Epilog

Covor de cadavre se asterne in iad,

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați

după grad,

Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.

A lui oponent,nervos si cu roba de rege.

Prin învățături stramosesti,

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel cu a

lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste curcubeu

din soare.

In final fericit deschide a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege încoronat

si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Prin simbol de judecată conduce generic,

Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

În lumina palidă a nopții adânci,  

Moartea pășește cu pași tăcuți și blânzi.  

În tăcerea cea grea, clipa se oprește,  

Iar sufletul pleacă, către stele se trezește.  

În noaptea cea lungă, sub cerul senin,  

Moartea veghează, e un drum destin.  

Dar dincolo de ea, în lumea de sus,  

E o nouă lumină, un început frumos.  

În umbra tăcută a zorilor ce vin,  

Se naște speranța, un nou început senin.  

Moartea nu e sfârșitul, ci un nou început,  

Unde sufletul zboară liber, în cerul infinit.  

Chiar și când vor trece zece ani

Eu nu te voi uita…

Chiar și dacă pământul va trece peste mine

Eu nu te voi uita…

Dă-mi un semn că aici mereu te voi afla

Eu nu te voi uita…

Încă nu mă pot lăsa de tine

Eu nu te voi uita…

Iartă-mi orice eu am greșit

Eu nu te voi uita…

Iartă-mă ca nu am putut să te găsesc

Eu nu te voi uita…

Deși așa de mult mi-am dorit

Eu nu te voi uita…

Să am șansa să te păstrez

Eu nu te voi uita…

Și aș fi vrut să te mai fi trezit

Eu nu te voi uita…

Să te mai fac încă odată să-mi auzi glasul

Eu nu te voi uita…

Am tot strigat, tu nu m-ai auzit

Eu nu te voi uita…

Am putut doar să-ți simt pasul

Eu nu te voi uita…

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

Din minte apare gindul

Din inima iubirea

Din somn apare visul

Din dragoste apare fericirea

Din vorbe-apare scrisul

Iar cei uşor devine greu

Din amintiri te modelez pe tine

Iar din tine-apar şi eu

Din timp apare graba

Şi fuga după fericire

Din clipe alcătueşti trecutul

Şi visezi la nemurire

Din viaţă apare moartea

Din linişte singurătatea

Din dor apare lacrima

Murind iţi cumperi libertatea

Pe cerul tăcut al minții mele,
O umbră se strecoară, se ascunde,
Iar gândurile se sting ca niște stele,
Căutând răspunsuri în întuneric, să răsunde.

Timpul se curbează, dar nu cedează,
Și sufletul meu rămâne captiv,
Într-o tăcere care nu mai vorbește,
Într-un loc unde cuvintele nu sunt vii.

Te-am îngropat în suflet,
Dar primăverile nu-ți cunosc mormântul.
Ai fost, ai plecat, ai ars în tăcere,
Eu doar am rămas, cenușă sub vremuri grele.

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,

Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,

Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul fără milă a frânt iubirea

Când ea a ales să plece pe altă cărare.

Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci, 

E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci

Acolo unde iubirea lor înflorea senin,

 Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.

                                            31

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.

Un secol și o zi, doar noi să știm,

Că am trăit și-am ars să ne iubim.

Când stele mor și cerul se destramă,

Noi vom rămâne, viața fără teamă.

Din vremea noastră s-au scurs clipe

Pe buze mute, jurăminți risipite.

Dar ochii tăi, o flacără albastră,

Răzbat prin timp, mă cheamă acasă.

În fiecare clipă ești o poveste,

Un dor care arde, un vis îngropat.

Dar cum să-ți spun, cuvintele-mi fug,

Și-mi rămâne doar ecoul unui oftat.

Un secol și o zi să mă ierți,

Să te-ntorci, să rămâi, să mă crezi.

Dincolo de timp, de moarte, de noi,

În nemurire să fim doar noi.

În timp ce-n suflet îmi cântă a sanatoriu,  

Eu am vrut să vă vindec pe voi,  

Dar umbrele cresc, se împletesc în ambulatoriu,  

Și liniștea s-a stins total din noi.

Am vrut să va scot lumina din întuneric,  

Dar mi-am pierdut urma în vis,  

Un ecou ce se-ntoarce, bolnav și himeric,  

Cu un suflet pângărit, ce nu mai poate fi deschis.

În timp ce-n mine urlă nopți fără rost,  

Eu am vrut să vă scap de durere,  

Dar am găsit doar tăcere, un adăpost,  

Unde rămân fără glas, fara regrete.

Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.

Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.

Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.

Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.