Umbra ta te știe

Mi-ar fi și moartea, poate, mai lesne de-ndurat

Decât această toată cumplită condamnare

La viață fără tine: un nor ce nu mai are

Deasupra luna care cândva l-a mângâiat.

Deasupra luna cerne părerile de rău,

Ce mă despart de tine și n-au nicio revanșă,

Și zorii se revarsă precum o avalanșă 

La mine-n insomnie, și blând în părul tău.

În părul tău, o floare să fiu, măcar un ceas,

Sau poate-un fir de iarbă care-ți sărută talpa,

Dar nopți de remușcare își țes deodată salba

Din stogurile care adună ce-a rămas.

Din stogurile toamnei ce a venit încet

Spre-a separa destine, instaurând angoasă,

Nu te mai pot culege, poeta mea frumoasă,

Căci asta mi-e sentința semnată prin regret.

Căci asta mi-e sentința: sunt un bătrân ocnaș,

Și mină-i cicatricea ce nu se mai închide,

Mi-e grea de lacrimi pleoapa, iar brațele-mi livide

Mai caută trecutul ce n-ai vrut să mi-l lași.

11 februarie 2025

Pe pășune, sub un pom,

Se găsea relaxul meu

Când eram doar pui de om

Ș-alergam după un zmeu...

Marea Roșie-i sărată,

Dar oricum e populară,

Eu în vise doar bogată 

Cu lacrima-mi amară...

Oricât n-aș mai spune

Că aș vrea să uit Eu tot,

Tot n-o fac pe bune,

E ceva ce chiar nu pot.

Vifor rece ar fi sosit

De când tu ai fi plecat,

Vântul nici nu s-a gândit 

De pe dată m-a luat...

Fizica-n raporturi exprimată

E-un tabel de ne-nțeles,

Gândurile-n val de-o dată 

Sunt un dar ce te-au ales.

Ai fost o lecție deghizată în iubire

Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat

Deși mi-ai promis că o să mai fim

Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...

Ai fost lecția care m-a făcut să văd 

Cât de mult mă puteam multumi cu puțin 

Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd 

Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.

Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală 

Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil 

Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată 

Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.

 Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,

Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,

Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva

Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...

Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port

Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri 

Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot

Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...

Pentru baiatul pe care l am iubit,
Iar după care am suferit,
Vreau sa ți spun ca m am uimit,
De ce oare te am iubit?

Oare ochi tai închiși,
M au atras în ascunzisi,
Doar pentru ca te ai uimit,
Pentru un suflet înnegrit.

Iubitule, azi nu te găsesc în paginile arse,

Iubitule ,azi mă-nec mi se preling niște lacrimi ce se aseamănă cu  cristale, 

Iubitule,azi mă sufoc de dor..oasele mi-s împrăștiate de la vin,

Iubitule ,azi nu te am în față, când eu am m-am lăsat dusă la suprafață, 

Iubitule ,azi nu las un chin amar ,să îmi zdrobească limba, 

Iubitule,nu te găsesc, nu știu cum săruți, nu știu..

Iubitule,mă mai uit la ceas din când în când, și mă scufund într-un vas plutitor,e pierdut pe mal.

Iubitule, nu mai plânge de dor,scrie doar și lasă iubirile reci să plece în gol.

Mă doare viața din mine

Și-n vene îmi curge pelin,

Zorii par umbre străine

Iar inima-i un suspin.

În noaptea ce-a nins peste gânduri,

Cuvintele sunt rugină,

Tăcerea dansează-n valuri,

Durerea mă ține de mână.

Secunde ce dor și apasă,

Mă lasă-ntr-o lume pustie,

Răni adânci se deschid ca o plasă,

În suflet doar noapte târzie.

Amintiri ce ard ca o flacără,

Visuri ce-n fum se destramă,

În beznă, lumina-i doar pleoapă,

Pelinul în vene mă cheamă.

Mă doare viața din mine,

Eterna căutare-i străină,

Si întreb în vene ce-mi curge

Sânge, durere sau cine?

Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?

Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,

Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,

Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –

Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.

Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,

Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,

Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,

Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,

Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.

Acum mă întrebi de ce scriu –

Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,

Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,

Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,

Deși nu te mai simt.

Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,

Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”

Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.

Și poate că tu ești acea liniște –

Acea liniște care mă face să înțeleg

Că am existat doar pentru a fi o amintire

De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,

Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?

Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,

Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.

În loc să mă iubești așa cum sunt,

Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,

Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,

Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.

Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,

Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,

Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,

Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.

Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,

Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,

Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,

Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii 

Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară

Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti

Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune

Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit 

Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul 

Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia

Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre 

M-am săturat de ziduri ce strigă,

De glasuri ce dor, de mâini ce înving,

De nopți fără pace, de teamă ce plânge,

De timpul ce trece, dar nu mă atinge.

În casă-i tăcere, dar nu e de pace,

Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,

Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,

Și inima strigă: „Ajunge, destule!”

Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,

Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină

O clipă de viață, un zâmbet curat,

O iubire sinceră, ce n-am visat.

Nu vreau să mă tem de pași pe podea,

Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.

Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,

Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.

Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,

Nu un obiect pe-o masă de gheață.

Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,

Un colț de lumină doar pentru mine.

Așa că strig azi, cu glasul curat:

Ajunge, e vremea să fiu vindecată!

Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,

Să las în trecut umbrele de mânie.

De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,

Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.

Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,

Și arde-n mine ca un soare mut.

Strigătul meu? E doar un ecou,

Într-un pustiu ce nu va fi al meu.

Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,

Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.

Ce rost mai are să-mi torn sufletul?

Să-l fac pocal pentru veninul hulii?

Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,

Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?

Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,

Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.

Metaforele mele sunt morminte tăcute,

Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.

Nicio mână nu vine să prindă durerea,

Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.

Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,

Un steag fluturând pe o insulă goală.

Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.

Lupta se repetă, timpul se topește.

Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,

Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.

Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,

Un zeu prăbușit, pierdut în viață.

Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?

Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.

Așa că las penița să ruginească,

Și las foaia albă, uitată, să pască.

Pentru că oricum, la capătul drumului,

Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.