Boala și moartea

„Să-și cumpere bătrâni cine nu-i are!”
Cunosc eu unul care-i de vânzare,
copiii spun: că doi le sunt prea mult,
așa că unuia, i-ar cam face vânt!

Oricum, nu prea mai este de folos
și mult prea des, e doar morocănos,
iar fiindca moartea nu vine să îl ia,
chiar pe degeaba, ei, cuiva l-ar da!

De Dumnezeu într-una le vorbește,
deși observă ce mult îi plictisește,
iar vineri, de-i vre-un chef, el ține post;
un moș „de dat”, cam retrograd și prost!

Mai are în plus și o cumplită „boală”:
să spună la greșeală că-i greșeală!
Și cui îi place, sincer, să fie criticat,
să audă într-una că: ” Ăsta e păcat!”?

Și pentru el, poate că mai bine ar fi,
dacă-ar putea cu cineva, măcar, vorbi,
că ai lui, de mult nu îl mai bagă seamă
iar pentru el, se pare aceasta e, o dramă!

Anunțul încă o dată:” Donăm bătrân,
doarme pe jos, pe prispă, sau în fân,
mănâncă orișice, că nu-i pretențios,
îl dăm oricui, ce vede în el un mic folos!”

6.09.2021

La revedere mamă, mergi acum
spre Dumnezeu cel sfânt și bun,
care îți va face în ceruri locuință,
căci viața ta a fost doar suferință,
durere, lacrimi, până în mormânt,
iar Dumnezeu făcut-a legământ,
că fericiți vor fi cei care-au plâns,
cei milostivi, nu cei care-au strâns,
cei de dreptate adesea însetați,
pentru credință loviți și înjurați
și findcă astea le-ai trăit mereu,
o să te ierte bunul Dumnezeu!

 

8.10.2024

Viața oricui este o mare dramă,
de n-a primit credința de la mamă,
adică mama viață doar i-a dat,
dar să se roage nu l-a învățat,
de îngeri nu i-a povestit,
de cum Hristos a pătimit,
de Mama Lui și a noastră a tuturor,
de al fiecăruia Sfânt protector,
nici împreună n-au îngenunchiat,
nici pe Iisus nu l-au gustat!
Ca mama să se mântuiască,
n-ajunge doar copii să nască,
n-ajunge doar să-i alăpteze,
să-i crească mari, să îi vegheze,
să îi învețe limba ei,
să-i facă adevărați bărbați, femei,
ci mai întâi de toate, de-i iubește,
credință lor le dăruiește,
ca singurace este în stare,
prin sfat și propria purtare!
Asta e rolul ei de Dumnezeu lăsat,
de care nu-i capabil vreun bărbat,
indiferent de cât s-ar strădui,
credința lui de mare ar fi!
Așa cum nu poate să nască,
nu poate nici credința să-o sădească,
în inima copiiilor vreodată,
fiindcă carisma asta ...mamei i-a fost dată!

25.03.2025

Iubirea e leacul care doare,
e flacără cuprinsă într-o boare,
este lumina în miez de noapte,
e strigătul ce îl auzi în șoapte!

E suferința liber asumată,
e veșnică și efemeră totodată,
este ceva ce se înmulțește,
cu cât mai mult se dăruiește!

Iubirea este o altă stare,
ce scoate ce e bun din fiecare,
poate din monștrii îngeri face,
ce radiază liniște și pace!

Ea nu cunoște pragmatismul,
ci numai dăruirea, altrurismul,
n-are instinct de conservare,
iar dacă-l folosește ... moare!

Iubirea este mereu în toate,
fiind din Iubirea lui Hristos create
n-ai cum de ea să te ferești;
ori o trăiești, ori ți-o dorești!

3.03.2026 

Îți mulțumesc mult dragă mamă
că m-ai purtat în trupul tău
Și nouă luni n-ai luat în seamă
când mă cerea noaptea Cel rău!

Prietenă continuu tu mi-ai fost
de la început, întreagă noastra viață!
Și des mi-ai fost chiar avantpost
când trebuia plătită câte o boroboață

Îți mulțumesc că știu și să gătesc
că milă am de cel în nevoință,
îți mulțumesc că-mi place să citesc
dar mai ales îți mulțumesc pentru credință!

Acesta este darul cel mai mare,
mai mare decât viață ce mi-ai dăruit;
fără credință viață este non-valoare
un chin absurd, purtat la nesfârșit!

Îți mulțumesc de veghea pentru mine,
de lacrimi, rugăciuni și paraclise,
de munca grea, ca să-o duc mai bine,
de insistența ta, să nu renunț la vise!

Și pot să-ți multumesc în continuare,
dar oaspeții ‘s flămânzi și se agită,
așa ca închei de acuma cu o urare:
Să ne inviți din nou…cu suta împlinită!

11.06.2018

Și ce-i dacă o să mor,

că toți murim cândva;

de ani, de boli, de dor,

de orice altceva!?

 

Abia ajung și eu acasă,

că nu aici e casa mea,

dar viața nu mă lasă

să plec și sunt legat de ea!

 

Dincolo sigur e mai bine

că numai rău în lume este;

iară Sfârșitul oricum vine,

Apocalipsa nu-i poveste!

 

Am prea trăit răul din plin,

și doar o dată i-am cedat,

în rest băut-am vin pelin

într-una, neîncetat!

 

Când o să mor, cât de curând,

să nu vă întristați cumva;

de Bucurie am fost flămând,

acum merg înspre ea!

 

11.09.2025

Doar cadru mă mai ține

Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține

Ploaie, se scurge din mine tot

Biletul spre sfârșit, un zgomot

Căci o să plec curând

Amintiri privind zărind

Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi

Dar tu nu-n cerca să mă salvezi

Nu spun când …sau cum

N-ai prea vrea să ști oricum

Trupul mie de piatră, cad în jos

Dar sufletu’ -i sticlos

Am vazut si am trait
Povestiri de mic copil,
Găsind prieteni la tot pasul
Mi-am vazut viitorul acru.

Într-o lume-n tunecată
Îmi făceam din viata artă,
Desenând cu doru-n pană
Pe pânza timpului in goană.

Ger si planset de vifor
Scrie singur in viitor.
Singuratic stau și eu de zor
În al meu cosciug ușor.

Doar un strop de frumusețe
Să apară-n nopatea grea,
Ca să facă diferenta
Între moarte și-un dar.

Zadarnic prin canale

Un urlet ... negru ... tace,

Petrecerea-i deasupra,

Iar mormantu' nu-i departe.

Am obosit să-mi port umbra ca pe o vină,

Să-mi târăsc timpul prin colțuri naive,

Unde gândurile se zbat ca păsările-n cușcă,

Și sufletul cerșește tăcerea ca pe o pâine.

Moartea — o femeie cu ochii închiși,

Împarte liniște în plicuri de cenușă;

Nu cere nimic, doar te așteaptă

Să semnezi, cu o lacrimă, cererea ta de odihnă.

Trupul — o haină veche, uitată-n cuierul lumii,

Îi atârnă din mâneci ani risipiți în zadar.

În buzunare, doar ecouri 

Ale râsetelor de altădată.

Ce e moartea, dacă nu o clipă 

Care se uită înapoi la sine?

Un vis care a învățat să nu se mai trezească.

O ușă care nu se trântește, ci dispare.

Vreau să plec frumos, ca un gând care s-a terminat la timp,

Să mă sting sub pleoapele unui nor

Fără lacrimi, fără martori, fără zgomot —

Doar o semnătură de lumină pe cererea mea de odihnă.

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Văd un copil de tristețe înecat,

Ascuns într-un colț întunecat

Cu mâinile pe urechi și fără vlagă,

Îngenunchiat de frică, se roagă:

”Doamne, ascultă-mi rugăciunea,

Fă-l să-și oprească tortura;

Las-o pe mama să fie fericită

Nu vreau s-o mai văd rănită.”

Tatăl lui i-a mângâiat mama prea tare,

Lovită din toate părțile, fără iertare

Cade la rândul ei pe podeaua rece,

Nu mai poate striga, a rămas fără voce;

Nimeni nu îi va salva oricât s-au rugat,

Monștrii există oriunde, nu doar sub pat.

Și așa povestea celor două suflete s-a încheiat,

Văzându-și mama moartă, săracul băiat...