Încă puțin
Încă o lună amară,
Încă o viață sărmană,
Încă o zi în care nu mă simt bine,
Încă o zi în care nu sunt cu tine,
E trist și rece în inima mea,
Când tu lipsită ești din viața mea.
Încă un pic și voi muri,
Încă un pic și nu voi mai trăi,
Voi sta sub a vieții reci cruce,
Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Eu
Data postării: 10 iulie 2024
Vizualizări: 420
Poezii din aceiaşi categorie
Nu mai suntem doi
Pe străzile noastre pustii,
Imi fac drum printre copii.
Cărarea imi este cunoscuta,
Viata imi este abătută.
Ma indrept cu inima zdrobita,
De duhul sfânt acum gonita.
Căci el de mult m-a părăsit,
În noaptea când m-ai ispitit.
Amprenta pe suflet ai lăsat,
Si fața în fața cu golul uitat.
Ma gândesc din nou la noi
Acum nu mai suntem doi...
Căci am murit...
Săracul băiat...
Văd un copil de tristețe înecat,
Ascuns într-un colț întunecat
Cu mâinile pe urechi și fără vlagă,
Îngenunchiat de frică, se roagă:
”Doamne, ascultă-mi rugăciunea,
Fă-l să-și oprească tortura;
Las-o pe mama să fie fericită
Nu vreau s-o mai văd rănită.”
Tatăl lui i-a mângâiat mama prea tare,
Lovită din toate părțile, fără iertare
Cade la rândul ei pe podeaua rece,
Nu mai poate striga, a rămas fără voce;
Nimeni nu îi va salva oricât s-au rugat,
Monștrii există oriunde, nu doar sub pat.
Și așa povestea celor două suflete s-a încheiat,
Văzându-și mama moartă, săracul băiat...
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Lupta suprema
Un mort frumos cu ochii vii
E-n noi,in fiecare,
Când încercăm ,trist,a privi
Mai dincolo de zare...
Când adânciți în sinele
Ce tremura și doare
Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta
Cu cavalerul morții negre
Ce ne va sta in cale..
Și va fi lupta cea mai grea,
Mai teribilă,mai mare .
El ne va împinge spre tenebre,
Și sufletul doar are
Puterea de-a le-nvinge
Prin alba arip-a speranței
La liniștea eterna,la pacea aceea mare...
Rece melancolie
Împărăția cerului a coborât
pe pământ!
Norii albi au fulguit
tărâmului veșmânt,
Puff alb de gheata acoperise
tot in zare,
Peisajul rece al sufletului alinare.
Craiasa zăpezii se contura din fantasme,
Magia cristalina părea a fi
rupta din basme.
Ceata era deasa, printre copaci se aduna!
Un element sublim ce prin
mister ma minuna.
Romanta a înghețat sidef
pe podul iubirii,
Timpul s-a oprit pentru imortalizarea
amintirii.
Imi auzeam doar pașii prin zăpada
și poeziile in gând,
Melancolia era rece,sunt prin
viața doar trecând.
Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,
Sau erau amintiri pierdute,
șanse trecătoare?
M-am trezit la viața prea devreme,
prea târziu?
Sa fi pierdut pe drum al vieții
greu pariu?
Singuratatea era dulce și
durerea parca ma alina,
Fiind eu cu mine însămi nimic
nu ma poate ruina!
Am adunat dezamăgiri și le decoram
adânc in suflet,
Unde am fost când se auzea al
sarutului sângeriu urlet ?
Dau vina pe soare, sa nu
sclipească el in mine!
Naivitatea e slăbiciune,
ma duce departe de sine.
Natura e cruda și din instinct
ne ascundem după flori,
Realitatea fiind gata sa dea
șinei spinării fiori.
La sfârșit de drum a început
adevarata aventura,
Moartea era romantica lăsându-mi
pe inima gravura.
Eu și umbra mea ne oglindeam
prin sentimente,
Vom sta departe de culorile
lumii prea stridente.
Cu eclipsa de soare și marea
neagră in gând,
Alungand tristetea m-am decis
sa ies din rând!
Intre rai și iad exista doar
propria perceptie,
Totul își are loc in aceasta
perfecta creație!
Sunt gânduri rupte din melancolia
unei dimineți reci,
Poti întipării povesti si sentimente
pe orice cale treci.
Zapada se topea după mine
și eu făceam la fel ca ea!
Destinul era hotărât sa ma
învețe sa fiu rea.
Vocea îmi era calda si auzeam
doar pur amor,
Sentimente puse-n versuri
ce alunga orice dor.
Singuratatea o priveam ca dar,
depresia,nectar.
Calea mea sobra spre al
oglinzii rece altar.
Trecand prin zi se făcea
încet doar noapte,
Si noaptea era mai adânca decât
a fanteziei suave șoapte.
M-am reîntors la tine dulcele-mi,
... mister ?
Nu aveam cuvinte cu care
sa te descriu altfel .
Cerul era negru întunecat și
in abis ne regăseam,
Straluceam cu tine a stele și in
romanță tresăream.
Vei fi tu veșnic al cerului
neagră privire?
Undeva in adâncul inimii
doream de a ta știre.
O zi din viața mea ce s-a
rezumat in poezie,
Gandurile-mi scrise sunt
durerii anestezie.
Sfarsitul ma făcea curioasa de ce
urma sa vina.
Aveam in interior un univers
ce sufletu-mi alina.
Cuvintele erau o arma rafinata ce ma
însoțeam la orice pas,
Insusi lumea a fost creata prin
holograma unui glas!
Iti voi atinge sufletul prin
paginile acestei cărți.
Vino cu mine sa descoperim ale
fanteziei întunecate hărți!
🎤 Colții
Eram mică...
dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...
În bătaia austrului stăteam,
nu priveam în spate, nu mă întristam!
Val de armonie, mamă...
când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...
Așa de mult mă iubeai,
nu te supărai, mereu mă iertai...
Dansam în ploaie...
prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...
Peste tot eram,
nu mă plictiseam, mereu mă jucam...
Lătra și cățelul de la poartă...
la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...
Ce fericită eram,
nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...
Dar vremea a trecut,
am crescut, mare m-am făcut și am uitat...
Cum eram?
trăiam și mă bucuram?
...
Sunt din nou mică,
mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...
Mă doboară crivățul,
lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...
Liniștea m-a terminat, mamă...
ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,
Așa de tare mă zbat,
de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?
Tremur în teroare,
e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...
Oare poate se mai duce?
nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!
Rage în beznă și javra flămândă,
e liberă prin curte, mișună de zile multe...
Ce colți mari are...
nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...
...
Vremea s-a înrăit...
m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,
Ce fericită eram...
doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...
Nu mai suntem doi
Pe străzile noastre pustii,
Imi fac drum printre copii.
Cărarea imi este cunoscuta,
Viata imi este abătută.
Ma indrept cu inima zdrobita,
De duhul sfânt acum gonita.
Căci el de mult m-a părăsit,
În noaptea când m-ai ispitit.
Amprenta pe suflet ai lăsat,
Si fața în fața cu golul uitat.
Ma gândesc din nou la noi
Acum nu mai suntem doi...
Căci am murit...
Săracul băiat...
Văd un copil de tristețe înecat,
Ascuns într-un colț întunecat
Cu mâinile pe urechi și fără vlagă,
Îngenunchiat de frică, se roagă:
”Doamne, ascultă-mi rugăciunea,
Fă-l să-și oprească tortura;
Las-o pe mama să fie fericită
Nu vreau s-o mai văd rănită.”
Tatăl lui i-a mângâiat mama prea tare,
Lovită din toate părțile, fără iertare
Cade la rândul ei pe podeaua rece,
Nu mai poate striga, a rămas fără voce;
Nimeni nu îi va salva oricât s-au rugat,
Monștrii există oriunde, nu doar sub pat.
Și așa povestea celor două suflete s-a încheiat,
Văzându-și mama moartă, săracul băiat...
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Lupta suprema
Un mort frumos cu ochii vii
E-n noi,in fiecare,
Când încercăm ,trist,a privi
Mai dincolo de zare...
Când adânciți în sinele
Ce tremura și doare
Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta
Cu cavalerul morții negre
Ce ne va sta in cale..
Și va fi lupta cea mai grea,
Mai teribilă,mai mare .
El ne va împinge spre tenebre,
Și sufletul doar are
Puterea de-a le-nvinge
Prin alba arip-a speranței
La liniștea eterna,la pacea aceea mare...
Rece melancolie
Împărăția cerului a coborât
pe pământ!
Norii albi au fulguit
tărâmului veșmânt,
Puff alb de gheata acoperise
tot in zare,
Peisajul rece al sufletului alinare.
Craiasa zăpezii se contura din fantasme,
Magia cristalina părea a fi
rupta din basme.
Ceata era deasa, printre copaci se aduna!
Un element sublim ce prin
mister ma minuna.
Romanta a înghețat sidef
pe podul iubirii,
Timpul s-a oprit pentru imortalizarea
amintirii.
Imi auzeam doar pașii prin zăpada
și poeziile in gând,
Melancolia era rece,sunt prin
viața doar trecând.
Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,
Sau erau amintiri pierdute,
șanse trecătoare?
M-am trezit la viața prea devreme,
prea târziu?
Sa fi pierdut pe drum al vieții
greu pariu?
Singuratatea era dulce și
durerea parca ma alina,
Fiind eu cu mine însămi nimic
nu ma poate ruina!
Am adunat dezamăgiri și le decoram
adânc in suflet,
Unde am fost când se auzea al
sarutului sângeriu urlet ?
Dau vina pe soare, sa nu
sclipească el in mine!
Naivitatea e slăbiciune,
ma duce departe de sine.
Natura e cruda și din instinct
ne ascundem după flori,
Realitatea fiind gata sa dea
șinei spinării fiori.
La sfârșit de drum a început
adevarata aventura,
Moartea era romantica lăsându-mi
pe inima gravura.
Eu și umbra mea ne oglindeam
prin sentimente,
Vom sta departe de culorile
lumii prea stridente.
Cu eclipsa de soare și marea
neagră in gând,
Alungand tristetea m-am decis
sa ies din rând!
Intre rai și iad exista doar
propria perceptie,
Totul își are loc in aceasta
perfecta creație!
Sunt gânduri rupte din melancolia
unei dimineți reci,
Poti întipării povesti si sentimente
pe orice cale treci.
Zapada se topea după mine
și eu făceam la fel ca ea!
Destinul era hotărât sa ma
învețe sa fiu rea.
Vocea îmi era calda si auzeam
doar pur amor,
Sentimente puse-n versuri
ce alunga orice dor.
Singuratatea o priveam ca dar,
depresia,nectar.
Calea mea sobra spre al
oglinzii rece altar.
Trecand prin zi se făcea
încet doar noapte,
Si noaptea era mai adânca decât
a fanteziei suave șoapte.
M-am reîntors la tine dulcele-mi,
... mister ?
Nu aveam cuvinte cu care
sa te descriu altfel .
Cerul era negru întunecat și
in abis ne regăseam,
Straluceam cu tine a stele și in
romanță tresăream.
Vei fi tu veșnic al cerului
neagră privire?
Undeva in adâncul inimii
doream de a ta știre.
O zi din viața mea ce s-a
rezumat in poezie,
Gandurile-mi scrise sunt
durerii anestezie.
Sfarsitul ma făcea curioasa de ce
urma sa vina.
Aveam in interior un univers
ce sufletu-mi alina.
Cuvintele erau o arma rafinata ce ma
însoțeam la orice pas,
Insusi lumea a fost creata prin
holograma unui glas!
Iti voi atinge sufletul prin
paginile acestei cărți.
Vino cu mine sa descoperim ale
fanteziei întunecate hărți!
🎤 Colții
Eram mică...
dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...
În bătaia austrului stăteam,
nu priveam în spate, nu mă întristam!
Val de armonie, mamă...
când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...
Așa de mult mă iubeai,
nu te supărai, mereu mă iertai...
Dansam în ploaie...
prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...
Peste tot eram,
nu mă plictiseam, mereu mă jucam...
Lătra și cățelul de la poartă...
la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...
Ce fericită eram,
nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...
Dar vremea a trecut,
am crescut, mare m-am făcut și am uitat...
Cum eram?
trăiam și mă bucuram?
...
Sunt din nou mică,
mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...
Mă doboară crivățul,
lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...
Liniștea m-a terminat, mamă...
ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,
Așa de tare mă zbat,
de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?
Tremur în teroare,
e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...
Oare poate se mai duce?
nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!
Rage în beznă și javra flămândă,
e liberă prin curte, mișună de zile multe...
Ce colți mari are...
nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...
...
Vremea s-a înrăit...
m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,
Ce fericită eram...
doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...
Alte poezii ale autorului
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Valsul amar
Ne iubim cu amar,
Trăim într-un coșmar,
Ne îmbrățișăm sărat,
Mă uit în ochii tăi și văd... uscat.
Te-am dorit și ne-am iubit,
Iar acum am lăsat în urmă un... nimic.
Un vals al falsității noi dansăm,
Iar mâinile nu ni le mai împreunăm.
Un gol a rămas,
Iar acum, tot ce a fost frumos, s-a ars.
Firea oamenilor
De oameni sa te ferești,
În ochi ai grija sa nu-i privești.
Te vor vrăji cu ale lor minciuni
Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.
Ai grijă, căci sunt o otravă,
Și distrug orice înconjoară.
Vin ca o flacără mistuitoare,
Pentru aceasta lume, dăunătoare.
Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,
Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?
Răzbunare
Răzbunare, o, dulce răzbunare,
Ai venit ca o ispită
Și mi-ai distrus prietenia toată.
Eu am greșit, tu ai greșit,
Răzbunarea nu va lua sfârșit.
Până nu va fi satisfăcută,
Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,
De ce nu putem îngropa securea?
De ce trebuie să ne certăm aiurea?
O viață avem și vrem să o stricăm,
De păcat noi ne tot împiedicăm...
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Valsul amar
Ne iubim cu amar,
Trăim într-un coșmar,
Ne îmbrățișăm sărat,
Mă uit în ochii tăi și văd... uscat.
Te-am dorit și ne-am iubit,
Iar acum am lăsat în urmă un... nimic.
Un vals al falsității noi dansăm,
Iar mâinile nu ni le mai împreunăm.
Un gol a rămas,
Iar acum, tot ce a fost frumos, s-a ars.
Firea oamenilor
De oameni sa te ferești,
În ochi ai grija sa nu-i privești.
Te vor vrăji cu ale lor minciuni
Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.
Ai grijă, căci sunt o otravă,
Și distrug orice înconjoară.
Vin ca o flacără mistuitoare,
Pentru aceasta lume, dăunătoare.
Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,
Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?
Răzbunare
Răzbunare, o, dulce răzbunare,
Ai venit ca o ispită
Și mi-ai distrus prietenia toată.
Eu am greșit, tu ai greșit,
Răzbunarea nu va lua sfârșit.
Până nu va fi satisfăcută,
Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,
De ce nu putem îngropa securea?
De ce trebuie să ne certăm aiurea?
O viață avem și vrem să o stricăm,
De păcat noi ne tot împiedicăm...