Autorul maya31

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Inverno

--- 1 ---

Do ar o terrível inverno peneira as nuvens de neve,

Troianos de longa viagem reuniram-se no céu;

Flocos voam, flutuam no ar como um enxame de borboletas brancas,

Espalhando arrepios nos ombros pálidos do país.

Neva durante o dia, neva à noite, neva novamente pela manhã!

Com uma corrente de prata os orgulhosos vestidos campestres;

O sol redondo e pálido está previsto entre as nuvens

Como um sonho de juventude com o passar dos anos.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

--- 2 ---

Mas a neve pára, as nuvens fogem, o sol desejado

Ela brilha e dissipa o oceano de neve.

Aqui está um trenó leve que percorre os vales…

O tilintar dos chocalhos ecoou no ar alegre.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

In suflet eu te port iubito

Ești fericirea din castel

Ești roua de pe frunze toamna

Ești albul iarna sus in tei.

Zimbetul tău m-ambată iară 

Inebunesc privind la el

Și fără să clipesc m-apropii

Că sa ador mirosul tău.

Ești pentru mine o comoară 

O nestemată dulce vie

Din cer tu ai venit la mine

Eu te iubesc la nebunie.

Sub raza unei stele, când vântu-ncet suspină,

Se legănă mălinii, privind spre luna plină,

Iar astre somnoroase, lucind, de dor stingher,

Vor plânge întreg pământul cu lacrimi de mister,

Și freamătul pădurii îți spune murmurând,

Hai, du-te la culcare, tu chip de înger blând.

Iubirea-ți voi așterne pe câmpul ars de timp,

Din brazde-o să răsară al florilor nimb,

Și poate, din tăcere, un cânt va înflori,

Iar păsările toate spre cuiburi vor fugi,

Vor curge lin izvoare, amarul să ți-l spele,

Și bându-i apa rece, te uită înspre stele,

La primăveri ascunse, când nurii vor pocni,

Când florile iubirii în suflet vor rodi,

Să vezi în umbra crucii cum tainica lumină,

Cu zorii în pământ și-n ceruri rădăcină,

Dă scâncetului viață, și-n tindă bucurii,

Și-atunci făptură dragă vei zămisli copii.

Iar eu, sub luna rece, voi plânge visător,

Iar ție în toiul nopții de mine-ți va fi dor,

Și-n lacrima căzută pe marginea de pat,

Se-ascunde amintirea al celui ce-i plecat,

Și-n tot ce te-nconjoară vei regăsi mereu,

Că fiecare-n parte, ascunde chipul meu.

Nu mi-am dorit perfecțiune-n viața mea,
Doar adevărul descoperit de orice perdea,
Doar o egală măsură, fără doar și poate,
Echilibrul greu de găsit în tot și în toate...

Nu mi-am dorit cuvinte grele sau ușoare,
Nici gesturi inutile ori lipsite de onoare,
Să văd din umbre grija ta cu claritate,
Că șoapta plină ți-e de sens și sensibilitate...

Am tot cedat și-n urmă m-am lăsat pe mine,
Până ce cuvintele mi-au devenit străine,
Am risipit ceva ce nu m-am așteptat,
De mine însumi m-am îndepărtat...

Așa că-ntr-un final am renunțat și am tăcut,
Uitând durerile care m-au înțepat acut,
Lăsându-mi rănile să doară-n continuare,
Totuși sperând la o ultimă rază de soare...

Și înălțat către stele, din străvechi zăcăminte,
Mă voi privi la fel cum am făcut-o și-nainte:
Strălucind tăcut, eliberat de orice apăsare,
În lumina nestematelor strălucitoare...

Sătul de aceste locuri noi,

Pornit-am iarăși către casă,

Și am pe tălpi numai noroi,

Iar ploaia strașnic e de deasă.

Mi-e pasul scurt și anevoie,

Cu greu genunchiul îl îndoi,

Și plouă ca în zilele lui Noe,

Și simt că mersul mi-e-napoi.

M-așez pe-o stâncă colțuroasă,

Ce o zărisem jos în vale,

Dar haina udă mă apasă,

Și simt că-s îmbrăcat în zale.

Eterna ploaie calea mi-o încarcă,

Și înot în mers, și merg înot,

Mai bine mi-aș clădi o arcă,

Căci drumu-i greu, și nu mai pot.

Nu am vreun semn și nici o veste,

Nici porumbel, nici ramur de măslin,

Și până-acasă mult mai este,

Și-aș da un cal, pe un delfin.

De ce mă pedepsești slăvite Domn?

Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,

Sunt doar un biet fecior de om,

Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….