi

Și cântă-mi la ureche tot ce-nseamnă noi. 

Si-acum iubitul meu că suntem dezbrăcați,

Să ne privim cu drag,căci suntem ușurați.

Mi-e glasul vlăguit de vorbe de iubire

Și mâinile tocite de-atâtea mângâieri

Mai scurtă c-o lumină-i duioasa mea privire,

Dar tot mai coc, si astăzi, doruri fierbinți, ca ieri

Și mai adun, în gânduri, pogoane de tandrețe

Căci rob am fost iubirii... Acum, ajuns în toamnă,

Încă mai strâng avere de drag și frumusețe

Pentru Iubirea mea, această Mare Doamnă.

Ce este o icoană de nu revarsă valuri de speranță sau iubire?

Și ce-i iubirea dacă n-are o icoană?

Nu-i Dumnezeu o dragoste așa de mare

Care pe toți și toate le cuprinde?

Pe-a mea iubită El mi-a trimis-o s-o iubesc iar ea să mă iubească,

Cu dragoste nemuritoare si veșnică,desăvârșită..

Căci Dumnezeu toate le poate face,

Nu el iubirea naște și o trimite?

Iubito ,prin tine eu îl văd pe Dumnezeu,

Iar Dumnezeu mă vede doar prin ochii tăi frumoși

Pe care ți-i sărut mereu,

Tu fiind icoana mea,

Iar Dumnezeu șoptește tainic

Prin dragostea ce de la tine îmi sosește

Și ne iubim cuprinși de-același Dumnezeu!

(3 martie 2024 Vasilica dragostea mea)