O lacrimă de venin
În ochii tăi s-a stins o stea,
Iar eu, orb, te caut prin scrum,
Pe buze-ți moartea tremura
Ca un blestem rostit pe drum.
Iubirea – umbră, fum, delir,
Sau poate doar un gând,
În care mori fără să știi
Că te-ai născut în gol, în vânt.
Dar spune-mi tu, ce e iubirea?
Un vis murind, o amintire?
Sau doar un zeu ce-și uită firea
Și moare-n noi de nemurire?
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 20 februarie
Vizualizări: 237
Poezii din aceiaşi categorie
Nuferii stătători
Salcia de pe mal veșnic crescătoare,
Ascultă suspinările ființei trecătoare.
Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,
Spânzurată de brațele acesteia, moare.
În scorburi găzduieste muritorii de foame,
Care iarna nu se gândesc la plecare.
Doar când soarele răsare,
Își iau rămas bun și zboăra-n zare.
Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,
Bandajează sângeroasele deschizături.
Degeaba încerci să rămai treaz,
Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.
Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,
Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.
Niciun suflet nu i-a intors favoarea,
Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.
M-am aplecat cu capul peste lac,
Şi atunci am realizat că acel copac,
Se reflecta în locul meu maniac.
Reîncarnarea entității a funcționat.
Noaptea taie iarăși venele
Blocuri arse, muzică-n pereți,
toți urlă vise ce n-or să le-nțelegi.
Dorm pe beton, cu gânduri ca gloanțe,
îmi scriu manifestul pe marginea nopții.
Mi-e scârbă de știri, de oraș, de lumină,
de vocile false din capul meu.
Fug de tăcere, dar ea mă ajunge
într-un tramvai cu destinații spre „greu”.
Am haine murdare cu praf de speranță,
n-am bani, dar am o mie de idei.
Însă nimeni n-ascultă, că toți sunt prea sfinți —
sau prea morți înăuntru, să zic ce vrei să-mi iei.
Și iarăși e noapte, iar eu sunt același,
cu ochii uscați de atâtea pixeluri grele.
Râde orașul cu gura spartă —
noaptea taie iarăși venele.
Somnul
Alină-mi somnul tulburat
Încât să nu mă mai trezesc
O pernă pui la căpătâi
Un singur: te iubesc!
Alină-mi visurile grele
Ca noaptea asta nesfârșită
Mai spune-n șoaptă inc-o dată
Îmi ești iubită
Ador priveleștea,ecoul
Și vocea ta suspină lin
Astăzi e ultima mea dată
Nu mai vin!
Te-ai dus și tu...
Trag de porți și se deschid greoi,
Câini bătrâni lătrând pustiul,
De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi
C-am rămas doar eu "fiul".
Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,
Ai uitat de toți, de noi,
Cei ce-ți plâng pe urmă roi
Căci n-ai să te-ntorci înapoi.
Am râs cu tine, cât am stat
Nici o vorbă n-ai suflat.
Ochii împăcat ți-ai închis,
Zâmbetul-ți trădează un vis.
Am blestemat tradiții vechi
Și crucea eu am purtat-o la priveghi.
Toți se grăbeau pe lângă mine,
Dar crucea tot în față vine.
Clipa-n care te-am atins
Toată viața-n mine s-a stins,
Chinul tău de ani strâns
S-a eliberat prin al meu plâns.
Am înălțat crucea la cer
Și-a căzut grea ca un fier
Trăgându-mă-n genunchi sub ea,
Arătându-mi cum te scapă-n groapă,
Slăbind, mai mult ea mă ținea.
Simțeam cum pe mine mă sapă,
Victimă a prietenei Morți,
Să te uite, să nu plângă toți,
Ci doar eu, singur și sfânt,
Să astup al tău mormânt.
Am plâns cum n-am crezut vreodată,
Că până și Moartea s-a ascuns furioasă
Crezând c-a mea dragoste-i trădată
Și n-am s-o mai vreau mireasă.
Dar mai bine așa i-a fost,
Decât să chinuie fără rost...
Poarta-n urmă îi se închide,
Ea încă speră că mai vine...
Somnul nemuritor
Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,
Pașii se șterg sub greutatea mea.
Când truda e somn și somnul e frig,
Ce altă odihnă aș mai căuta?
Când, pe zi ce trece, sunt obosit,
Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.
Dar, cât de obosit pot eu a fi,
Că a mea odihnă, e cea de veci?
Mă văd în oglindă, o umbră trecută,
Pășind în zadar pe cărări de negru.
Sunt faptele mele, doar frunze căzute,
În vântul tăcut, ce le lasă mereu.
Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,
Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă
Pe care să bată sfârșitul tău lin,
Să vină deodată, să vină străin.
Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,
Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.
Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,
Lângă poetii morți, dar încă în viață
Moarte
Dacă mâine ar fi să mori, ce ai face?
Mă întreb dacă te trece un fior?
Oare cum se simte pe interior?
Ai striga cel mai probabil după ajutor?
Regretându-ți faptele într-un mod chinuitor?
Tot ce faci aici, acum, are consecințe
E singura viață ce ți-o permiți, ține minte
Nuferii stătători
Salcia de pe mal veșnic crescătoare,
Ascultă suspinările ființei trecătoare.
Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,
Spânzurată de brațele acesteia, moare.
În scorburi găzduieste muritorii de foame,
Care iarna nu se gândesc la plecare.
Doar când soarele răsare,
Își iau rămas bun și zboăra-n zare.
Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,
Bandajează sângeroasele deschizături.
Degeaba încerci să rămai treaz,
Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.
Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,
Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.
Niciun suflet nu i-a intors favoarea,
Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.
M-am aplecat cu capul peste lac,
Şi atunci am realizat că acel copac,
Se reflecta în locul meu maniac.
Reîncarnarea entității a funcționat.
Noaptea taie iarăși venele
Blocuri arse, muzică-n pereți,
toți urlă vise ce n-or să le-nțelegi.
Dorm pe beton, cu gânduri ca gloanțe,
îmi scriu manifestul pe marginea nopții.
Mi-e scârbă de știri, de oraș, de lumină,
de vocile false din capul meu.
Fug de tăcere, dar ea mă ajunge
într-un tramvai cu destinații spre „greu”.
Am haine murdare cu praf de speranță,
n-am bani, dar am o mie de idei.
Însă nimeni n-ascultă, că toți sunt prea sfinți —
sau prea morți înăuntru, să zic ce vrei să-mi iei.
Și iarăși e noapte, iar eu sunt același,
cu ochii uscați de atâtea pixeluri grele.
Râde orașul cu gura spartă —
noaptea taie iarăși venele.
Somnul
Alină-mi somnul tulburat
Încât să nu mă mai trezesc
O pernă pui la căpătâi
Un singur: te iubesc!
Alină-mi visurile grele
Ca noaptea asta nesfârșită
Mai spune-n șoaptă inc-o dată
Îmi ești iubită
Ador priveleștea,ecoul
Și vocea ta suspină lin
Astăzi e ultima mea dată
Nu mai vin!
Te-ai dus și tu...
Trag de porți și se deschid greoi,
Câini bătrâni lătrând pustiul,
De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi
C-am rămas doar eu "fiul".
Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,
Ai uitat de toți, de noi,
Cei ce-ți plâng pe urmă roi
Căci n-ai să te-ntorci înapoi.
Am râs cu tine, cât am stat
Nici o vorbă n-ai suflat.
Ochii împăcat ți-ai închis,
Zâmbetul-ți trădează un vis.
Am blestemat tradiții vechi
Și crucea eu am purtat-o la priveghi.
Toți se grăbeau pe lângă mine,
Dar crucea tot în față vine.
Clipa-n care te-am atins
Toată viața-n mine s-a stins,
Chinul tău de ani strâns
S-a eliberat prin al meu plâns.
Am înălțat crucea la cer
Și-a căzut grea ca un fier
Trăgându-mă-n genunchi sub ea,
Arătându-mi cum te scapă-n groapă,
Slăbind, mai mult ea mă ținea.
Simțeam cum pe mine mă sapă,
Victimă a prietenei Morți,
Să te uite, să nu plângă toți,
Ci doar eu, singur și sfânt,
Să astup al tău mormânt.
Am plâns cum n-am crezut vreodată,
Că până și Moartea s-a ascuns furioasă
Crezând c-a mea dragoste-i trădată
Și n-am s-o mai vreau mireasă.
Dar mai bine așa i-a fost,
Decât să chinuie fără rost...
Poarta-n urmă îi se închide,
Ea încă speră că mai vine...
Somnul nemuritor
Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,
Pașii se șterg sub greutatea mea.
Când truda e somn și somnul e frig,
Ce altă odihnă aș mai căuta?
Când, pe zi ce trece, sunt obosit,
Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.
Dar, cât de obosit pot eu a fi,
Că a mea odihnă, e cea de veci?
Mă văd în oglindă, o umbră trecută,
Pășind în zadar pe cărări de negru.
Sunt faptele mele, doar frunze căzute,
În vântul tăcut, ce le lasă mereu.
Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,
Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă
Pe care să bată sfârșitul tău lin,
Să vină deodată, să vină străin.
Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,
Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.
Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,
Lângă poetii morți, dar încă în viață
Moarte
Dacă mâine ar fi să mori, ce ai face?
Mă întreb dacă te trece un fior?
Oare cum se simte pe interior?
Ai striga cel mai probabil după ajutor?
Regretându-ți faptele într-un mod chinuitor?
Tot ce faci aici, acum, are consecințe
E singura viață ce ți-o permiți, ține minte
Alte poezii ale autorului
Nu există speranță in iad
Pe trepte reci, pe inimi goale
Și cu aripi cusute din umbre și dor,
Am visat că tu-mi ești a mea cale,
Că aici, eu n-am să mor.
M-am prăbușit în abisul flămând,
Dar simt cum o mână mă rupe din loc.
La capătul ei, erai tu, un chip blând,
O stea rătăcită-n altar de foc.
Nu te-am întrebat de ce,
Dar nici tu n-ai spus nimic.
Un legământ ce ușor se frânge,
Pierdut și uitat într-un colț de foc.
Când tăcerea îmi devenise casă,
Și ecourile mă îngropau încet,
Vocea ta s-a strecurat în orice umbră
Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.
Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,
Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.
Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă
Bătută în furtuna nebună a infernului demn.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Stele în Fuziune: Noaptea Pasiunii
În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,
Topindu-ne într-un ocean de lumină pură și foc,
În care fiecare scânteie devine o galaxie,
Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.
Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,
În care fiecare picătură devine o filă de poveste,
În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,
Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.
În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,
Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,
În care fiecare scânteie devine un secret al universului,
Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.
Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,
În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,
În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,
Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.
În această seară de extaz, suntem doar doi amanți,
Iubindu-ne cu raze de patimă și adiere de fior
În care fiecare tremur e o chemare la păcat,
Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Sa te mai astept?
Ce dacă acum răsare soarele,
Dacă e atâta beznă între noi,
Căci căldura se poate duce
Și cu strălucirea înapoi...
În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,
În nopți de gheață și de frig,
În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,
În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…
Agonia
Am căutat alinare în umbrele nopții,
Făcând pacturi cu dorințele necontrolate,
Acum îmi simt sufletul căzut, măcinat,
Răsucindu-se în viciile ce nu mă lasă să respir.
Mi-e dor de acele zile când iubirea era pura,
Când inima batea cu ritm de bucurie,
Dar acum e un ecou rece,
Iar pasiunea s-a transformat în amintire amară.
Fug de la adevăr și mă ascund în fantezii,
Căutând sensuri care nu mai există,
Iar în oglinda ruptă, mă văd pierdut,
Devenind o umbră a omului ce am fost.
Poate că într-o altă viață voi înțelege,
Că nu există drumuri fără greșeli,
Dar până atunci, îmi zic adesea:
„O să găsesc răspunsul când timpul mă va schimba.”
Nu există speranță in iad
Pe trepte reci, pe inimi goale
Și cu aripi cusute din umbre și dor,
Am visat că tu-mi ești a mea cale,
Că aici, eu n-am să mor.
M-am prăbușit în abisul flămând,
Dar simt cum o mână mă rupe din loc.
La capătul ei, erai tu, un chip blând,
O stea rătăcită-n altar de foc.
Nu te-am întrebat de ce,
Dar nici tu n-ai spus nimic.
Un legământ ce ușor se frânge,
Pierdut și uitat într-un colț de foc.
Când tăcerea îmi devenise casă,
Și ecourile mă îngropau încet,
Vocea ta s-a strecurat în orice umbră
Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.
Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,
Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.
Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă
Bătută în furtuna nebună a infernului demn.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Stele în Fuziune: Noaptea Pasiunii
În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,
Topindu-ne într-un ocean de lumină pură și foc,
În care fiecare scânteie devine o galaxie,
Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.
Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,
În care fiecare picătură devine o filă de poveste,
În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,
Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.
În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,
Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,
În care fiecare scânteie devine un secret al universului,
Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.
Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,
În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,
În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,
Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.
În această seară de extaz, suntem doar doi amanți,
Iubindu-ne cu raze de patimă și adiere de fior
În care fiecare tremur e o chemare la păcat,
Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Sa te mai astept?
Ce dacă acum răsare soarele,
Dacă e atâta beznă între noi,
Căci căldura se poate duce
Și cu strălucirea înapoi...
În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,
În nopți de gheață și de frig,
În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,
În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…
Agonia
Am căutat alinare în umbrele nopții,
Făcând pacturi cu dorințele necontrolate,
Acum îmi simt sufletul căzut, măcinat,
Răsucindu-se în viciile ce nu mă lasă să respir.
Mi-e dor de acele zile când iubirea era pura,
Când inima batea cu ritm de bucurie,
Dar acum e un ecou rece,
Iar pasiunea s-a transformat în amintire amară.
Fug de la adevăr și mă ascund în fantezii,
Căutând sensuri care nu mai există,
Iar în oglinda ruptă, mă văd pierdut,
Devenind o umbră a omului ce am fost.
Poate că într-o altă viață voi înțelege,
Că nu există drumuri fără greșeli,
Dar până atunci, îmi zic adesea:
„O să găsesc răspunsul când timpul mă va schimba.”