Dacă pleci
Dacă pleci, pragul ușii să nu-l mai treci,
Dacă pleci nu ne vom mai vedea în veci,
Te-am iubit și te-am dorit
Când te vedeam, mă făceai fericit,
Acum, stau și te privesc,
Iar eu incep să mă îmbolnăvesc,
De dor și de tristețe
Îmi rămâne în suflet, o prezență rece.
Nu ți-a păsat,
Nu ți-a păsat de ce aveam frumos,
Nu ți-a păsat de tot ce avea un rost,
Ai decis să pleci,
Iar de mine să nu-ți mai amintești
O, dulce amară iubire...
Nu îți pare rău pentru mine?
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Eu
Data postării: 12 aprilie 2024
Vizualizări: 521
Poezii din aceiaşi categorie
Dulce amintire
Spune-mi tu, dulce-amintire
Nu te-am iubit? Nu ți-am zâmbit?
Nu am fost o alinare
Care mereu te-a însoțit?
Mi-ai promis multe iluzii
Eu naivă, le-am crezut.
Sub auriile lumini ale străzii
Mă intreb, "De unde a început?".
Trăiri intense am brodat
În fiecare clipă a zilei,
Când îmi șopteai treptat
Acele versuri ale idilei.
Când lumea mea era gri,
Un strop de iubire o metamorfoza
În raze de soare, culori vii
Atingerea ta mă liniștea.
Momentele acelea au pierit,
Însă iubirea profundă a rămas
Un glonț în inimă ai înfipt
Și-apoi încet te-ai retras.
Spune-mi tu, dulce-amintire,
Ce să fac, cum să trăiesc?
Găsesc pe drum o eliberare,
Aripi de plumb, încet sfârșesc.
Tu, femeie...
O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,
Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .
O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,
Ce ieri,te-ndragosteai de doar un muritor.
Tu,fii,te rog,independenta,
Si țineți mereu rujul în poșetă.
Și nu-l lasa pe el să te doboare ,
Și nici aripile albe să ți le omoare.
Fii mereu sic și zâmbitoare,
Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.
Oferă ți timp,iubire și-energie,
Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.
Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,
Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.
Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,
Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.
Rădăcini în Furtună
În noaptea grea, când somnul mă ocolește,
Privesc cum lumea se destramă-n vânt,
Fiecare vis mă frânge, mă apasă,
Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?
Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,
Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,
Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,
Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.
Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,
Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,
Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,
Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.
O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,
Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,
Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă
Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.
Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,
Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,
Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,
Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.
Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,
Un trup ce să atragă toate privirile,
Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,
Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.
Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”
Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,
Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,
Într-o lume unde frumusețea mea nu există.
Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,
Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,
Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,
Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.
Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,
Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,
Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,
Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.
Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,
Să fiu uitată ca un vis risipit,
Căci în sufletul meu nu mai există loc,
Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.
🎤 P.S.
Nu mai sunt îngerul tău,
Nu-ți voi mai fi niciodată,
Decât o iubire neconsolată.
Te-ai defragmentat între mine şi viață,
Crezând că durerea de tine m-agață.
În firul laic, persistent, o decepție stoarsă,
Te umple macabru cu lopata-n neviață.
In grădina Edenului, permanent devastat,
Am intrat răvăşit/ă de-al nostru impact.
Te-am aprins cu-o scânteie de zâmbet ştrengar,
Te-am lăsat atârnând iluzoriu în ştreang barbar.
Îmi pare rău, aş vrea să înțelegi,
Prin lumea reală navigăm prin poveşti.
Şi e drept, ne-am iubit, pătimaş, nesilit
Dar renaşterea-i ploaie de vis năruit.
Păstrează povestea şi fiorul stârnit,
Alungă narativul de nor mohorât.
Regăseşte iubirea în alt soare mohnit
Sau poate în ceru-nstelat, pripăşit
Pe Calea Lactee prin infinit.
Navighează furtuna ṣi gândul perfid
Ce ne duce în derivă
Pe mine din înger în demon
Şi tu rătăcit.
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Dulce amintire
Spune-mi tu, dulce-amintire
Nu te-am iubit? Nu ți-am zâmbit?
Nu am fost o alinare
Care mereu te-a însoțit?
Mi-ai promis multe iluzii
Eu naivă, le-am crezut.
Sub auriile lumini ale străzii
Mă intreb, "De unde a început?".
Trăiri intense am brodat
În fiecare clipă a zilei,
Când îmi șopteai treptat
Acele versuri ale idilei.
Când lumea mea era gri,
Un strop de iubire o metamorfoza
În raze de soare, culori vii
Atingerea ta mă liniștea.
Momentele acelea au pierit,
Însă iubirea profundă a rămas
Un glonț în inimă ai înfipt
Și-apoi încet te-ai retras.
Spune-mi tu, dulce-amintire,
Ce să fac, cum să trăiesc?
Găsesc pe drum o eliberare,
Aripi de plumb, încet sfârșesc.
Tu, femeie...
O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,
Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .
O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,
Ce ieri,te-ndragosteai de doar un muritor.
Tu,fii,te rog,independenta,
Si țineți mereu rujul în poșetă.
Și nu-l lasa pe el să te doboare ,
Și nici aripile albe să ți le omoare.
Fii mereu sic și zâmbitoare,
Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.
Oferă ți timp,iubire și-energie,
Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.
Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,
Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.
Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,
Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.
Rădăcini în Furtună
În noaptea grea, când somnul mă ocolește,
Privesc cum lumea se destramă-n vânt,
Fiecare vis mă frânge, mă apasă,
Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?
Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,
Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,
Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,
Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.
Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,
Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,
Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,
Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.
O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,
Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,
Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă
Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.
Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,
Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,
Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,
Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.
Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,
Un trup ce să atragă toate privirile,
Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,
Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.
Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”
Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,
Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,
Într-o lume unde frumusețea mea nu există.
Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,
Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,
Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,
Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.
Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,
Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,
Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,
Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.
Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,
Să fiu uitată ca un vis risipit,
Căci în sufletul meu nu mai există loc,
Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.
🎤 P.S.
Nu mai sunt îngerul tău,
Nu-ți voi mai fi niciodată,
Decât o iubire neconsolată.
Te-ai defragmentat între mine şi viață,
Crezând că durerea de tine m-agață.
În firul laic, persistent, o decepție stoarsă,
Te umple macabru cu lopata-n neviață.
In grădina Edenului, permanent devastat,
Am intrat răvăşit/ă de-al nostru impact.
Te-am aprins cu-o scânteie de zâmbet ştrengar,
Te-am lăsat atârnând iluzoriu în ştreang barbar.
Îmi pare rău, aş vrea să înțelegi,
Prin lumea reală navigăm prin poveşti.
Şi e drept, ne-am iubit, pătimaş, nesilit
Dar renaşterea-i ploaie de vis năruit.
Păstrează povestea şi fiorul stârnit,
Alungă narativul de nor mohorât.
Regăseşte iubirea în alt soare mohnit
Sau poate în ceru-nstelat, pripăşit
Pe Calea Lactee prin infinit.
Navighează furtuna ṣi gândul perfid
Ce ne duce în derivă
Pe mine din înger în demon
Şi tu rătăcit.
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Alte poezii ale autorului
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Valsul amar
Ne iubim cu amar,
Trăim într-un coșmar,
Ne îmbrățișăm sărat,
Mă uit în ochii tăi și văd... uscat.
Te-am dorit și ne-am iubit,
Iar acum am lăsat în urmă un... nimic.
Un vals al falsității noi dansăm,
Iar mâinile nu ni le mai împreunăm.
Un gol a rămas,
Iar acum, tot ce a fost frumos, s-a ars.
Monotonie
Vreau să fug, să scap,
Am doar monotonie in cap.
Fiecare zi e la fel
De dimineață până seara am același reper,
Sunt plictisit de viață, iar,
Când mă trezesc sângele îmi îngheață,
Încă o zi,
Încă o tristețe,
Nu vrea nimeni macar un pic,
Destinul să și-l schimbe, zic?
Asta e viața, ne naștem, trăim,
Iar mai apoi murim.
Dragă jurnalule
Dragă jurnalule,
A mai trecut o zi,
Din acest vis nu mă pot trezi,
E ca un coșmar din care nu pot ieși,
În această viață în care nu pot iubi.
Ce e iubirea față de semeni?
Ce iubirea când durere ademeni?
Nu știu să iubesc,
Nu știu să trăiesc.
Încă o zi și încep să șovăiesc.
Încă o zi,
Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.
Zi-mi
Ține mâna mea și spune-mi,
Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?
Ce reproș, ce rugăminte,
Ceva ce ai ține minte?
Ține palma mea și spune-mi,
Ce ai face dacă nu ai fi infirm?
Ai alerga după faimă,
Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?
Privește-mă în ochi și spune-mi,
Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?
Eu cred că omenirea e un cancer,
Iar bunătatea și altruismul nu ne place.
Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,
Vei observa ca este aievea unor draci.
Mi-e rău
Tristețea mă cuprinde,
Și mă pune pe vine,
Mi-e rău,
Nu mă simt bine,
Stau și mă gândesc în sine,
Când va avea de gând durerea să se termine?
Încă o noapte nedormită,
Încă o iubire nedorită,
Care duce doar spre rău,
Și se comportă ca un călău,
Când nu știi să iubești,
O viață fericită n-ai să trăiești,
Vei fi singur pe vecie,
Într-o singurătate făr de căsnicie.
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Valsul amar
Ne iubim cu amar,
Trăim într-un coșmar,
Ne îmbrățișăm sărat,
Mă uit în ochii tăi și văd... uscat.
Te-am dorit și ne-am iubit,
Iar acum am lăsat în urmă un... nimic.
Un vals al falsității noi dansăm,
Iar mâinile nu ni le mai împreunăm.
Un gol a rămas,
Iar acum, tot ce a fost frumos, s-a ars.
Monotonie
Vreau să fug, să scap,
Am doar monotonie in cap.
Fiecare zi e la fel
De dimineață până seara am același reper,
Sunt plictisit de viață, iar,
Când mă trezesc sângele îmi îngheață,
Încă o zi,
Încă o tristețe,
Nu vrea nimeni macar un pic,
Destinul să și-l schimbe, zic?
Asta e viața, ne naștem, trăim,
Iar mai apoi murim.
Dragă jurnalule
Dragă jurnalule,
A mai trecut o zi,
Din acest vis nu mă pot trezi,
E ca un coșmar din care nu pot ieși,
În această viață în care nu pot iubi.
Ce e iubirea față de semeni?
Ce iubirea când durere ademeni?
Nu știu să iubesc,
Nu știu să trăiesc.
Încă o zi și încep să șovăiesc.
Încă o zi,
Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.
Zi-mi
Ține mâna mea și spune-mi,
Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?
Ce reproș, ce rugăminte,
Ceva ce ai ține minte?
Ține palma mea și spune-mi,
Ce ai face dacă nu ai fi infirm?
Ai alerga după faimă,
Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?
Privește-mă în ochi și spune-mi,
Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?
Eu cred că omenirea e un cancer,
Iar bunătatea și altruismul nu ne place.
Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,
Vei observa ca este aievea unor draci.
Mi-e rău
Tristețea mă cuprinde,
Și mă pune pe vine,
Mi-e rău,
Nu mă simt bine,
Stau și mă gândesc în sine,
Când va avea de gând durerea să se termine?
Încă o noapte nedormită,
Încă o iubire nedorită,
Care duce doar spre rău,
Și se comportă ca un călău,
Când nu știi să iubești,
O viață fericită n-ai să trăiești,
Vei fi singur pe vecie,
Într-o singurătate făr de căsnicie.