Raiul cel mult visat

Te caut în tăceri ce dor,

În pași ce nu mai vin spre mine,

O lume-ntreagă ne-a fost contra,

Dar n-a știut ce-i rău sau bine.

Cu mâinile mi-ai scris pe piele

Povești ce nu s-au mai sfârșit,

Dar lumea nu ne-a vrut la soare,

Și ne-a-ncuiat în întuneric etern.

Ai plecat… și n-ai întors privirea,

Doar vântul ți-a păstrat mirosul,

Eu încă port în sân tăcerea,

În care ți-am rostit frumosul.

Și doare să iubesc atât,

Când tu n-o mai simți deloc.

Mă sting în tine zi de zi,

Dar tu te-ai dus, încet, pe loc.

Am ars ca două stele oprite

Pe cerul care nu ne-a vrut aprinse,

Dar n-am regret… doar răni deschise

Și scrisori către tine — nescrise.

Cândva, poate în altă viață,

Ne vom ține iar de mână,

Fără teamă, fără vină,

Fără condamnare.

Dar până-atunci, în fiecare gând,

În fiecare “de ce?” ce mă frânge,

Te port, iubirea mea din gheață,

Și doare să iubesc atât, când tu n-o mai simți deloc.

Ploaie de stele din lacrimile mele,

Amare și avide în nopți neîmpăcate,

Chipul tău scăldat într-o mare de umbre

Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.

Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,

Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.

De când în lumea mea tu nu mai ești,

Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.

Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,

În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.

Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,

Noapte de noapte, în umbră captivă.

Suspine mute îmi taie adânc pieptul,

Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.

Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,

Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.

Dar primul răsărit, al verii fără margini,

Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.

Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,

Golind în mine veșnicii de dureri.

Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,

Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.

Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,

Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.

O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,

Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .

O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,

Ce ieri,te-ndragosteai de doar un muritor.

Tu,fii,te rog,independenta,

Si țineți mereu rujul în poșetă.

Și nu-l lasa pe el să te doboare ,

Și nici aripile albe să ți le omoare.

Fii mereu sic și zâmbitoare, 

Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.

Oferă ți timp,iubire și-energie,

Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.

Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,

Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.

Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,

Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.

Trecătoare umbre ale nopții, unde dorul se destramă,
Ești departe, un vis ce nu se mai întoarce.
A trei degete lipsă să-ți cuprind întreaga viață.

M-aș rătăcii prin labirinturi de amintiri fără voce,
Incât vocea ta un ecou ce mă sfâșie-n tăcere.
Unde trei degete, un abis între noi, ca picături spre neant.

Buna ploaiea, unde cuvintele noastre acolo se pierd,
Iți simt absența, un gol ce nu se umple in vânt.
Trei degete au lipsit să te păstrez în absurd

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Încuie ușa,aruncă cheia,

Privește mi ochii înc odata,

Arata mi ca nu s eu de vină

Și șterge mi lacrima scăpată..

Sa îmi ții mâna,să mi spui ca ma doresti,

Sa nu ma lasi sa plec de tot.

Sa tragi de timp,sa mi spui ca ma iubesti

Sa mi i au ramas bun,sa nu ma urmaresti.

Iti sarut mana,tu mi da i inelul

Imi cer iertare..,iti sterg rimelul..

Sunt vinovat ca nu te am rasfatat mai mult

Ca ti am lasat amintiri prea furmoase de pierdut

Si cat as incerca,timpul nu ne a sincronizat,

Tot ce am cladit impreuna,astazi s a daramat.

...

Ma vrei acasă si imi dau seama

Esti pentru mine prea frumoasă

Nici nu te sun sa evit drama

Tu esti ”acasă”.

Azi arde trandafirul dăruit de tine 

in colțul amintirilor de altădată. 

La cumpăna gândului, umbrele-s senine 

iar spinii n-or să mai înțepe niciodată. 

De astăzi lacrimi nu mai curg 

s-au format deja cascade, 

pașii nu ți-i mai parcurg 

și-nchei frumoase episoade;

de iubire și surâs la țărm de dor,

plecat vei fi, dar în inimă-mi,

te vei afla nemuritor.

Am ieșit din timp ca dintr-o haină veche,

Cusăturile zilelor m-au strâns prea tare.

Am vrut să te găsesc într-un loc unde orele nu se mai numără,

Dar acolo erai doar un contur, fără trup.

M-am gândit că poate te-ai ascuns în spațiu,

Așa că am deschis ușile lumii.

Am mers prin orașe, prin case care respirau

Cu ferestrele aburite de dorul tău,

Dar tu nu erai nicăieri, nici măcar în reflexii.

Apoi mi-am amintit că tu nu mai exiști.

Nu aici. Nu acum.

Poate în alt univers, unul în care

N-am fost prea fragilă să te păstrez,

Unde sărutul nostru n-a fost o greșeală cosmică,

Un eveniment singular care s-a prăbușit în sine.

M-am urcat pe linia timpului

Și am tras de capete, am vrut să le împletesc.

Am cusut trecutul de prezent, dar firul s-a rupt,

Și m-am tăiat în marginile realității.

Te caut acum în a patra dimensiune,

Acolo unde nimic nu moare, dar nimic nu trăiește cu adevărat.

Ești un ecou elastic,

Un paradox care vibrează,

Un punct infinit, care mă atrage și mă sfâșie.

Și dacă nu te mai găsesc nicicând,

Știu că, măcar pentru o clipă,

Am existat cu tine într-un loc

Unde timpul, spațiul și iubirea

Au fost una.

Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri 

Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute

Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat 

Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu 

De ce eu am devenit acea ființă?

Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte 

Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,

E o gustare amară de vise neterminate,

Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,

Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,

Un fulg pe cale de a se destrăma.

Te-am avut vara, ca o adiere caldă,

Un foc de artificii care mi-a ars pielea,

Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,

Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas

Care s-a oprit când ai plecat.

Acum sunt doar contururi de amintiri,

Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,

Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,

Fără un „noi” care să-l umple de lumină.

Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,

Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,

Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,

Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație

Care s-a risipit în aerul cald al verii.

Îmi simt inima ca o casă fără foc,

Toate camerele sunt goale, înghețate,

Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine

Această iarnă care mă scufundă în gânduri,

Dar tu ești doar o amintire,

O urmă pe care zăpada o va șterge.

Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,

Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,

Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,

Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.

Semnificația iubirii pentru mine?

O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.

O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată  însăși de creator.

O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.

Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei

În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.

Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?

Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.

Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.

De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.

Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.

Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.