Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 3 martie
Vizualizări: 145
Poezii din aceiaşi categorie
Cosmos.
El o sună ca disperatul
Dar apelurile sunt respinse,
Regina a părăsit regatul
Acum planurile regelui sunt compromise..
El caută răspunsuri
La câteva sute de întrebări,
Inima lui plină de neajunsuri
Nu suportă a reginei plecări.....
O caută zi și noapte
Până și pe cele mai înguste cărări,
O caută printre strigăte și șoapte
O caută printre sentimente și diferite stări,
O caută printre galaxii și constelații,
Întoarce stelele și planetele pe dos,
O caută printre zvonuri și conspirații
Bate toate drumurile în sus și-n jos,
Uneori o zărește din depărtare,
Dar se face nevăzută la loc,
Inima i-se umple de disperare,
Și întregului cosmos ar da foc,
Ar spulbera planetă după planetă,
Ar stinge stea după stea,
Ar redirecționa fiecare cometă
Doar ca să se apropie de orbita ta,
Două corpuri astrale,
Fizice sau doar imaginere,
Suflete sau simple obiecte,
Perfecte sau pline de defecte,
În povestea mea suntem așa cum îmi imaginez eu........ fiecare defect poate să devină o calitate, fiecare cuvânt poate să spună o întreagă poveste, dar niciodată eu nu pot să te găsesc pe tine.
Rondelul stelelor ce ard
E vremea stelelor ce ard,
Ard pe cer și se sting în mine-
Și au fost de viață, atât de pline,
Azi se sting așa ușor.
Și mă lasă să mor.
Jalea asta-i în orișicine.
E vremea stelelor ce ard-
Ard pe cer și se sting în mine,
Pe sub nopțile de-ntunecime,
Dispar fluturii frumoși,
Și marea zi care vine
Nu așteaptă noaptea deloc...-
E vremea stelelor ce ard.
Poezie fixă rondel
Compusă pe 04.03.2025
Autor Alina Zamurca
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Plouă
Se pare-n noaptea asta, că plouă fără milă
Un ropot de-amintiri inundă sufletul meu tot
Închid lumina și visele-mi se-nclină
Sub umbra nesfârșită a gândurilor.
Mi-ai fost o dulce și frumoasă nebunie
Si-ai valorat mai mult decât orice rațiune,
Secretul sufletului ce mi-a șoptit
Că cel mai important decât să înțelegi este...să simți!
Și trăirile noastre mă lovesc ca un fulger
Cele frumoase își susțin mereu toastul
Și-ncepe să plouă de dor la mine în suflet
Și deja... cuvintele, nu își mai au rostul.
Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Inca...
De la extaz la agonie
M-ai omorât puţin câte putin
Mi-esti doar o muza-n poezie
Când mi-este dor de al tău vin.
Eu inca ma gandesc la tine
Tu ești cum ești
Dar eu te vad cum vreau
Si plang mult a noastră despărțire
De dor, din lacrimi te mai beau..
Deși un timp m-ai indragit
Și ti-a placut sa îmi vorbești
Dar viata doar ti-a dăruit
Simțiri cu care doar sa ma ranesti.
Caut un semn divin dar nu găsesc nicicum
Căci timpul nostru I-ai apus demult
Tăcerea-ti e prezentul meu
lar viitorul nu va fi nicicând..
Cosmos.
El o sună ca disperatul
Dar apelurile sunt respinse,
Regina a părăsit regatul
Acum planurile regelui sunt compromise..
El caută răspunsuri
La câteva sute de întrebări,
Inima lui plină de neajunsuri
Nu suportă a reginei plecări.....
O caută zi și noapte
Până și pe cele mai înguste cărări,
O caută printre strigăte și șoapte
O caută printre sentimente și diferite stări,
O caută printre galaxii și constelații,
Întoarce stelele și planetele pe dos,
O caută printre zvonuri și conspirații
Bate toate drumurile în sus și-n jos,
Uneori o zărește din depărtare,
Dar se face nevăzută la loc,
Inima i-se umple de disperare,
Și întregului cosmos ar da foc,
Ar spulbera planetă după planetă,
Ar stinge stea după stea,
Ar redirecționa fiecare cometă
Doar ca să se apropie de orbita ta,
Două corpuri astrale,
Fizice sau doar imaginere,
Suflete sau simple obiecte,
Perfecte sau pline de defecte,
În povestea mea suntem așa cum îmi imaginez eu........ fiecare defect poate să devină o calitate, fiecare cuvânt poate să spună o întreagă poveste, dar niciodată eu nu pot să te găsesc pe tine.
Rondelul stelelor ce ard
E vremea stelelor ce ard,
Ard pe cer și se sting în mine-
Și au fost de viață, atât de pline,
Azi se sting așa ușor.
Și mă lasă să mor.
Jalea asta-i în orișicine.
E vremea stelelor ce ard-
Ard pe cer și se sting în mine,
Pe sub nopțile de-ntunecime,
Dispar fluturii frumoși,
Și marea zi care vine
Nu așteaptă noaptea deloc...-
E vremea stelelor ce ard.
Poezie fixă rondel
Compusă pe 04.03.2025
Autor Alina Zamurca
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Plouă
Se pare-n noaptea asta, că plouă fără milă
Un ropot de-amintiri inundă sufletul meu tot
Închid lumina și visele-mi se-nclină
Sub umbra nesfârșită a gândurilor.
Mi-ai fost o dulce și frumoasă nebunie
Si-ai valorat mai mult decât orice rațiune,
Secretul sufletului ce mi-a șoptit
Că cel mai important decât să înțelegi este...să simți!
Și trăirile noastre mă lovesc ca un fulger
Cele frumoase își susțin mereu toastul
Și-ncepe să plouă de dor la mine în suflet
Și deja... cuvintele, nu își mai au rostul.
Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Inca...
De la extaz la agonie
M-ai omorât puţin câte putin
Mi-esti doar o muza-n poezie
Când mi-este dor de al tău vin.
Eu inca ma gandesc la tine
Tu ești cum ești
Dar eu te vad cum vreau
Si plang mult a noastră despărțire
De dor, din lacrimi te mai beau..
Deși un timp m-ai indragit
Și ti-a placut sa îmi vorbești
Dar viata doar ti-a dăruit
Simțiri cu care doar sa ma ranesti.
Caut un semn divin dar nu găsesc nicicum
Căci timpul nostru I-ai apus demult
Tăcerea-ti e prezentul meu
lar viitorul nu va fi nicicând..
Alte poezii ale autorului
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Dacă m-ai fi iubit
Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'
De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare
Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea
Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Dacă m-ai fi iubit
Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'
De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare
Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea
Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat