Boala și moartea

Întreaga viață noi fugim de moarte
iar ea aleargăparcă după noi,
distanța care ne desparte,
pare mereu un pas, sau doi!

Dar obligați de ne oprim din fugă
paradoxal distanța se mărește,
doamna cu coasă și cu glugă,
n-apare, nu ne urmărește!

Pe nimenea nu urmărește,
ne închipuiam doar noi c-ar fi așa,
ea știe când și unde ne găsește
și ne așteaptă să venim la ea!

Fuga de moarte e doar grabă,
să ajungem punctuali la întâlnire
e mintea noastră cea neghioabă;
căci suflu avem de nemurire!

23.09.2024 

De frica morții prea mulți s-au vaccinat
și alții, tot de frica ei, nu au făcut-o!
Ne-vaccinați sau vaccinați, tot au plecat
bolnavi sau nu, când moartea le-a cerut-o!

Frică de moarte îmi este și mie oare?
Nu într-atât încât de ea să mă feresc
sau să trăiesc mereu doar sub teroare,
sperând cât mai târziu, să-o întâlnesc!

Eu moartea o văd ca fiind o datorie,
pe care toți născuții, cândva o vor plăti!
Și-ar trebui, ca fiecare conștient să fie,
că ziua aceea, orice ai face, va veni!

Adesea chiar mai iute, decât ne așteptăm
căci nu putem, nicicum s-o întârziem
degeaba de mii de ani tot încercăm,
când vine să ne ia, de vrem sau nu, plecăm!

15.06.2021

Moartea e cucoană mare
nu vine când o dorești,
sau când este o scăpare,
vine când vrei să trăiești!

Mie, viața nu mi aduce
de la o vreme bucurii,
pentru mine înseamnă a duce
Crucea grea pân’ voi muri.

De aceea mie îmi pare
voi trăi la nesfârșit;
dorești moartea tare, tare,
ești de Ea… de negăsit!

15.10.2017

Femeia nu te lasă niciodată,
să duci o frază până la sfârșit;
abia ai scos o vorbă și de-îndată,
consideră că știe ce-ai gândit!

Te întrerupe și-ți spune altceva,
ce nici-un fel de legătură n-are,
cu ce-ai fi spus, de te lăsa
ca să vorbești, având răbdare!

Apoi când îi arăți că s-a înșelat,
în loc s-accepte și să tacă poate,
aduce argument și cerul înstelat,
că tu greșești și ea are dreptate!!!

Femeia e împotrivă întotdeauna,
la tot ce spune, îi cere, un barbat,
de când era pe tot pământul una
și până azi, când s-au „emancipat„!

Știe și poate totul mult mai bine
ținând morțiș să-o demonstreze,
nereușita cu lacrimi și suspine,
apoi încearcă să-o atenueze!

Femeile sunt toate de la o mamă,
afară de Preacinstita Născătoare,
și pentru ele este o mare dramă;
să-o ia model, de viață îndrumătoare!

25.04.2024 

In pădure la plimbare
am fost cu cățelul meu;
era frig, deși plin soare,
tremura și el și eu!

Multă larmă în pădure;
scârțăieli și pocnituri,
nu înfundate de secure,
doar așa …fâsâieturi!

Se auzeau ba sus, ba jos!
Din copaci păreau să vină!
Câinele după miros
era sigur: „Nu-i jivină!”

Ne-am apropiat de-un pom
și am tras o creangă-n jos;
tremuram pe sub palton,
Aki lătra furios!

Și când colo ce să vezi?
Am găsit ce auzeam!
Albicioși cu vârfuri verzi
mugurii plezneau pe ram!

5.04.2021.

 

Viața oricui este o mare dramă,
de n-a primit credința de la mamă,
adică mama viață doar i-a dat,
dar să se roage nu l-a învățat,
de îngeri nu i-a povestit,
de cum Hristos a pătimit,
de Mama Lui și a noastră a tuturor,
de al fiecăruia Sfânt protector,
nici împreună n-au îngenunchiat,
nici pe Iisus nu l-au gustat!
Ca mama să se mântuiască,
n-ajunge doar copii să nască,
n-ajunge doar să-i alăpteze,
să-i crească mari, să îi vegheze,
să îi învețe limba ei,
să-i facă adevărați bărbați, femei,
ci mai întâi de toate, de-i iubește,
credință lor le dăruiește,
ca singurace este în stare,
prin sfat și propria purtare!
Asta e rolul ei de Dumnezeu lăsat,
de care nu-i capabil vreun bărbat,
indiferent de cât s-ar strădui,
credința lui de mare ar fi!
Așa cum nu poate să nască,
nu poate nici credința să-o sădească,
în inima copiiilor vreodată,
fiindcă carisma asta ...mamei i-a fost dată!

25.03.2025

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

La poalele îmbătrânirii sufletiste

Zac ca o piatră pe inimă,urme,

Amăgirea senzațiilor mele triste

Formează-n trecut negre dune

De coborîșuri,sus și jos ‘continuu

Prinse-n capcană sentimentele

De mult apuse,iar creieru’-i abătut

De neliniște-ntre ramurile mele,

De dragoste nesfârșită,veștejită

Ce-mi induc un dor de amor roșu

Cu flori din tei și-o floare aurită

În creștet cu razele-mi infraroșu

Dorința mea cea etern înnăbușită

De două întrebări riscante doar:

“Să moară eu încercând s-o comită

Sau să trăiesc liniștit cu perechea…

Te uiți la mine, mă privești.

Mă pierd în ochii tulburi, reci.

Tu îmi vorbești, dar nu rostești.

Nu ies cuvinte, nici povești.

Nu e nevoie să șoptești,

Fiindcă știu ce tu dorești.

Privirea ta e hotărâtă,

O ți pe-a mea aproape o clipă.

Ne înțelegem așa, tacit.

Îmi spui că ai fost fericit,

Deși ai vrea ca să zâmbești,

Nu poți, tu nu întinerești.

Te rog, deși eu am greșit,

Iartă-mă, dar înzecit.

Acum tu poți pleca liniștit,

Povestea ta chiar s-a sfârșit.

Atâta amar de suferință,

Urmează a ta pocăință

Un trandafir s-a ofilit
Cândva, la început de vară
Trist, ignorat și neiubit,
Uitat în arșița de-afară

S-a scuturat tot așteptând
Ca ploaia să nu-l ocolească
Sau măcar roua, când și când,
Petalele să-i umezească.

Mai mulți din jur l-au amăgit
Că ploaia nu vine chemată,
Dar c-o să vină negreșit
Când nu te-aștepți, așa, deodată.

În așteptare au trecut
Ani mulți de lacrimi și suspine,
Dar ploaia tot n-a apărut
Și nici nu da vreun semn că vine.

Din cerul unor ochi senini
Ea continua neabătută,
Să cadă peste mărăcini
Și peste lanuri de cucută.

Și când ajunse-ntr-un târziu,
Petalele-i zăceau pe trepte,
Căci trandafirul sângeriu
Murise, obosit s-aștepte.

Acum degeaba potopea
Pământul tot, înverșunată...
Nimic nu mai putea schimba,
Ce-i mort nu-nvie niciodată.

Degeaba norii-ntunecați
Pe cer a început să-i strângă,
Cu stropii-n lacrimi transformați,
Nu mai putea decât să-l plângă.

De-ar fi ar da și soarele
Și-n beznă grea ar bate drumul,
Să-i mângâie petalele
Și să-i mai simtă iar parfumul.

Căzu câteva ore-n șir
Nevrând să se obișnuiască
Cu gândul că un trandafir
Nicicând n-o să mai înflorească.

Așa a fost lăsat de sus
Și poate-așa va fi să fie,
Mereu un trandafir răpus,
Mereu o ploaie prea târzie.

De după norii în delir
Un curcubeu stă să apară,
Un zâmbet trist de trandafir,
Pierdut la început de vară.

Nu credeam c-o să-nvăț să mor...

În cimitir, stăteam doar la pridvor,

Lângă coroane, flori și plopi cu chip de mort.

Pe mine m-a cuprins un dor,

Și am simțit cum suflet mi-a zidit,

Și m-a izbit — iar eu credeam că-i moartea mea 

Dar s-a ivit să-mi fie, chiar,

Viața mea...

Iar eu m-am izbit și mai tare de coroane, flori și plopi cu chip de mort,

Dar dorul ce-l credeam ca un simplu mort

S-a dovedit a fi înșelător...

Și m-a cuprins mai rău, și m-a izbit, mi-a pus și frâu,

De la căpătâiul crucii până la brâu.

Dar eu... dar eu mi-am dat seama că-n cimitir

E viața mea, ce-o trăiesc zi de zi...

Și m-am izbit din nou de plopii morți—

Și... iar au murit și ei, și coroane, flori și pridvor

Pridvor... al nemuririi dor.

В долине гроз, где солнце нет,
Сияет последний лунный свет
В долине роз, где смерть пришла,
Вдруг поняла, что обречена

Нет смысла жить, куда-ж идти,
Ей надоело в этот миг
Падать в грязь, не видеть мир,
Дальше путь, уж не найти

С детсва я так ждала,
Принца на белом коне
Бесполезно года два,
Простаяла в этой темноте.

Целая история, с начало до конца,
Тупо было ждать, этого жеребца.
И вот конец историй, которого я нашла,
Петелька и дерево, мои навеки друзья.