Puterea femeii

Nu mai e mama să mă aștepte
în poartă când mă întorc acasă
să-mi spună „Bine ai venit băiete”
cu vocea ei blândă, duioasă!

Nu mă mai pierd în ochii ei albaștrii,
ce plini de lacrimi străluceau,
n-o mai aud târându-și pașii
și-n brațe nu mai pot să o iau!

Nu mai găsesc o ciorbă aburindă
și nici gogoși cu zahăr vanilat
și nimeni nu mai doarme în tindă
totu-i pustiu și dezolant!

Tata prin casă pare rătăcit,
exagerat de blând și ascultător,
se bucură desigur că-am venit,
dar obsesiv repetă „nu mai mor!”

La sora mea, mie așa îmi pare,
durerea pare a fi încă acută
nu poate ascunde cât o doare
și suferă cumplit, o suferință mută!

9.03.2024

Iubirea e leacul care doare,
e flacără cuprinsă într-o boare,
este lumina în miez de noapte,
e strigătul ce îl auzi în șoapte!

E suferința liber asumată,
e veșnică și efemeră totodată,
este ceva ce se înmulțește,
cu cât mai mult se dăruiește!

Iubirea este o altă stare,
ce scoate ce e bun din fiecare,
poate din monștrii îngeri face,
ce radiază liniște și pace!

Ea nu cunoște pragmatismul,
ci numai dăruirea, altrurismul,
n-are instinct de conservare,
iar dacă-l folosește ... moare!

Iubirea este mereu în toate,
fiind din Iubirea lui Hristos create
n-ai cum de ea să te ferești;
ori o trăiești, ori ți-o dorești!

3.03.2026 

Îți mulțumesc mult dragă mamă
că m-ai purtat în trupul tău
Și nouă luni n-ai luat în seamă
când mă cerea noaptea Cel rău!

Prietenă continuu tu mi-ai fost
de la început, întreagă noastra viață!
Și des mi-ai fost chiar avantpost
când trebuia plătită câte o boroboață

Îți mulțumesc că știu și să gătesc
că milă am de cel în nevoință,
îți mulțumesc că-mi place să citesc
dar mai ales îți mulțumesc pentru credință!

Acesta este darul cel mai mare,
mai mare decât viață ce mi-ai dăruit;
fără credință viață este non-valoare
un chin absurd, purtat la nesfârșit!

Îți mulțumesc de veghea pentru mine,
de lacrimi, rugăciuni și paraclise,
de munca grea, ca să-o duc mai bine,
de insistența ta, să nu renunț la vise!

Și pot să-ți multumesc în continuare,
dar oaspeții ‘s flămânzi și se agită,
așa ca închei de acuma cu o urare:
Să ne inviți din nou…cu suta împlinită!

11.06.2018

Valoarea mea pentru ai mei?

Echivalentul a cinci lei!

Desigur la valoare e adăugată

și prețul pentru o ciocolată!

 

De ce-am ajuns fără valoare?

Fiindcă mă clatin pe picioare,

în plus cine mai ia în serios,

un pensionar sărac, bolnăvicios?

 

Da, experiență am întreaga viață,

dar nimeni de la mine nu învață,

toți vor să înfrunte răul personal,

chiar dacă riscul poate fi fatal!

 

Valoarea mea astăzi în lume?

Nici cât o mână de alune!

Un pensionar e o povară socială

și toți îl vor cenușe ... într-o oală!

 

Dar cu valoare, sau lipsit de ea,

din viața eu promit că voi pleca

nu când dorește cineva străin,

ci când îmi spune Dumnezeu să vin!

 

20.01.2026

Moartea se lasă așteptată,
când ai dori să vină odată,
când respirația-i un chin,
când orice înghiți este venin,
când pântecele le simți foc,
când vise nu mai ai deloc,
când toți în jurul tău sunt triști,
chiar și acei ce-s veșnic optimiști,
când clipele îți par fără sfârșit,
când sufletul îți este pustiit,
când fentanilul ce urmează
ea e, în doza ce contrează,
și când te întrebi zi după zi:
Eli, Eli, lama sabahtani?

15.09.2024

Moartea e cucoană mare
nu vine când o dorești,
sau când este o scăpare,
vine când vrei să trăiești!

Mie, viața nu mi aduce
de la o vreme bucurii,
pentru mine înseamnă a duce
Crucea grea pân’ voi muri.

De aceea mie îmi pare
voi trăi la nesfârșit;
dorești moartea tare, tare,
ești de Ea… de negăsit!

15.10.2017

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

VIAȚĂ! Nu-mi șterge irisul ochilor
Mai lasă - mă învăluită-n culorile zării
Să culeg albastrul din valurile mării,
Și roșul din parfumul trandafirilor

VIAȚĂ !Recunosc, mereu te-am rugat
Darnică ,din ce-am cerut m-ai bucurat
Lasă și verdele în zori înrourat
S- ajungă până la orizontul amintirilor
Cuibărit în țesutul din căușul anilor…

VIAȚĂ! Lasă-mi suspinul în amintiri și trecutul nu mi-l șterge …Indu speranța în timpul ce
încă mai are viitor și irisul ochilor nu mi-l stinge…
Nu-mi stinge
Albastrul mării,
Verdele ierbii
Și roșul din trandafirul iubirii…

Chipul blând cu un stil lucios 

Mi se răsună un mister gladios

Unde dorințele mele uitate și versurile răspicate

Se duc în vremuri blânde, îndepărtate.

Un glas blând și armonios aș cere 

Cu dor sincer și o dulce mângâiere 

Unde fulgi de mătase îmi șterg lacrimile triste fără durere, 

O rază veselă îmi răsună dorurile armonioase cu o tăcere. 

Fulgii de mătase colorate în catifea, 

Cu o plapămă tristă mă învelește într-o frumoasă timichea, 

Unde te aud mereu în gânduri răsuflate în fericirea mea, 

Ca să aud cântecul neuitat în tristețea mea 

Demult, în vremi nespuse

Când toate se-nvârteau în cerc

Şi-ncă nimic nu apăruse

În Universul cel deşert,

Un haos era Totul

Şi-n el, Nimicul cel incert!

Doar gânduri, vise fulgerau

În noaptea cea adâncă,

Şoptind poveşti ce existau

În cărţi nescrise încă…

Dar  acolo, în abis,

E o mică scânteioară:

Dulce-atingere de vis!

Pâlpâie timid, de parcă

Gata e să se desfacă:

Mii şi mii de alte stele

Zugrăvite-n acuarele.

Şi, deodată, se-avântă:

Se înalţă, stă pe loc,

Se răsfiră şi se-adună

Cuminţică la mijloc…

Şi, cum cugetă aşa,

Vede undeva în zare

O lumină gingaşă,

Neînchipuit de mare!

Cum? Nu-i singură pe cale?

Ce-i acolo-aşa frumos?

Vai! Sunt multe felinare

Ce se joacă în Cosmos!

Râd la ea de parc-o cheamă

Să se prindă-n dansul lor

Învelite în marama

Vieţii şi culorilor.

Ea, Scânteia diafană

Îndrăzneşte, prinde aripi

Şi porneşte într-o goană

Spre albastrul zori-de-zi.

Şi, din fuga ei nebună,

O planetă se adună:

Mică, goală, cenuşie

Ce-o privea cu duioşie

Şi o rugă îi înalţă:

Hai, te rog, du-mă la viaţă!

Scânteioara o privi

Şi începe a se-nvârti

Cu viteza gândului

La porţile Timpului.

Şi în jurul ei descrie

O cupolă aurie:

Dintr-odată,

Stele mii

Se revarsă-n culori vii!

Totul e însufleţit,

Colorat şi strălucit

Pe planeta fericită

De dorinţa împlinită!

Acum e şi ea măreaţă

Pe altarul plin de viaţă

Al divinului ceresc

Unde toate se-mpletesc!

Mulţumesc, dragă Scânteie,

Creatoare de idee!

Pururi voi vorbi de tine

Vieţuind cum se cuvine,

Plăsmuind din calde gânduri

Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,

Rânduri, rânduri…

Şi, să-ţi fie chezăşie,

Am s-aşez un curcubeu

Să emane voioşie

Pân’ la cel mai mare Zeu!

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

    Din abis către lumină,
    Ai răsărit vie grădină,
    Vibrant, miracol primenit,
    În roua lumii-ademenit...
    
    De umbra lunii te ascunzi,
    De scânteierea aştrilor rotunzi,
    Iar în lumina razelor solare,
    Te rogi cu trudă şi-abdicare...
    
    Şi-n adierea blândă-a serii,
    Te-abandonezi cu totul mării,
    Sărut final închis de-o vrajă,
    Rostită de fugarul vânt pe plajă...