Strigoi
Mi-e frig de mine și m-alung
Dintr-un mormânt creat din lut
Cu margini galben colorat,
Și cu pământul drept capac.
Sunt blestemat să mă accept...
Strigoi cu ochi și oase moi,
Mă plimb slăbit printre morminte
În timp ce plâng niște cuvinte.
Mă ține cimitirul-n brațe
Cum ține câmpul o paiață,
S-alung din sfintele morminte
De pe la cruci babe smintite.
Mă ceartă popa de necaz
Că umblu noaptea prin oraș
Doar cu cămașa mea de in
Și-o lumânare ca un fir.
Sunt vinovat de noaptea-mi tristă
Ce-apasă peste neființă...
Sunt un strigoi creat din ploi
Ce mi-au spălat mormântu-n zori.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Vasile Serban
Data postării: 11 aprilie 2024
Vizualizări: 525
Poezii din aceiaşi categorie
Abisul Urei și Tristeții
Sufletul meu arde, încins în ura
Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.
Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,
Căutând o cale, căutând o rază.
Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,
Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.
Lacrimi reci îmi spală obrazul,
Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.
Ura crește ca o fiară, mă roade,
Speranța se stinge, e doar un ecou.
Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,
Și tristețea curge, un râu de cadou.
Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,
Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.
În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,
Și lumea e rece, nimic nu se cernă.
Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,
În abisul acesta, în noaptea de vis.
Poate-n durere, voi găsi un alt vad,
Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.
Pe tine cine te iubește
Ea-i blocată-n lumea ei cea pustie
Mâinile îi sunt pătate de sânge, știe
Vocea din umbră sângerie îi vorbește
Pe tine cine te iubește ?
Gânduri diabolice o împânzesc
Inima țipând în interior lacrimi trezesc
Ghiarele morții-n înfipte și focul o slăbește
Pe tine cine te iubește ?
Cuțitele-i atacă fantezia luându-i visele
Povara bolnăvicioasă pieirii rupându-i oasele
Urletul morbidității inima-i albește
Pe tine cine te iubește ?
Trăgând de ea și rupând-o în bucăți
O aruncă-n foc și-o zării arzând, fără prejudecăți
Îl lasă rece , o privește cum se prăbușește
Pe tine cine te iubește ?
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?
Gheața
gheața de sub mine e tot mai subțire,
o simt cum crapă sub pașii mei grei,
și orice mișcare oricât de ușoară,
mă poate lăsa să mă pierd printre ei.
imi țin răsuflarea dar frigul mă arde,
nu știu cât timp mai pot să rezist.
poate că mâine n-o să mai fie,
poate că mâine n-o să exist.
intind mâna-n gol, dar nimeni nu vine,
nimeni nu vede că sunt pe final
că gheața se rupe, că lumea ma uită
că-n mine e haos, tăcere și val.
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Abisul Urei și Tristeții
Sufletul meu arde, încins în ura
Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.
Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,
Căutând o cale, căutând o rază.
Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,
Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.
Lacrimi reci îmi spală obrazul,
Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.
Ura crește ca o fiară, mă roade,
Speranța se stinge, e doar un ecou.
Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,
Și tristețea curge, un râu de cadou.
Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,
Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.
În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,
Și lumea e rece, nimic nu se cernă.
Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,
În abisul acesta, în noaptea de vis.
Poate-n durere, voi găsi un alt vad,
Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.
Pe tine cine te iubește
Ea-i blocată-n lumea ei cea pustie
Mâinile îi sunt pătate de sânge, știe
Vocea din umbră sângerie îi vorbește
Pe tine cine te iubește ?
Gânduri diabolice o împânzesc
Inima țipând în interior lacrimi trezesc
Ghiarele morții-n înfipte și focul o slăbește
Pe tine cine te iubește ?
Cuțitele-i atacă fantezia luându-i visele
Povara bolnăvicioasă pieirii rupându-i oasele
Urletul morbidității inima-i albește
Pe tine cine te iubește ?
Trăgând de ea și rupând-o în bucăți
O aruncă-n foc și-o zării arzând, fără prejudecăți
Îl lasă rece , o privește cum se prăbușește
Pe tine cine te iubește ?
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?
Gheața
gheața de sub mine e tot mai subțire,
o simt cum crapă sub pașii mei grei,
și orice mișcare oricât de ușoară,
mă poate lăsa să mă pierd printre ei.
imi țin răsuflarea dar frigul mă arde,
nu știu cât timp mai pot să rezist.
poate că mâine n-o să mai fie,
poate că mâine n-o să exist.
intind mâna-n gol, dar nimeni nu vine,
nimeni nu vede că sunt pe final
că gheața se rupe, că lumea ma uită
că-n mine e haos, tăcere și val.
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Alte poezii ale autorului
Darul iubirii
Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.
Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.
Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Păcatul
Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,
Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,
Un amalgam ciudat de sincere regrete,
Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.
Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm
La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,
Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,
De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.
Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,
Cu plumb topit în sânge și în privire frică,
Călătorind prin lume și pregătind morminte,
Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,
Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.
Impostorul
Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună
Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,
Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinților ce vor
Să-și trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.
Eu, semnatarul prin absență, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naște
Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales
Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea
Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieții o valoare și un sens.
Mi se acordă din oficiu funcția de om pestriț printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin
Și consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.
Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce își acceptă rolul lui de om lovit
De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ține oasele de om mișel.
Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet
Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonșalanță, un contabil mititel.
Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel și privesc ecranul care mă prezintă drept actor,
Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.
Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără țară, fără pic de viitor,
Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi… că eu sunt un impostor.
Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce pășesc superior,
Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor și mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.
Resemnat, îmi port ființa spre ieșirea-n coridor unde mă așteaptă moartea cu biletul de actor
Și-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă așteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor
De-a mă naște fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viața nu mai are nici un scop,
Căci și l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea… i-a trimis pe primul om.
Invocare
Aștept solemn în portul vieții mele
Un semn din lumea celor ce-au plecat,
Mai cred în îngerii din stele
Și-n mortu-acela ce-a-nviat.
Sunt superstiţios, de-aceea cred în umbre
Și-n visele în care îmi apari,
Te văd, iubita mea, pe o cărare
Aproape de-o pădure de stejari.
Un fel de rază-ţi luminează chipul,
Așa cum luminează luna chipul meu,
Zâmbesc, chiar dacă îmi doresc sfârșitul,
Dar moartea nu mă vrea, că-s derbedeu.
Privesc spre ochii tăi a nu știu câta oară,
Destinul nostru-i frânt de la mijloc,
Sunt izolat în lumea de afară,
Căci lângă tine nu mai este loc.
Flutur în vânt scheletul mâinii drepte,
Într-un adio-n care nu aș vrea să cred,
Te-aștept la-aceeași oră mâine-noapte,
Căci doar în negrul nopții mă încred.
Exasperat de fața-mi de paiață,
Mă-ntorc la târgul meu dintâi,
Paloarea ta înseamnă viață
Și-aș vrea de azi să-ți stau la căpătâi.
Când viața nu mai vrea să fie calmă,
Să te așezi pe stânca sufletului meu,
Căci barca existenței mele n-are cârmă
Din ziua-n care tu te-ai dus la Dumnezeu.
Darul iubirii
Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.
Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.
Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Păcatul
Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,
Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,
Un amalgam ciudat de sincere regrete,
Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.
Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm
La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,
Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,
De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.
Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,
Cu plumb topit în sânge și în privire frică,
Călătorind prin lume și pregătind morminte,
Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,
Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.
Impostorul
Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună
Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,
Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinților ce vor
Să-și trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.
Eu, semnatarul prin absență, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naște
Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales
Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea
Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieții o valoare și un sens.
Mi se acordă din oficiu funcția de om pestriț printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin
Și consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.
Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce își acceptă rolul lui de om lovit
De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ține oasele de om mișel.
Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet
Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonșalanță, un contabil mititel.
Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel și privesc ecranul care mă prezintă drept actor,
Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.
Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără țară, fără pic de viitor,
Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi… că eu sunt un impostor.
Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce pășesc superior,
Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor și mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.
Resemnat, îmi port ființa spre ieșirea-n coridor unde mă așteaptă moartea cu biletul de actor
Și-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă așteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor
De-a mă naște fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viața nu mai are nici un scop,
Căci și l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea… i-a trimis pe primul om.
Invocare
Aștept solemn în portul vieții mele
Un semn din lumea celor ce-au plecat,
Mai cred în îngerii din stele
Și-n mortu-acela ce-a-nviat.
Sunt superstiţios, de-aceea cred în umbre
Și-n visele în care îmi apari,
Te văd, iubita mea, pe o cărare
Aproape de-o pădure de stejari.
Un fel de rază-ţi luminează chipul,
Așa cum luminează luna chipul meu,
Zâmbesc, chiar dacă îmi doresc sfârșitul,
Dar moartea nu mă vrea, că-s derbedeu.
Privesc spre ochii tăi a nu știu câta oară,
Destinul nostru-i frânt de la mijloc,
Sunt izolat în lumea de afară,
Căci lângă tine nu mai este loc.
Flutur în vânt scheletul mâinii drepte,
Într-un adio-n care nu aș vrea să cred,
Te-aștept la-aceeași oră mâine-noapte,
Căci doar în negrul nopții mă încred.
Exasperat de fața-mi de paiață,
Mă-ntorc la târgul meu dintâi,
Paloarea ta înseamnă viață
Și-aș vrea de azi să-ți stau la căpătâi.
Când viața nu mai vrea să fie calmă,
Să te așezi pe stânca sufletului meu,
Căci barca existenței mele n-are cârmă
Din ziua-n care tu te-ai dus la Dumnezeu.