ILUZIA LIBERTĂȚII...

Stăteam într-o zi, așa, pierdut, cu gândurile hălăduindu-mi prin minte ca o herghelie de căluți în miniatură - știi cum e când te năpădesc prea multele gânduri și vrei să te oprești din acel iureș - iar eu nu reușeam să mă adun, să prind vreun "căluț" de căpăstru, când deodată unul mai îndrăzneț cu nările fremătând, se opri în fața mea privindu-mă cu îndrăzneală și parcă zicându-mi:

-Eu sunt aici. Cum ai de gând să mă scrii?, iar eu tăceam cercetând gândul pe toate părțile, căutând "fisura" care să-mi permită să trec de suprafață...

Da, iată. Odată găsit, acel sâmbure de lumină care lucește slab - ca un diamant în bătaia lunii - așteaptă răbdător ținut în palmă, să-și dezvăluie secretele și să-și recapete adevărata strălucire... Dar mi-am dat seama că fără taietura precisă și măiestria bijutierului de a-și imagina strălucirea, diamantul rămâne tot o piatră fără valoare.

Așa că, înarmat cu răbdarea și "echipamentul" potrivit unui bijutier, am cercetat toate fațetele acestei "pietre". I-am căutat forma, îndepărtând ceea ce prisosește, imaginând cele mai bune tăieturi astfel încât lumina să fie prinsă și să rămână captivă în închisoarea cea rece, iar zbaterea ei să stârnească... emoții.

Poate că, fără s-o recunoaștem, tânjim cu toții după această lumină. O căutăm ani de zile, iar când o găsim, nu mai știm dacă s-o păstrăm doar pentru noi sau s-o arătăm lumii, hipnotizați de felul în care ne rănește ochiul într-un mod atât de plăcut.

Lumină... Atât de multă lumină găsesc în cuvintele izvorâte din gândurile mele, cele pe care le-am scris ca să nu le uit, să nu se piardă aceste lumi care sălășuiesc în cioburi de diamante, în reflexii de curcubeu ce străpung umbrele luptând pentru o existență efemeră, care fără să fie prinse undeva, scrise undeva pe un petec de hârtie, se topesc...

Cu tinerețea-mi vulcanică zbătându-mi în piept, alături de alți aproape patruzeci și cinci de mii, mă aflam cu jumătatea mea de măr pe cel mai mare stadion din capitală în așteptarea concertului vieții noastre,  îndelung dorit și mult așteptat... Stadionul este plin, în fierbere continuă ca un imens ceaun, iar mulțimea freamătă în valuri întocmai ca o briză răcoroasă pregătită ca la un semnal să se dezlănțuie... Anticiparea a atins cote amețitoare, zăgazurile au fost rupte și mulțimea a început să-și strige într-un glas încântarea. Lumini colorate, roșii, albe, albaste și verzi, învăluite în abur subțire ca o pânză de mătase, se rotesc amețitor:

-Good evening, Bucharest!, a strigat Dave către mulțimea aflată-n delir. 

Sub picioarele noastre stadionul însăși tremură ca un imens motor care toarce sacadat în ritmul muzicii care se revarsă înspre mulțime în valuri pe care le simt și eu cum îmi reverberează în timpane și plămâni.

Cunosc versurile acestea aproape pe de rost, am ascultat acest play-list de-atâtea ori în lungul anilor, încât îmi permit vocii să se alăture corului uriaș care-l îngână pe Dave ca un ecou. Vocea lui sună ireal, ca o miere translucidă întinsă pe o rană deschisă... În jurul meu sunt oameni pe care nu-i cunosc dar care au intrat cu toții într-un fel de transă, suntem cu toții întrupați într-un uriaș suflet care respiră în aceeași clipă, se mișcă în același fel, crește și scade la fel ca o maree gata să măture țărmul scenei, iar trupa nu se mai satură de această ambrozie pe care o culeg din trăirile noastre...

Conectat la toată această nebunie din jurul meu, simt o energie, pe care n-am mai simțit-o niciodată și totul mi se pare ieșit din comun, o stare greu de explicat sau de redat în cuvinte. Ca să înțelegi pe deplin, trebuie să fii acolo. Toți, împreună, oamenii cântă, urlă, țipă, dansează, dau din picioare cu mâinile ridicate-n aer, descătușați de orice inhibiție, de orice rețineri, unii chiar plâng transfigurați de versurile care se împletesc cu muzica și vocea lui Dave: este magie...

Atmosfera însăși este una ireală, de parcă mă aflu într-un basm care a fost scris deja, iar eu mă simt străin de mine ca un personaj smuls dintre pagini și așezat într-o mare de umbre care aprind mii de diamante: întreg stadionul își schimbă culoarea feeric, întunericul fiind zdrențuit de mii de stele care clipesc dezordonat în ecoul muzicii...

Apoi, într-o ultimă sforțare de energie, o mare de mâini, întocmai ca un lan de spice, se unduie în același ritm sub răsuflarea ultimei brize: concertul se apropie de sfârșit, scena este inundată de lumină, membrii trupei se îmbrățișează și se înclină mulțimii, a fost un concert cu-adevărat reușit, cu o atmosferă fantastică creată de o mulțime conectată perfect la o energie unică...

Sunt răgușit, timpanele mă dor înfundat, iar în plămâni încă mai simt ecoul basului, cu sufletul restaurat în carcasa trupului meu, simțindu-mă ca întors acasă... În liniștea de "după", am înțeles că lumina acestui diamant va continua să răsune în mine...

Dis-de-dimineață, de cum mă trezesc, cu gesturi precise, aproape mecanic, îmi sorb grăbit cafeaua și fără să stau prea mult pe gânduri, apuc spre birou. Pe drum, mă pierd ascultând muzică, rătăcind în lumi subțiri și transparente, care se suprapun realului, fără să mai bag de seamă că pașii mă conduc drept, neabătut, către o altă lume: cea a cifrelor.

Odată intrat în această lume îngustă, realitatea înconjurătoare pălește și se destramă în unghiurile ascuțite ale cifrelor, pe care le cercetez și le analizez, urmând curbele sinuoase ale graficelor, când sublim de sus, când periculos de jos, stabilind verdicte...

Urmează discuții în contradictoriu, argumente și lamentări purtate într-o lume artificială în care aerul respirat duhnește de putregaiul banilor, căci totul se învârte în jurul lor și a modalităților de a-i înmulți cât mai repede și cât mai mult, vânzând, investind și capitalizând... bani. Bani fără culoare, doar numere, doar miros...

Gândurile îmi sunt fărâmițate fără milă de acest imperiu rece și steril, fiind supus legilor nemiloase, ce nu admit abateri. Totul trebuie urmat cu precizie chirurgicală, alminteri, lumea aceasta se poate prăbuși într-o clipă, întocmai ca un castel fragil din cărți de joc...

Dar, odată sfârșit jocul zilei, evadez ca un prizonier. Alerg către lumină, către culoare, către spații largi... urmând ecoul cailor care aleargă sălbateci, cu coamele arzând în apusul de soare... uitând de lumea încâlcită și complicată a cifrelor, strigându-mi din toți rărunchii libertatea, fiind conștient că mă voi pierde din nou, ziua următoare...

Și între timp, se întâmplă viața...

Dacă, în anumite circumstanțe din viața ta, ți-ar fi fost dat să alegi, ce-ai fi ales între a "dansa ca pasărea pe sârmă", sau a "păși pe pământ solid"?

Îți pun întrebarea asta, fiindcă, vezi tu, eu consider că noi toți suntem suma alegerilor pe care le facem cândva în viață, alegeri pe care nu le bagăm în seamă la momentul... alegerii, ci conștientizăm, mult mai târziu, abia când vedem efectul rezultatelor acelor alegeri... Un fel de efect "butterfly", dacă vrei, ca o punte în timp a ceea ce ai fost la momentul alegerilor și a ceea ce ai devenit ca urmare a efectelor produse de acestea.

Filozofie ieftină, nu-i așa? Dar dacă ți-aș spune că nu-i chiar așa? Fiindcă nu ne este dat să realizăm că atunci când alegem ceva, tocmai ceea ce am ales, este purtător de efecte în viitor: e ca și cum ai ține în mâini un mănunchi de sfori colorate din care alegi doar o sfoară, urmând-o tot restul vieții, și fără să te mai poți întoarce, sfoară care te va conduce către alte mănunchiuri de alte sfori, de unde o vei alege pe următoarea, și tot așa, într-o infinită mare de posibilități! 

Te întrebi, poate, dar cum rămâne cu "variantele de alte posibilități" din trecut pe care le-ai refuzat în detrimentul celei pe care ai ales-o? Cum rămâne cu acele lumi din oglinzi, care se îndepărtează din ce în ce mai mult, până când dispar, se estompează cu totul, neștiind măcar că au existat la momentul alegerii sforii pe care ai urmat-o și care te-a "creat" în persoana care au devenit astăzi?

Sunt ele, oare, cu adevărat destinate pierzaniei? Sau, din când în când, hazardul, îți "întoarce" o astfel de "lume" de urmat, într-un alt mănunchi de alte sfori, poate că de data aceasta o vei alege pe cea potrivită, pe cea care "trebuie", pe cea care te va desăvârși în cel de astăzi? Cine controlează acest vast proces? Cine face ca mănunchiurile de sfori să fie mai dese, sau poate mai rare, astfel încât să atingi, sau să nu atingi, bornele care trebuiesc marcate, bifate, pe parcursul întregii tale vieți? Cine este acest Demiurg, care își țese planul din toate aceste sfori ale noastre, care sunt atât de împletite unele cu altele, sau dimpotrivă, nețesute, astfel încât să ne intersectam, sau nu, destinele la un moment dat al existenței noastre?

Poate că tocmai eu, la un moment dat din viața mea, am ales o sfoară dintr-un astfel de mănunchi, care să mă conducă la acest moment în care să-mi pun tocmai aceste întrebări, să conștientizez și mai acut, cât de strâns suntem unii de alții legați, cât de inter-dependenți suntem unii de alții, că toți, fără excepție, facem parte integrantă dintr-un mare "Tot", care pur și simplu, se numește viață!

Cândva, am ales o sfoară roșie - pasională - care m-a condus către o sfoară albastră, liniștită. Apoi, fără să-mi dau seama, am apucat una galbenă, de alertă, apoi una verde, o altfel de liniște...

Acum, privind în urmă, îmi dau seama câte sfori colorate am ales până în clipa de față.
Le port pe toate înscrise pe chip, în riduri adânci - unele de bucurie, altele de tristețe -, martore tăcute ale trecerii mele prin viață...

Și cine știe câte astfel de sfori o să mai aleg în viitor? Ce culori, ce nuanțe vor avea ele? Cum se vor înnoda ele în "Quippus"-ul incaș al vieții mele? Poate că, în viitor, oamenii - dacă tot am reușit să descifrăm și să mapăm propriul nostru cod genetic, cel care ne subliniază unicitatea - vor putea, la fel, să traducă și Quippus-ul vieții.
Din el poate că vom afla cât de importanți suntem, cât de necesare sunt viețile noastre și cât de adânc suntem legați unii de alții. Pentru că omul, în esență, rămâne un animal social, care are nevoie ca acțiunile sale să-i fie recunoscute, validate, oglindite de ceilalți.

Așa că și eu, ca noi toți ceilalți, dansez uneori ca pasarea pe sârmă sau pășesc mai apăsat pe pământ solid, jucându-mi rolul destinat până la capăt, alegând cuminte sau motivat, sforile colorate care mă definesc, integrându-mă în absolut, ținând pe umerii mei această dulce-amară povară care se numește viață!

(Termenul quippus - cunoscut mai frecvent sub forma quipu sau khipu - se referă la dispozitivele istorice de înregistrare și contabilitate formate din sfori înnodate. Acestea au fost folosite pe scară largă de civilizațiile din Anzi, cel mai notabil de către incași. Wikipedia)

Îți mai aduci aminte de valurile pe care adierea blândă a vântului le stârneau în lanurile de grâu? Cerul verii atât de neverosimil de albastru, fără petec de nori, îmbrățișau lanurile să nu se risipească, țărmurind drumul prăfuit până la marginea  pădurii de mesteceni.

Eu îmi mai aduc aminte. Îmi amintesc șoapta domoală a mestecenilor. Atunci nu le deslușeam vorba, nu înțelegeam disperarea lor de a nu se risipi în uitare... Mestecenii își întindeau ramurile înspre mine cerșind îndurare: nu vroiau ca timpul să le șteargă umbrele... 

Dar eu nu înțelegeam... Nu înțelegeam că lanurile, în pragul toamnei, își vor scutura rodul, lăsându-se cu bună știință pustiite... Nu înțelegeam că nori albi vor coborâ peste pădurea de mesteceni, desfrunzindu-i de hainele verzi și îmbrăcându-i în zeghe arămie, nu înțelegeam că păsările vor rămâne mute, pierdute pe glia stearpă de rod, cu privirile rătăcite care încotro, țopăindu-și nefericirile în colbul drumului, care, acum, duce spre nicăieri...

Nu înțelegeam toate acestea... 

În amurg, nu dădeam ascultare cufundacului, nu băgam în seamă sunetul trist al tălăngilor care se întorceau singure de la pășune, înspre casă... Nu băgam în seamă scârțâitul portiței, sau pe cel al ciuturei de la fântână, nu băgam în seamă bolborositul apei din burlane, sau blestemele buștenilor care trosneau în sobă... 

Și mai presus de toate, nu țineam seama la cerul spuzit de stele după lăsarea întunericului, de umbrele desenate pe perete de lumina lămpii de pe masă... Umbrele sfinților mei... Ah, cum de n-am știut atunci să le înscriu urma pe perete, să mai steie cu mine, un ceas, o clipită...

N-am știut atunci, că toate se vor trece... cum n-am știut că toate acestea vor rămâne peste ani, cu mine, doar în memoria mea. Astăzi, nimeni nu le mai știe și nu le mai cunoaște...

Lanurile au pierit în pârloagă, dormindu-și somnul cel de veci, fără rod, în brațele amorțite ale unor mesteceni noi, care nu știu a grăi. Sunt cruzi. Nu i-a învățat nimeni să mai vorbească. Alte păsări cântă acum, un cântec pe care nu-l înțeleg, portița a muțit într-o rână, iar ciutura nu-și mai numără tălăngile care să vie seara, singure, de la pășune...

Doar în mine mai locuiește ecoul acelor zile roditoare dintr-un anotimp încă viu...

    Să creşti. 
    Drept, vertical. 
    Fără poticnirea 
    Nodului gordian. 
    
    Să zbori. 
    Dincolo de nori. 
    Strălucind fără seamăn 
    În primii zori de zi. 
    
    Să iubeşti. 
    Dăruindu-te cu totul. 
    Sperând la ticnire 
    Şi înfierând trădarea. 
    
    Să urăşti. 
    Pe răi şi prostia. 
    Dispreţuind ispitele 
    Parfumate şi dulci. 
    
    Să scrii. 
    Cu cretă pe frunte. 
    Cu suflet pe cer 
    Şi sânge pe ţărână.
    
    Să mori. 
    Cu fiecare cuvânt. 
    Scris sau spus 
    În fiecare clipă. 
    
    Să fii.

Aleargă timpul…
Se trec năluci
și spaimă,
și vis,
și iubiri…
Uneori.

Aleargă timpul…
Fluturii mor,
și nor,
și soare,
și ploi…
Uneori.

Aleargă timpul…
Necum în zadar
și zâmbet,
și sărut,
și cuvânt…
Uneori.

Aleargă timpul…
Obosit, în decor,
și cad,
și respir,
și mai mor…
Uneori.

Chipul meu nu l-am ales eu,

Îl poți privi cu nepăsare,

Dar în pieptul meu e inima...

Chipul ei e ninsoare,

E val, e clopot, e floare...

E simfonia tristeții și a fericirii,

E apus și răsărit,

Și mai presus de toate e infinit...

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

Cum poți să ai privirea clară,

Când mintea-i răvășită toată?

Cum poți să umbli fără reazăm,

Când trupu-i în dezechilibru?

Cum poți să-nvălui cu iubire,

Când sufletul îți este distrus?

Cum poți să pipăi firul vieții,

Cu simțuri electrocutate?

Un șir de CE-uri depănăm

Sub jugul simțămintelor,

Și-n lacrimile mii scăldăm

Efectul apăsător al clipelor.

Un fulger de-amintire,

Fugar, ivit ca un intrus,

Crează stări de pătimire

Ce adânc în suflet au sedus.

În liniștea ce a-mbrăcat

Pelerina înstelată a nopții,

Se aud bătăi ce sacadat

Forțează poarta vieții.

Din zbucium naște-o plăsmuire

A cărei formă ne-mplinită,

Va deveni doar ca o asemuire

Scânteii vieții mult dorită.

Să ne fardăm cumva mucegăirea

Și putregaiul inimilor noastre

Să ne-aruncăm în sânge răni albastre

Și să găsim pe unde ni-i menirea.

La geam sunt flori în ale iernii glastre

Ne-a înghețat în vene și iubirea

Și am uitat de Domnul glăsuirea

În sferele romanțelor sihastre.

De frică ce să mai vorbim, ni-i multă

Înfășurată astăzi în zăpezi,

Tu ia omătul și la  alb ascultă.

Atinge-mă, să poți ca să mă vezi

Și-alungă teama într-o stea ocultă,

Adună-n duh de Dumnezeu dovezi.