Tot ce a mai rămas

Nu mă pot împăca cu gândul

Că tu ochi albaștri,păr roșcat 

În astă lume rea mai lăsat.

Mai lăsat în lumea largă

Când îmi erai mai dragă

Iar timpul a stat în loc

Când am aflat că ți-ai bătut joc.

Uit să te uit

Dar nu mereu

Asta e doar atunci

Când dorul m-apasă rău.

Te las la casa ta

Căci eu mă retrag din ea

Rămâi cu bine

Dulce-amară amintire.

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

In freamatul liniștii mele

Imi ascund sufletul rătăcitor 

Aici răul imi e bine,

Si binele-i nimicitor. 

Mi-s ochii de aramă 

Privirea, senină ca un cer

Mi-e inima în ramă

Nutrind simțiri de înger. 

Timpu-mi tremură-n secunde,

Tot cuprinsul arde ca un gând 

Ce-n adâncuri i se tot ascunde

Un infinit plin de cuvânt.

Si-aici ma pierd cel mai frumos

Caci din durerea-mi nesfârșită 

Se strânge tot Universul

Între vis si-naltul cerul.

Și de mă voi pierde in cuvinte

Lasă-mă să te găsesc 

Aievea să-ți aduci aminte

Ca tot te-am scris...din ce iubesc.

Ma mint singură pe mine,

Spunând că nu te mai iubesc,

Dar inima mea știe prea bine:

Mai bun ca tine nu găsesc.

Cu tine e ceva aparte ,

Un sentiment de nedescris.

Dar știu că iubirea noastră

E un lucru interzis.

Eu stau și plâng în pernă noaptea,

Știind că tu ești cu alta.

Ești fericit ,tu ești cu ea,

În timp ce nu te pot uita.

Văzând că seamănă cu mine,

Au apărut niște întrebării:

Dacă toate îs ca mine,

Pe mine de ce nu mă alegi ?

Să nu zici că nu te am iubit,

când privești la ceas de seara

Focul ce arde mocnit

privindu-l, amintiri presară

Să nu zici ca nu te am iubit

N- am știu să dovedesc,

nici prin privit,

nici în șoapte să șoptesc!

Să nu zici ca nu te am iubit

 căci ai fost viața mea...

 Am dovedit, n-am dovedit

 Dar nu a fost altcineva. 

 Să nu zici că nu te-am iubit,

 căci m-ai îndepărtat.

 Așa de mult m-ai chinuit

 și sufletul mi l-ai secat.

 Să nu zici că nu te-am iubit,

 când ne vom vedea peste ani,

 dar poate nu mi-ai fost sortit..

 noi doi, prieteni sau dușmani?

 Nu te-am iubit...

 Atât foc aprins

 ca te-am iubit, 

 dar tu m-ai stins...

Nu e agonie mai mare în astă lume,

Decât să îngropi o poveste nespusă în tine,

Să te trezești fără de aripi pe un capăt de secundă,

Rezemată de-un zid rece, de tăcere cruntă...

Să te trezești bucăți de suflet, in căutarea pierdutei primăveri 

Rezemată de-un pod înecat în lacrimi și dureri

În zadar te aduni... zarea, doliul ți-o încununează,

Locul aripilor frânte din partea stângă, încă mai sângerează....

Să te trezești fără de aripi, într-un început de sfârșit 

Ce niciodată așa, nici măcar nu l-ai gândit,

C-un pumn de vise ce n-au mai văzut lumina

Pe-o palmă de destin ce nu-și mai știe menirea.

Nu e agonie mai mare pentru sufletul din tine

Să ții departe un dor ce arde, de ochii lumii

Cu fiecare zâmbet scăpat, să te minți că ești bine

Când tu te zbați să te inalți, să scapi dintre funii...

Nu e agonie mai mare decât să-nveți inima din tine,

Că nu tot ce-și doreste, poate și obține 

Atunci când iubirea nu-i apreciată, de tăcere răpusă 

Și te trezești fără de aripi, într-o poveste nespusă...

Sfarsit de decembrie, lasă-mă să-ți spun...

Că noul an il sper ceva mai bun

Mi-ai fost furtunā, lacrimă și suferinţă

Mai presus de toate mi-ai fost dorinţă.. 

Sfârșit de an, mai scrie-mi o dată

De-ti amintești a  noastră poveste ciudată

Eu să-ți spun că tot anul în versuri te-am scris

Să-ți scriu îmi era frică de ce mi-ai fi zis.

Sfarsit de decembrie, lasă-mă să-ți spun....

Că în lipsa ta nu am știut să mă adun

Și stiu că nimic nu se va schimba dacă te întorci

M-am cam obișnuit cu lipsa pe care o provoci...

E primăvară-n calendar, afară ninge întârziat 

La masă stau și beau un ceai cald

Și mă gândesc la ce a fost... dacă regret ceva!?

Și nu! ... nu cred vreodată c-aș putea!

Nu regret îmbrățișarea ta

...m-am simțit cea mai frumoasă femeie din lume...

Nu regret zâmbetul tău, privirea ta

...îmi aduceau primăvara în suflet...

Atingerea ta, ma dezbrăca de toate simțurile 

Lumea toată părea doar a noastră...

Nu regret că m-am lepădat de toate secretele

Ai fost singurul... in astă viață....

Nu demult, ai fost cel mai frumos lucru din viața mea

Și chiar de azi încă mai doare lipsa ta

Chiar de sufletul nu-i vindecat de tine 

....nici un regret nu las să mă domine.

Nu regret nopțile în gând cu chipul tău 

Cu privirea ta ștrengară, ce m-a fermecat mereu

Când te visez că te alint și te sărut pe pleoape

Și-n ochii tăi mă găsesc și mă pierd

Și-mbrățișarea ne ține trupurile alăturate...

Nu regret deloc că ne-am întâmplat 

Continui să cred că ne-a fost predestinat

Îmi pare rău doar de sfârșitul... rămas în dor...

Cel trăit a fost rapid, haotic... mistuitor!

Și îmi trec zilele... pe buze încercând să port un zâmbet 

Și nopțile îmi trec... cu dorul ce mă rupe până la urlet

Și-mi simt trupul arzând de parcă te-ai gândi la mine 

Și gândul mi se agăță de câte-o amintire...

Deși a trecut mai bine de un an

Sunt tot aici blocată între bolovani,

Am împietrit și eu tot stând lângă ei

Au strivit fericirea lăsând-o pradă ciornei.

Și îți trec zilele... tot prefăcându-te că nu mă vezi 

Că nu m-auzi... că nu mă simți....

Că îți lipsesc nu vrei nicicum să crezi

Și-n fiecare zi, nu faci decât să minți!

Am trecut azi pe lângă un străin, drag...

li stiam fiecare gest ce urma să I facă,

li știam si vinul preferat

... Privirea lui sufletul încă îmi săgeată 

Am trecut azi pe lângă un străin, ciudat..

Am schimbat câteva priviri,

Și am realizat că nu I-am uitat,

Pe acel străin ramas in  amintiri.

Se lasă seara-n taină peste mine

Cu umbre sumbre ce dor și se aștern 

O zi s-a stins in dor nemarginit

De un chip drag...rămas etern.

Un cer sangvin s-a stins in asfințit, 

In suflet rana mi-e din ce în ce mai grea

Caci mi te port în gând necontenit 

Tânjind pe mut...după îmbrățișarea ta.

Azi stele nu-s... să plângă lângă mine

Cu lacrimi mici să ardă-n noaptea mea

O zi s-a dus și sufletu-mi rămâne 

Tânjind acut... după îmbrățișarea ta. 

Sunt mai puternică, dar duc un dor amar

Mi-e rece fără tine, te scriu în versuri iar...

Și în tăcerea ce al tău nume poartă,

După îmbrățișarea ta, tânjesc....încă o dată.

Știi?...nu era nicicând un cer mai frumos

Decât acela cu al tău vin la apus

Cu el fiece clipă se transforma în roz

Nu știu vreodată, de ți-am spus!

Parfumul lui, al inimii săgetător,

Mă îmbăta cu gustu-i fermecător 

Mă topea usor precum o candelă sub soare

Păcat...l-ai interzis...și am pierit precum o lumânare.

Încă-mi mai curge prin vene, ca un râu de dor

Și îmi alină sufletul în tăcerea-ți adâncă 

Mă mistuie ca într-un foc uneori

Când îmi reînvie parfumu-i ca o umbră...

Azi doar mă sting ușor sub umbra pașilor tăi

Și visul mi se risipește în tăcerea unei așteptări 

Înapoi nu vrei să mai privești nicicum

Să mă lași "clientul premium " să rămân...