Epilog

L-a găsit întins, rece și vast,

Sub cerul greoi, ca o lespede sură.

Un pământ secătuit de glas,

În care viața doar putrezește și îndură.

A venit omul cu mâini de oțel,

Cu ochi înfometați de stăpânire,

A pus piroane în trupul fidel,

A săpat rănile firii în orbire.

A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,

A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,

A chemat slugile, a pus biruitul

Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.

Omul a venit cu rugă și spadă,

A spus că-i al lui, că va face dreptate.

A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă

Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.

Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,

A pus legea focului peste coline,

A scris pe pământ cu sânge și fire,

A sfințit locul… cu gloanțe străine.

A strigat sus, că-i voia divină,

Să curețe lutul de cei nechemați,

Dar pământul n-a vrut să-l încline,

Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.

A venit cu steag și cu mâna pe cruce,

Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.

A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce

Decât moartea-n solzii uitării apoi.

A sfințit locul cu sânge și ură,

A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,

A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,

Un cimitir fără cruci, fără zi.

Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,

Când nici umbra n-a vrut să mai fie,

Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:

„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”

Dar locul tăcut, surd la cuvinte,

N-a mai primit, n-a mai iertat.

Omul s-a pus în genunchi înainte,

Însă pustia l-a îngropat.

Acum e liniște. O liniște grea,

În care doar vântul mai bate a moarte.

Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,

Când doar preotul vine… să spele păcate.

Timpul rătăcește, ne lovește ușor,
Îți promite un viitor, dar adesea ne lasă în urmă,
Ne învăluie în umbre, cu privirea unui străin,
Și ne învață, fără cuvinte, cum să uităm, cum să fim.

Iubirea nu cere permisiune,
Dar adesea își cere prețul în tăcere,
Pășind pe drumuri ce ne par cunoscute,
Dar fiecare pas adâncește o rană pe care nu o vedem.

Și în fiecare întâlnire, în fiecare privire,
Găsim o fărâmă de noi, rătăcind printre amintiri,
Așteptând să fim salvați, așteptând să ne regăsim,
Dar de multe ori, tot ce rămâne e doar o umbră a ceea ce am fost.

Ascunzi în miresme de lumină

Iubirea ca pe-un jurământ,

Nu spui nimic... și totuși plină,

Mă porți prin tine, tăcut, flămând.

Ești clipa care nu se-ntâmplă

Și totuși arde necurmat,

În pieptul meu te strângi ca vina

Unui adevăr nemărturisit.

În ochii tăi încap distanțe

Pe care nu le pot rosti,

Acolo dorul se dezvață

Să fie teamă de-a iubi.

Mă atingi fără să mă cauți,

Mă pierzi fără să mă alungi,

Ești felul tău de-a fi aproape

Când nu mai știu pe unde-ajungi.

Dacă iubirea are margini,

Tu le dizolvi fără cuvânt,

Rămâi în mine, nu ca promisiune,

Ci ca o lege pe pământ.

Ascunzi în miresme de lumină

Tot ce n-a fost, dar ar fi stat,

Iar eu respir această vină

Ca pe un rai nedeclarat.

Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.

În serile tale cade încet tăcerea,

Ca roua peste flori de liliac,

Iar luna-și toarce lin mângâierea

Pe cerul alb, cu licăr tremurat.

Se pleacă ramuri peste apa vie,

Și vântul spune vechi povești de dor;

Prin iarba udă trece-o veșnicie,

Cu pași ușori și glas fermecător.

În ochii tăi se-adună depărtarea,

Ca-ntr-un izvor ce-ascunde-un cer senin;

Iar sufletul își caută cărarea

Spre visul care nu se stinge-n chin.

Când stelele aprind tăcute zarea,

Se-ntoarce timpul blând la început;

Din umbra nopții răsare chemarea

A tot ce-am fost și încă n-am pierdut.

De-ai ști ce cânt ascunde nemurirea

În liniștea ce curge dintre noi,

Ai înțelege că iubirea, firea,

Își poartă cerul peste amândoi.

Rămâi așa, în serile albastre,

Cu chipul prins în raza unui vis;

Căci toate drumurile lumii noastre

Se-ntorc la tine, parcă dinadins.

Iar dacă zorii vor veni odată

Să risipească farmecul târziu,

În serile tale va rămâne toată

Lumina dragostei ce încă-o știu.

Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.

Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.

Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?

În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.

Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.

Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?  

Printre lacrimi scurse-n suflet 

Astazi am plecat "in lume" .

Cu suspine si picioare moi ,

Am pasit in avion...

Am lasat copii-n urma 

Pentru-n trai mai bun ,

Pentru ziua lor de maine .

Draga mama ,draga tata 

Cand vedeam batrani-n porti 

Plangand de mana cu ai lor nepoti ,

Nu credeam vreodata 

Ca vom ajunge straini, pentru copiii noşti' .

Nici sa fim argati in tari straine 

Nici sa traim pe viu,durerea despartirii

Doar din cauza "Leului" , Romaniei!

-U.A-

Ps: Mai bine sluga-n alta tara 

Decat in genunchi in tara ta!

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

Pe prispă șade umbra

La ușă bate vântul hoinar

Ostenit se-așează șubred pe prag în așteptare

Mărul cărunt aruncă petale-n fereastră

Deschid încet pășind smerit

 ușa strigă trosnind răgușit

lemnul suspină ,bun venit’

arcuindu-se în reverență

Privirea umblă căutând în tăcere

Din colțul odăii fuiorul toarce depănând amintiri

vopsit strălucitor de truda măinilor dibace

Patul ascultă reflectând lipsit de somn

Pe plită ceaunul mestecă aerul veșted

În vatră a-nghețat cenușa timpului

Rușinată masa servește goală

ascuzându-se în hora scaunelor plictisite

Ies în grădină tremurând însingurat

Florile-mi cer înghesuit să mătur iarba

Și-atunci pierdut mă duc să-i strig unde-au plecat

Cu lacrimi calde fremătând s-aprind lumina

Mi-e dor de voi, bătrâni cuminţi

Şi sfinţi, de altădată,

Care-aţi păstrat dulceaţa-n grai

Şi inima curată!

Pe rând voi aţi plecat, pe rând

Cât ai clipi din pleoapă;

Şi ne-aţi lăsat pe toţi plângând

În cimitir, la groapă.

Iar solul morţii-a adâncit

O rană ce mă doare;

Căci mi-am dat seama ce-am pierdut,

În clipa următoare.

Un chip, lângă alt chip de lut

Trăiesc puţină vreme;

Abia dacă s-au cunoscut

Şi-ndată unul geme.

Şi locul lui rămâne gol

Şi doruri or să-l scalde,

De păsări care pleacă-n stol

Spre alte ţări mai calde.

Pe tristele morminte reci

Citesc tăcut, ce scrie:

"Ţărâna de sub crucea lor,

 Uşoară să le fie!"

Doresc, spre amintirea ta

Balanţa să se-ncline,

Să ştie cei ce ne cunosc

Cât am ţinut la tine!

Văd chipul tău şi mă opresc,

Privind un timp la dânsul

Dar trec apoi spre alte cruci,

Să nu mă-nece plânsul...