Umbra ta te știe

M-am născut în pânza durerii,

Țesut în urlet, nod de tăceri,

Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,

Picioarele înfipte-n răni neumblate.

Nu cer iubire, nici alinare,

Doar loc să-mi rostesc trăirea care

Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –

Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.

M-ați legat de rănile voastre, părinți,

Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,

Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,

Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.

V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?

Prea mult din copilul ce doar se închină

În fața unui cer care nu l-a auzit?

Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?

Eu nu cer iertare –

Cuvântul meu nu-i un blestem,

E doar povara pe care n-o duc,

Ci o ridic cu vers după vers,

Până-mi îngrop amarul,

Sau mă îngropă el.

Dar să știți:

Când țipați la mine,

Nu mă răniți doar pe mine –

Țipați la copilul care ați fost.

Când loviți,

Nu-mi spargeți doar trupul,

Ci fiecare oglindă

În care vă temeți să vă priviți.

Blestemul nu e al meu.

Blestemul e al vostru,

Dar eu îl rup în fiecare zi,

Cu fiecare clipă în care,

În ciuda totului,

Eu… trăiesc.

Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,

Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,

Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,

În case sfărâmate, în vise deșirate.

Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,

Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,

Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,

S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.

Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?

Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?

În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,

Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.

Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme

Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.

Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,

Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.

Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară

De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.

Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus

Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?

S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,

Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.

Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,

Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.

O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,

Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!

Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,

Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.

Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,

Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.

Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,

Să-nvețe că în ei trăiește biruința.

Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,

Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.

Că drumul către cer e plin de mărăcini,

Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.

Vreau o mamă ce mă ține strâns la piept,

Ce știe să-mi șoptească: „Te iubesc, te aștept.”

Să-mi mângâie fruntea când somnul mă prinde,

Să-mi spele durerea când lumea m-atinge.

Vreau un tată ce râde și-mi spune povești,

Ce-mi dă aripi să cred în visele-mi pești.

Să fie un stâlp când furtuna mă strânge,

Să-mi arate că lumea nu-i doar durere și sânge.

Nu vreau strigăte, lovituri și tăceri,

Nu vreau uși trântite, nici plânsete-n seri.

Vreau o casă cu suflet, cu dor și cu soare,

Nu ziduri reci ce mă lasă-n uitare.

Vreau o mamă și un tată ce se țin de mână,

Ce știu să ierte și să aducă lumină.

Vreau o familie, nu un câmp de război,

Vreau iubire sinceră, vreau să fim doi.

Dar dacă nu vine această poveste,

Mă voi ridica, cu răni și cu teste.

Voi fi mama și tata ce eu n-am avut,

Voi da mai departe iubirea ce-am vrut.

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

Autopsia sufletului – operă tăcută,

Lumină bântuită în umbre de carne,

Fiecare gând un nerv înveninat,

Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.

Am deschis pielea gândurilor,

Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,

Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,

Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.

Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,

Taie firul memoriei și leagă fragmentele,

Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,

Căutând o esență în praf de visuri risipite.

Aici, sub bisturiul privirii,

Se scurge lacrima unui adevăr adânc,

Fiecare strat al ființei e o carcasă

Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.

Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,

Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,

În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,

Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.

Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,

În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.

Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie

Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare 

Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare 

Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi

Tu prin stele enigmatic,
Stai ca lupul singuratic.
Și nu te-am văzut demult,
Ești departe prin văzduh.

Ploaia îți atinge corpul
Și cămașa ți-o înmoaie.
Apa curge peste tine,
Ai nevoie. Ești o floare.

N-am umbrelă să te apăr,
Cum nici tu nu mai ai glas.
Ți-am călăuzit fiece pas.
Dar nu mai aveai astâmpăr.

Și tânjesc dup-al tău trup.
Să te văd, să te seduc,
Să mă pierd într-un sărut.
Și pozele să nu le rup.

Ai fost marea mea iubire,
Iar eu am crezut în tine!
Lasă-mă să nu-mi mai pese,
Vai! Deja e ora zece.

Brațele îmi sunt înfipte
Și eu nu mai am cuvinte.
Uită-mă și nu te-ntoarce,
Vreau doar să mă lași în pace!

Te as mai privi în ochii încă o dată 

Dar te-am scos din poezii

Ți-aș mai zâmbii ca prima dată 

Dar ești uitat în amintiri

Ce greu trece timpul 

Parcă ieri te-am întâlnit 

Dar care a fost motivul ?

Căci chiar te-am iubit 

Acum te-am alungat 

Te am șters din poezie 

Inima mea sa degradat 

Te scriam pe hârtie cu cerneală albăstrie 

Te as mai privi în ochii încă o dată 

Dar nu mai vreau sa te găsesc 

Cândva a fost ca niciodată 

La tine nu vreau să mă mai gândesc 

In viața sper să întâlnești 

Pe cineva să iubești 

Și când dragoste nu primești

Sa îți amintești și să zâmbești 

Că a existat o fată 

Care sa te iubească 

Te-am șters din amintiri 

Dar ce pot sa fac 

Viața mea sa schimbat 

Pentru mine... Ești uitat ..

Dacă s-ar putea rescrie viața ,
As cere pentru al meu bunic
O viața mult mai fericita
Și sa se mai întoarcă-unpic.
Sa se întoarcă lângă noi
Căci știu sigur ca își dorește
Însă acum este un înger
Și din ceruri ne păzeste !
A plecat acum 5 ani ,in aceasta zi de mai
Și oricât noi ne-am dorit ,oricât noi i-am zis :”Mai stai!”
Domnul ii scrisese soarta ,ci cred ca a fost sa fie
Sa fie mai liniștit ,in lumea fără nemurire
Fără lacrimi ,fără boala ,fără a mai suferi
Suferința s-a mutat ,la noi ,ce-nca suntem vii.
La noi aceea care,n-am uitat ființa care
In orice zi întunecată ,aducea raze de soare.
Ai fost blând ,bun ,iubitor ,un erou printre ființe
Ai fost tata și bunic ,și-ai îndeplinit dorințe .
Ai făcut a răsări ,numai flori unde-ai călcat
Și să știi ca regretăm,amarnic ca ai plecat !
Mai așteptăm ,dar numai vii
Cu flori ,cu struguri sau covrigi
Viața e atat de crunta,iar pe lângă ea noi suntem mici.
Iar când orologiul suna,ca viața ți se sfârșește ,
Oricât ai vrea a da-napoi,spre Cer nimic nu-ți mai oprește
Pașii ,care ar vrea sa calce ,lângă cei ce lacrimi varsă,
Însă doar o viață-avem ,iar viata -i povestea noastră!
Și când viata ți se duce,știi ca alta numai e
Și accepți o nemurire ,alta lume și un Rai ,
Accepți sa numai calci pământul
Ajungi doar ca sub el sa stai!

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.

Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene

Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?

Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?

O fi blestem sau legământ?

Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.

Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat

Ea a plecat să învețe în altă țară,

El a uitat de ea.

Minutele,toate anotimpurile pe ei i-au unit,

De o prietenie strânsă.

Apusul și răsăritul soarelui,

L-au întâlnit împreună.

Cântecele la chitară,

Amândoi le cântau.

Mâncarea la doi o împărțeau,

Sentimentele și prietenia un rol mare jucau.

S-au văzut ei peste zece ani,

El ridică ochii și o observă,

Pe prietena sa, din adolescență.

Ea cu fața de copilaș a rămas,

Dar băiatul a devenit matur și frumos.

Fetița nici nu la cunoscut,

Iar când i-a auzit vocea,

La cunoscut,este el ce nu îl poate scoate din 

Al său gând.

-Salut draga mea ,ce faci ,cum la tine?

-Salut,la mine e tot bine dar tu ?

-Eu mă pregătesc de un nou proiect

la locul de muncă.

-Bine pa trebuie să plec, soția mă așteaptă.

-ce??? Pa

În gândul său fata a zis

Ne-am jucat vesel tot anul întreg 

Dar acum el e însurat, și soție are.

A privit pentru ultima oară,la prietenul său.

Și tristă a plecat la soțul ei.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 17.10.2024