Strigoi
Mi-e frig de mine și m-alung
Dintr-un mormânt creat din lut
Cu margini galben colorat,
Și cu pământul drept capac.
Sunt blestemat să mă accept...
Strigoi cu ochi și oase moi,
Mă plimb slăbit printre morminte
În timp ce plâng niște cuvinte.
Mă ține cimitirul-n brațe
Cum ține câmpul o paiață,
S-alung din sfintele morminte
De pe la cruci babe smintite.
Mă ceartă popa de necaz
Că umblu noaptea prin oraș
Doar cu cămașa mea de in
Și-o lumânare ca un fir.
Sunt vinovat de noaptea-mi tristă
Ce-apasă peste neființă...
Sunt un strigoi creat din ploi
Ce mi-au spălat mormântu-n zori.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Vasile Serban
Data postării: 11 aprilie 2024
Vizualizări: 518
Poezii din aceiaşi categorie
Adio
Sfletu-mi înfruntă pustiul,
Precum codrul tău subtil.
Stau si scriu nedumerit,
Gândindu-mă la cumplit.
A ta plecare ne-a îndurerat,
Sufletu-i adânc sfâșiat,
Drumu-i si el-ntunecat,
Melancolic şi nevindecat.
Lacrimi curele cad încet,
Pe sicriul tău din lemn,
Având un sentiment nedemn
Ce mă macină incert.
De când ai plecat,
Sufletu-mi e sfâșiat,
Și continuu a suspinat,
De tristețe încețoșat.
Dar în noapte, visurile-mi poartă,
Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,
Încerc să te regăsesc printre amintiri,
Sperând să îmi alini aceste răni târzii.
Fiecare zi trece tot mai greu,
Gânduri răpimdu-mă tot mereu,
Sufletul tânjește după prezența ta,
Și totuși, lumina ta pare a se estompa.
Într-o zi, poate, timpul va vindeca,
Durerea ce acum mă sfâșie grea,
Păstrându-te în intimă amintire,
Ca o stea ce ma veghează-n vecie.
Dar până atunci, cu dor te-ndemn,
Să mă veghezi, înger blând,
Și când noaptea mă va cuprinde,
Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.
Viața-i trecătoare !...
Tată știi ,și eu știu că mama
Are un loc în inima mea ,
Și acolo va rămâne .
Dar și tu ,ai locul tău
Alături de ea .
Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori
Și arde o lumânare ,
Sunteți aevea ,parcă vii ,
Și stați în așteptare .
Eternitatea e încăpăroare ,
Pe pământ viața-i trecătoare
Ne pregătim de drum
Chiar de la început
Contra morții nu avem nici -un scut !
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Cârtița
Stau,
nu simt nici gerul, nici incendiul;
deși tremur, nu-i de vină curentul...
Nu mă mișc,
deși încerc un vârf de deget să ridic,
nu reușesc, privesc și mă oftic...
Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–
acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;
după care speranța i s-a scufundat...
Cu ochii închiși,
mă gândesc la amintirea veche cu mine,
m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...
Nu mă știu,
dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,
așa că mai bine stau și-i ascult...
Se întâmplă mai rar,
să-i aud cum aprind un mic dar,
și acela parcă luminează tot în zadar...
Alteori îi auzeam pe alții,
apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,
să treacă și să-mi mai ude măcar macii.
Prin întregul tot mai negru,
ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,
să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...
mereu.
O ultimă noapte
O ultimă noapte de iubire,
O ultimă noapte de amor,
Căci simt cum inima-negrește...
Și încetul cu încetul mor.
Miroase încă a fum de țigară,
Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...
Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,
O moarte îți aduce-n dar.
Și iarăși s-a întunecat afară
Încentul cu încetul câte-un pic,
Eu mă sufoc cu o dragoste amară...
Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.
Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,
E chiar ultima noapte a mea...
Se aude mama cum afară plânge,
Iar noaptea asta mă va îngheța.
E tristă viața,e tristă această viață,
Mă sting cu fiecare minuțel...
Iar fumul de țigară nu mai trece,
Și noapte va rămâne,la fel.
Micul Poet
Încă puțin
Încă o lună amară,
Încă o viață sărmană,
Încă o zi în care nu mă simt bine,
Încă o zi în care nu sunt cu tine,
E trist și rece în inima mea,
Când tu lipsită ești din viața mea.
Încă un pic și voi muri,
Încă un pic și nu voi mai trăi,
Voi sta sub a vieții reci cruce,
Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.
Adio
Sfletu-mi înfruntă pustiul,
Precum codrul tău subtil.
Stau si scriu nedumerit,
Gândindu-mă la cumplit.
A ta plecare ne-a îndurerat,
Sufletu-i adânc sfâșiat,
Drumu-i si el-ntunecat,
Melancolic şi nevindecat.
Lacrimi curele cad încet,
Pe sicriul tău din lemn,
Având un sentiment nedemn
Ce mă macină incert.
De când ai plecat,
Sufletu-mi e sfâșiat,
Și continuu a suspinat,
De tristețe încețoșat.
Dar în noapte, visurile-mi poartă,
Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,
Încerc să te regăsesc printre amintiri,
Sperând să îmi alini aceste răni târzii.
Fiecare zi trece tot mai greu,
Gânduri răpimdu-mă tot mereu,
Sufletul tânjește după prezența ta,
Și totuși, lumina ta pare a se estompa.
Într-o zi, poate, timpul va vindeca,
Durerea ce acum mă sfâșie grea,
Păstrându-te în intimă amintire,
Ca o stea ce ma veghează-n vecie.
Dar până atunci, cu dor te-ndemn,
Să mă veghezi, înger blând,
Și când noaptea mă va cuprinde,
Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.
Viața-i trecătoare !...
Tată știi ,și eu știu că mama
Are un loc în inima mea ,
Și acolo va rămâne .
Dar și tu ,ai locul tău
Alături de ea .
Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori
Și arde o lumânare ,
Sunteți aevea ,parcă vii ,
Și stați în așteptare .
Eternitatea e încăpăroare ,
Pe pământ viața-i trecătoare
Ne pregătim de drum
Chiar de la început
Contra morții nu avem nici -un scut !
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Cârtița
Stau,
nu simt nici gerul, nici incendiul;
deși tremur, nu-i de vină curentul...
Nu mă mișc,
deși încerc un vârf de deget să ridic,
nu reușesc, privesc și mă oftic...
Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–
acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;
după care speranța i s-a scufundat...
Cu ochii închiși,
mă gândesc la amintirea veche cu mine,
m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...
Nu mă știu,
dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,
așa că mai bine stau și-i ascult...
Se întâmplă mai rar,
să-i aud cum aprind un mic dar,
și acela parcă luminează tot în zadar...
Alteori îi auzeam pe alții,
apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,
să treacă și să-mi mai ude măcar macii.
Prin întregul tot mai negru,
ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,
să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...
mereu.
O ultimă noapte
O ultimă noapte de iubire,
O ultimă noapte de amor,
Căci simt cum inima-negrește...
Și încetul cu încetul mor.
Miroase încă a fum de țigară,
Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...
Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,
O moarte îți aduce-n dar.
Și iarăși s-a întunecat afară
Încentul cu încetul câte-un pic,
Eu mă sufoc cu o dragoste amară...
Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.
Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,
E chiar ultima noapte a mea...
Se aude mama cum afară plânge,
Iar noaptea asta mă va îngheța.
E tristă viața,e tristă această viață,
Mă sting cu fiecare minuțel...
Iar fumul de țigară nu mai trece,
Și noapte va rămâne,la fel.
Micul Poet
Încă puțin
Încă o lună amară,
Încă o viață sărmană,
Încă o zi în care nu mă simt bine,
Încă o zi în care nu sunt cu tine,
E trist și rece în inima mea,
Când tu lipsită ești din viața mea.
Încă un pic și voi muri,
Încă un pic și nu voi mai trăi,
Voi sta sub a vieții reci cruce,
Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.
Alte poezii ale autorului
Invocare
Aștept solemn în portul vieții mele
Un semn din lumea celor ce-au plecat,
Mai cred în îngerii din stele
Și-n mortu-acela ce-a-nviat.
Sunt superstiţios, de-aceea cred în umbre
Și-n visele în care îmi apari,
Te văd, iubita mea, pe o cărare
Aproape de-o pădure de stejari.
Un fel de rază-ţi luminează chipul,
Așa cum luminează luna chipul meu,
Zâmbesc, chiar dacă îmi doresc sfârșitul,
Dar moartea nu mă vrea, că-s derbedeu.
Privesc spre ochii tăi a nu știu câta oară,
Destinul nostru-i frânt de la mijloc,
Sunt izolat în lumea de afară,
Căci lângă tine nu mai este loc.
Flutur în vânt scheletul mâinii drepte,
Într-un adio-n care nu aș vrea să cred,
Te-aștept la-aceeași oră mâine-noapte,
Căci doar în negrul nopții mă încred.
Exasperat de fața-mi de paiață,
Mă-ntorc la târgul meu dintâi,
Paloarea ta înseamnă viață
Și-aș vrea de azi să-ți stau la căpătâi.
Când viața nu mai vrea să fie calmă,
Să te așezi pe stânca sufletului meu,
Căci barca existenței mele n-are cârmă
Din ziua-n care tu te-ai dus la Dumnezeu.
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Casa sufletului tău
Să nu te temi când treci prin astă viață
Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,
Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini
În era când erai un simplu lut.
Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”
Pe drumul care duce nicăieri
Să nu te pierzi nicicând în necredință,
Căci libertatea ți-o trăiești în cer.
Acolo lângă stelele surate
Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși
Când treci prin ceea ce îi spunem moarte
În Univers e casa sufletului tău.
Cursa vieții
Nepoatei mele după altă mamă
Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...
Că viața e ciudată pentru toți...
Un ghem de ață moale, fără rost.
Suntem ceea ce suntem toți
Niște mașini ce umblă fără roți,
Scoțând scântei ce ard pe fiecare,
Un singur drum și nicio altă cale.
Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul
Asfaltul și prundișul ăsta tare...
Și-n fiecare răsărit de soare
Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.
Ne salutăm plângând cu crucile din drum,
Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun
Și împărțind din noi la fiecare
În cursa vieții la sfârșit se moare.
Un nou concept
Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.
E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.
Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.
Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.
Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.
Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.
Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.
Invocare
Aștept solemn în portul vieții mele
Un semn din lumea celor ce-au plecat,
Mai cred în îngerii din stele
Și-n mortu-acela ce-a-nviat.
Sunt superstiţios, de-aceea cred în umbre
Și-n visele în care îmi apari,
Te văd, iubita mea, pe o cărare
Aproape de-o pădure de stejari.
Un fel de rază-ţi luminează chipul,
Așa cum luminează luna chipul meu,
Zâmbesc, chiar dacă îmi doresc sfârșitul,
Dar moartea nu mă vrea, că-s derbedeu.
Privesc spre ochii tăi a nu știu câta oară,
Destinul nostru-i frânt de la mijloc,
Sunt izolat în lumea de afară,
Căci lângă tine nu mai este loc.
Flutur în vânt scheletul mâinii drepte,
Într-un adio-n care nu aș vrea să cred,
Te-aștept la-aceeași oră mâine-noapte,
Căci doar în negrul nopții mă încred.
Exasperat de fața-mi de paiață,
Mă-ntorc la târgul meu dintâi,
Paloarea ta înseamnă viață
Și-aș vrea de azi să-ți stau la căpătâi.
Când viața nu mai vrea să fie calmă,
Să te așezi pe stânca sufletului meu,
Căci barca existenței mele n-are cârmă
Din ziua-n care tu te-ai dus la Dumnezeu.
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Casa sufletului tău
Să nu te temi când treci prin astă viață
Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,
Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini
În era când erai un simplu lut.
Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”
Pe drumul care duce nicăieri
Să nu te pierzi nicicând în necredință,
Căci libertatea ți-o trăiești în cer.
Acolo lângă stelele surate
Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși
Când treci prin ceea ce îi spunem moarte
În Univers e casa sufletului tău.
Cursa vieții
Nepoatei mele după altă mamă
Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...
Că viața e ciudată pentru toți...
Un ghem de ață moale, fără rost.
Suntem ceea ce suntem toți
Niște mașini ce umblă fără roți,
Scoțând scântei ce ard pe fiecare,
Un singur drum și nicio altă cale.
Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul
Asfaltul și prundișul ăsta tare...
Și-n fiecare răsărit de soare
Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.
Ne salutăm plângând cu crucile din drum,
Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun
Și împărțind din noi la fiecare
În cursa vieții la sfârșit se moare.
Un nou concept
Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.
E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.
Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.
Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.
Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.
Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.
Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.