Un nou început

Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,

Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.

În mângâierea-i rece, visele se curmă,

Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.

Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,

Vine neștiută, fără grabă sau sfială.

Culege suflete ca pe flori de câmp,

Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.

Și totuși, moartea nu e un sfârșit,

Ci o poartă către-un tainic infinit.

Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,

Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.

Așa că nu o teme, ci privește-o drept,

Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.

Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,

Spre un alt început, într-un alt hotar.


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: G.T. poezii.online Un nou început

Data postării: 25 august 2024

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1163

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Noaptea în care nu mai știu

E noapte, iar eu stau treaz,

Cu gânduri grele pe obraz,

Iar în tăcerea din odaie

Mă lupt cu mine, fără voie.

Privesc tavanul și mă-ntreb

De ce atâtea nu-nțeleg,

De ce iubesc și nu mai știu

Cui îi mai pasă că exist eu.

Mă gândesc la oameni dragi,

La pașii lor, la ochii blânzi,

La cei pe care i-aș chema,

Dar nu știu dacă m-ar afla.

Și mă apasă-un dor nebun,

De parcă n-am cui să-l mai spun,

Că uneori, deși zâmbesc,

În mine singur mă găsesc.

Mă strigă iarăși dimineața,

Cu griji ce-mi vor înghiți viața,

Cu muncă, planuri și proiecte,

Cu „trebuie” rostite drept.

Și-aș vrea să fug, să mă ascund,

Să nu mai simt acest tumult,

Să las în urmă tot ce doare,

Să mă trezesc în altă stare.

Aș vrea să fiu un om schimbat,

Mai liniștit, mai împăcat,

Să nu mai caut prin priviri

Răspunsuri pline de-ndoiri.

Să nu mai cer iubire-n șoapte,

Să nu mai pierd atâtea nopți,

Să pot să dorm fără să-mi fie

Atât de teamă de pustie.

Dar poate omul nu-i făcut

Să știe tot de la-nceput,

Poate că viața, pas cu pas,

Ne schimbă chiar când n-avem glas.

Poate că mâine, când răsare,

Voi găsi-n mine o cărare,

Și voi porni pe drumul meu,

Mai puțin singur, mai puțin greu.

Iar dacă încă n-am să știu

Ce vreau să fiu, ce vreau să viu,

Voi merge înainte, încet,

Chiar dacă drumul nu-i complet.

Că poate omul, când se pierde,

Într-o zi iarăși se vede,

Și poate chiar din tot ce doare

Se naște-un om cu alt soare.

Iar până-atunci, în noaptea grea,

Voi sta cu mine, voi veghea,

Căci chiar de somnul nu mai vine,

Poate mă voi găsi pe mine.

Mai mult...

Noaptea

Sub cerul negru, strălucind ca mătase,

Luna plutește-ntr-un dans de seară,

Stelele palide, sclipiri nesfârșite,

Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.

 

Vântul adie șoptit printre frunze,

Cântând o poveste, o taină uitată,

Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,

Natura se odihnește, visând ne-ncetată.

 

Freamătul nopții, o liniște caldă,

Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,

În miezul întunericului, totul se-nvârte,

Într-un vals de lumină, o magie rară.

 

Frumusețea nopții e adânc înfiptă,

În inima celor ce visează mereu,

Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,

Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.

Mai mult...

Am plecat ca să nu mă pierd

Știi…

am învățat liniștea după ce-am plecat.

Nu mai e nimeni să mă întrebe

unde sunt,

cu cine,

de ce.

Și ar trebui să fie bine, nu?

Doar că… e prea mult spațiu acum.

Prea mult gol în jurul meu.

Nu mă mai apasă nimic,

dar nici nu mă mai ține nimeni.

E o libertate ciudată…

nu știe să mângâie.

Eu am vrut o casă.

Nu doar pereți.

Am vrut un „noi”

care să nu doară.

Dar „noi”-ul nostru…

era prea strâns.

Prea multă teamă,

prea puțină iubire.

Ce aveam noi

nu era liniște.

Era control.

Nu era dor…

era frica ta că o să plec.

Și am stat.

Am stat până am început

să nu mai fiu eu.

Și acum… merg drept.

Respir mai ușor.

Dar sunt seri

în care mă opresc

și mă lovește liniștea asta.

Și da… mi-e dor.

Nu de noi.

Nu de cum era.

Mi-e dor de cum credeam

că o să fie.

Și poate…

într-o zi

o să găsesc liniștea aia

care nu vine din plecare,

ci din a rămâne

fără să mă pierd.

Mai mult...

Recunoștință în Ghetele de Decembrie

În seara de Decembrie, în prag de sărbătoare,
Moș Nicolae ne-aduce bucurie și soare.
Ghetele noastre, în linie așezate,
Așteaptă cu dor cadouri și speranțe visate.

Nu doar copiii primesc magie în ghetuțe,
Ci și oameni mari, cu suflete copilaroase.
Cu inima caldă și ochii luminând,
Pun vise în ghetele lor, tremurând.

Azi, oameni maturi , cu inimă de copil,
Primesc cadouri și zâmbete, un miraj subtil.
Sufletele lor tânjesc după amintiri,
Mulțumindu-se pentru că există în iubire și firi.

Decembrie să le readucă ochii strălucitori,
Să atingă din nou fiorii trecutului, ușor,
Cu bucurii și zâmbete, să umple fiecare pas,
Să simți că Moș Nicolae niciodată nu te-a uitat.

Mai mult...

Cine sunt ?

Oglindă-i lumea, chipul meu reflectă,  

Dar în adânc, eu caut alt răspuns,  

Pe căi ascunse, tainic mă întreabă  

Un glas divin, de ceruri nepătruns.

 

Cine sunt eu? Întreb mereu, stingher,  

Cu sufletul deschis, cu fruntea-n vânt,  

Spre cer ridic privirea de mister,  

Sperând că Domnul îmi va da cuvânt.

 

E-un dor aprins ce arde ne-ncetat,  

Ca flacăra ce-n noapte nu apune,  

Încerc să aflu cine m-a creat,  

În șoapte vechi, ce urcă din genune.

 

Și Dumnezeu, în șoapte liniștite,  

Răspunde blând, din nemurirea sa:  

"Ești praf de stele și pământ fierbinte,  

Ești vis și dor, ești taină-n lumea ta.

 

Ești ruga ce se-nalță-n infinit,  

Ești gând ce în iubire se topește,  

În tine, Eu, divin am sădit,  

Lumina mea ce-n veci te ocrotește."

 

Și-atunci încep să simt adânc în mine,  

Că sunt un fir de dor în veșnicie,  

Un glas ce se înalță spre lumine,  

Sunt om, dar port o sfântă poezie.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Sub cadavru meu

Sub cadavru meu,

Nu este loc de altu’

Sub cadavru meu,

Vreau sa-mi fie pacea pe meleaguri..

Să-mi repet rugăciune-n piept,

Să cânte aromat, mireasma dintre tei cei nedrepți.

Să urce scările, să coboare munți..

Să fie pace peste tot, și peste muchii.

Să fierb de nerăbdare.. să te-ntâlnesc o dată,

Să-ți pot să cânt, poezia recitată.

 

 

 

 

 

 

 

Plimb în gol, plimb pe stradă,

Plimb fără pic de sens,

Dar tu.. tot o dată, să vii să îți spun cât te iubesc.

Să te plimb la piept, la trup și gând,

La ceru cel alb, pe care nu pot să ți-l arăt..

Să-ți curgă lacrimi din piele de sânge,

Pe petalele ce le numești tu buze,

Să fiu păzitor ție,

Iar tu.. să îmi dăruiești mie.. doar iubire.

 

 

 

 

 

 

 

 

Stele pictate-n culori,

Luminează ceru, iar tu.. mă vezi printre nori,

Sunt acolo dar voi veni aici.. în curând tot paradisul nostru va fii închis.

Răni rătăcite am eu,

Tu le vindeci mereu cu inima,

Cu trupu’.

Sunt la pământ la final,

Tu mă ridici în speranță,

Te-aștept să vii cu mine,

Să te-ngropi în iubire,

Să-ți dau viața pe a ta, să te strâng la piept strâns de un dar.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Crudă-mi viața, departe de ea,

Cavaler frânt pe frontu’ inamic.

Cavou îmi recitește.. ușor în gol,

“Vei veni spre mine, iar eu te voi primi, cu brațele deschise, oricând vei dori”.

Rătăcesc de ceva timp păduri,

Căutând ceas, și adevăr,

Dar răsună încet în gol cavoul

“Timpu’ mi-a rămas doar mie, te-a părăsit și ma ridicat din tine, vino spre mine”

Da mă-ntorc spre iubirea mea de stea, să îi spun amăgit despre cavou.

Înțeleaptă fii tu soarta mea,

Cavou m-a călăuzit în iad, în speranța fără sfârșit.

“Ruginiră buchete, și străbate munți în ghete, voi fii aici, voi fii acolo, voi ști tot, ca un cronos”

Mai mult...

Mai am o șansă ?

Uite că se poate. Îmi doream o moarte, pe nesimțite,

fără durere și mă rugam cerului pentru asta.

      În ultima vreme când credeam că am încheiat socotelele 

cu viața, fără boală, fără durere- nu o să mă credeți -mi s-a 

pregătit plecarea în tăcere... dar fiica mea cu mari eforturi a 

obținut o minune pe care medici cu experiență n-o credeau 

posibilă, m-au adus la viața pe care nu-o mai voiam 

      Apoi după patru ani când psihic eram pregătită de plecare,

într-un scenariu-vis , o adunare între prieteni, către șapte 

dimineața cu ușa încuiată, fata mea intră cu efort pe un geam mic,

m-a strigat, a făcut gălăgie, dar nu m-a trezit pănă când a pus 

mâna pe mine. Dragii mei au voit să mă aducă la viața pe care 

nu o voiam. voi mai avea și o altă șansă oare?

Mai mult...

Etern In Inima Mea

Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.

Mai mult...

Artistul 🪦

 

 Pe culmi de munte,deasupra dealuri!

Mai sus de oraș,maleficu-i decor.

Invitație de moarte sculptata in idealuri.

Artistul singuratic ma așteapta

in al sau lacaș.

 

Printul tropical al mortii ce-mi

ceri si tu viața?

Atât de rafinat ii,prin piatra

ma seduce.

Un val de fantezie vine si ma

poarta sa-i fiu de soata.

Printre recile morminte se

prezintă a fi un duce.

 

Ridicat in slavi de dumnezeice frunze,

Cu daruri de suflet onorez

un vechi artist.

Hotărât si sigur monotonia

sortii s-alunge.

Pare arat de singur si totuși

atât de trist..

 

Chip atât de rece ca nu

pot sa îl aseamăn!

Al cui mormânt vrei tu

sa mi-l prezinți?

Inima nebuna,ce cauti pe cel

ce nu ti-e seamăn?

Alegi sa dai uitării,sa ma

minți ca sa ma alinți...

 

Un contur de autopsie si

un mort care imi zâmbește,

Minte bolnava ce ma porți

pe mine,gândul?

Propriul meu arc,de ce pe

mine ma țintește?

Cărți de magie imi soptesc sa-mi

las in urma mândrul.

 

Trei cruci negre radiau

de intuneric,

Aleea vrăjitoarelor este acel decor!

Ma cuprinde un dor si un

sentiment dulce feeric.

Timpul si amintirea,al însuși

mortii rece izvor.

 

As pleca sa scriu cu el in rime!

Sa fim colegi la academia

mortii in toamna.

Lipsa artei se clasifica printre crime!

Artiștii se iubesc si se inteleg

prin ce înseamnă.

 

Drăguța sa-i fiu de soata,

vin si a doua zi.

Pe aleea macabra văd ca imi

săpă si o groapa.

Scot lichiorul dulce,e ca

un fel de vodca in stil rusesc.

Voi purta alt nume pana

ce sa ma îngroapă!

 

Furtuna de emoții,pe unde-mi

trece mie gândul?

Cuvântul rece se poate definii 

si prin alte culori…

Cu prețul vieții,care dintre

sufletele-mi vrei sa ti le vând?

Artist chipeș a mortii,tu vrei

sa ma omori!

 

Nu mai caut iubire,dar

probabil ma găsește.

Sa descifrez al cui mormânt

in zare ma iubește.

Cine știe ce fel de puteri astfel

de gesturi sădește.

Sting lumina,ne uitam la stele,

mare neagră,ce preferi?

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍