Infernul meu

E jale sus, acolo-n cer,

Afarǎ plouǎ ne-ncetat

De-atȃta rǎu, de-atȃta chin

Şi ȋngerii s-au mȃniat.

Stropi de sȃnge cad din nori

Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,

Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,

Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.

S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții

De-un dor nebun acum cuprinși

Își leapǎdǎ pe veci povara

Şi se declarǎ azi ȋnvinși.

Şi vin din cer, ni se aratǎ,

Nu mai știu unde sǎ mai plece

Cȃnd cerul plȃnge peste noi

Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.

Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa 
și-a apei.

Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.

Te rog,
te rog să nu mai vii, 
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald 
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.

Torn în amforă savoare

Să se adape ori și care

Din argilă , apă , lut

Eu mi-am costruit un scut

Nici nu stiu ce e pe afară

Viața mi-e interioară

Scormonesc mereu prin ea

De-o comoară poate-oi da.

O comoară , nu de arginții

Nici pietre prețioase .

Un filon ascuns în scris

Ca și viața mea-un vis .

Doamne, Doamne mult ne dai,

Multă bunătate ai.

Ne ajuți întruna mereu,

Totdeauna când e greu.

Noi uităm a te chema,

Duhul sfânt este paza,

El se roagă pentru noi,

Te cheamă Doamne la noi,

Iar prin bunătatea ta,

Ne salvezi din nou viața.

Și când necazul iar vine, 

Dumnezeu e iar cu mine ,

Grija ce-o  poartă mereu,

O are doar Dumnezeu,

Primit în inima mea,

Arată iubirea sa .

Căci are credință mare,

Multă pentru fiecare.

Să fim iubitori mereu,

Așa cum e Dumnezeu.

P - PUȚINĂ IUBIRE ÎMPART...

U - UIMIT DE FRUMUSEȚEA FEMEII VICLENE,

Ț - TINDE SĂ INTRE ÎN PATUL MEU LARG DE FETE ,

I - INTUIEȘTE ȚINTA CU OCHII DE VIPERĂ NEBUNĂ...

N - N-AȘ VREA SĂ MĂ CORUPĂ CA EVA PE ADAM  ÎN FRUNZIȘUL PĂCATULUI.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,

Urlete se sparg în negrele bolţi,

Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.

Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,

Ochii se îneacă în oceanul amar,

Nebunia muşcă cu răutate din patimi,

Cade agonic ultima picătură-n pahar.

Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,

Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,

Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,

Peste care păşesc c-un triumf spulberat.

Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,

Durerea a ajuns un simţ prea banal,

Trupuri chircite se desprind de fiinţă,

Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,

Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,

Casele sunt pline de tinere stafii,

Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.

Prea multe Doamne, prea multe păcate,

Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,

I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,

Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,

Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,

Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.

De oameni sa te ferești,

În ochi ai grija sa nu-i privești.

Te vor vrăji cu ale lor minciuni

Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.

Ai grijă, căci sunt o otravă,

Și distrug orice înconjoară.

Vin ca o flacără mistuitoare,

Pentru aceasta lume, dăunătoare.

Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,

Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?

O, muza mea,

Vreau să-ți ating pielea ca de catifea,

O, muza mea,

Vreau ca tu să fii a mea,

Să mă îndrumi în nopțile triste

Să mă săruți în nopțile ce-or să existe. 

Să nu mă lași să plec

Pentru că timpul trece ca un farmec.

Eu sunt al tău,

Tu ești a mea,

Împreună noi vom trăi

Până ce întunericul ne va despărți.

Doar ura mă știe,

O viață să iau îmi vine.

Mi-a distrus viața toată,

Nu mi-a fost niciodată tată.

Un joegos, un nesimțit,

Într-o zi o să moară,  zic.

Nu îi doresc răul, 

Ci, doar atât bine,

Cât mi-a făcut el mie. 

Vreau să îl iert, să pot trăi

O zi fără o piatră pe inimă... știi?

E un păcat incurabil, ura, 

Mai ales când îmi controlează gura...

Un suflet nevinovat am fost

Când speranța că își va reveni avea un rost.

Timpul trece, și l-am urât cât zece.

Pentru ce?

E bătrân, e ramolit,

La realitate, nu s-a trezit.

E singur și e trist, 

Pentru că acum familia rămâne doar un vis

O umbră a fericirii și o amintire ce plutește acum în abis...

N-am inspirație, ci aspirație,

Vreau să trăiesc,

Vreau să incep să iubesc,

Mor încet, și nu-i bine,

Nu știu dacă mai apuc ziua de mâine.

Aceași zi, aceleași fețe,

Nu prea pare să-mi mai pese.

Suntem goi pe dinăuntru,

Și respingem un adevăr sumbru.

Nu mai știm să iubim,

Amărăciunea ne-o întărim.

Viața ne trece prin fața ochilor, 

Acest adevăr noi incercam să-l ocolim.

Ține minte cât mai poți,

Regretele sunt pentru morți...

De când suntem mici avem vise,

De multe ori ele nu sunt atinse,

Toți au așteptări, speranțe,

Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,

Iar atunci, tristețea vine din senin,

Și te cuprinde cu brațele de mărăcini

Durerea apare, se urcă în spinare,

Iar pofta de viață dispare.

Ce e viața când nu te iubești?

Ce viața când nu știi să iubești?

Devii o simpla carapace,

Care nu va avea pace,

Un gând te va frământa în fiecare zi,

Cu ce-ai greșit când ai fost copil...

Ce bine și frumos a fost,

Când viața mai avea rost.

Ține mâna mea și spune-mi,

Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?

Ce reproș, ce rugăminte,

Ceva ce ai ține minte?

Ține palma mea și spune-mi,

Ce ai face dacă nu ai fi infirm?

Ai alerga după faimă,

Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?

Privește-mă în ochi și spune-mi,

Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?

Eu cred că omenirea e un cancer,

Iar bunătatea și altruismul nu ne place.

Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,

Vei observa ca este aievea unor draci.