LACRIMILE MELE

    O, Geb, tu zeu ce duci în spate,
    Întreg pământul, spre eternitate,
    Şi-nduri cu greu povara vremii,
    De la-nceput pân'la sfârşitu' lumii!
    
    O, Hathor, nemuritoare-n mreje de iubire, 
    Din umbra ta se-nalţă, porunci de fericire,
    Din briza ta se naşte, recolta-mbielşugată,
    Pe-altarul mesei tale, zeiţă minunată!

    O, Heket, cea cu pântec sacru şi divin,
    De braţul tău ocrotitor, mă ţin,
    Mă rog la tine, să cadă-n templul meu,
    Fertila-ţi răsuflare, străluminată-n zeu!
    
    O, Hnum, întâiul zeu de pe pământ,
    Creat-ai zeii toţi din ochiul tău cel sfânt,
    Din truda frunţii tale, pe loc ai făurit,
    Întâiul Om sub soare, pe roată de-olărit!

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

    Soarele verii va muri în curând.
    Prin nori plumburii, pe cerul flămând,
    Păsări străine vor pleca fără niciun cuvânt,
    Iar noi vom trece prin ploi și prin vânt...
    
    Pășind pe frunzele moarte așternute pe jos,
    Într-un covor colorat, moale și gros,
    Ce fel de om grăbit ești tu de nu mai vezi,
    Cum toamna asta brumărește brazii verzi?
    
    Te uită, ploaia-mi bate-n geam cu șoapte,
    În casă-i pace cu aromă de mere coapte,
    Învinețit, amurgul se ivește-nspre fânațe,
    Iar eu, înfrigurat, te strâng sfios în brațe...
    
    Hai să ciocnim în cinstea lunii pline de-afară,
    O cană de vin fiert cu dafin și cu scorțișoară,
    Să-mi fii și să-ți fiu umbră, prelungă pe perete,
    Scăldată în lumina ce tremură-n secrete...

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

    În zadar şi-arată luna 
    Razele-i subţiri şi-albastre, 
    Fiindcă mie mi-e totuna 
    Dacă dorm sub mii de astre! 
    
    În zadar visele mele, 
    Năruite-n miez de noapte, 
    Tremurau ca nişte stele, 
    Gânduri prefăcute-n şoapte! 
    
    În zadar aflam mereu 
    Dimineaţa-n haină nouă! 
    Şi-n van căutam din greu 
    Strălucind tainica rouă! 
    
    Căci aşa cum ţi-am promis 
    Noaptea, mângâierea-i lină -
    Vis trăit într-un alt vis,
    Pe a inimii colină…

    De te-ntreabă tu răspunde,
    Că minutele-s fecunde,
    Că nu-i vreme în zadar,
    Ceasul n-a stat la hotar...
    
    De te-ntreabă tu le spui,
    Că nu-i oul fără pui,
    Că nu-i zi fără de noapte,
    Şi că fructele nu-s coapte...
    
    De te-ntreabă tu să zici,
    Bob zăbavă nu-i aici,
    Fructele se coc târziu,
    Pe-nseratul auriu...

E-o noapte adâncă, străină,

Cuprinsă de umbre și vise,

Și somnul mi-alunecă-n palme,

Ca o mătase de șoapte cuprinsă.

În depărtări, un greiere frânt,

Își cântă trăirea, cu sfială,

Un ceas rătăcit pe perete,

Se întrece cu el în fiecare seară.

Într-un colț, se zbate o lampă uitată,

De-un galben palid și slab,

E-o noapte perfectă de somn,

Eu nu fac nopții pe plac.

Pe tavan se-ntinde tăcerea,

Un negru dens, fără margini,

Dar somnul nu-și află puterea,

Rămâne să se întindă în pagini.

Pe geamuri se reflectă și luna,

Imensă de parcă respiră,

O lume întreaga adună,

În marea ei albă, pustie.

Privesc ba spre stele, ba la ea,

Ca un orb care nu doarme,

Și-n mine se naște întrebarea,

De ce noaptea nu doarme?!

Și mă-întreb ce vreau de la ele,

De ce le implor cu privirea?

-Poate nu cauți nimic, mi-au șoptit,

-Noi ținem trează amintirea.

Și iarăși, aceeași tăcere,

Aceeași noapte în proză,

În care sufletul meu te privea,

Nu în vise… într-o poză.

Purtai o rochie vie,

Cu valuri de culori din lalele,

Și zâmbetul tău împletea,

Întreg universului stele.

Părul îți curgea peste umeri,

Ca un râu ce ascunde secrete,

Iar în ochii tăi licurici,

Se-ngramadeau să se-mbete.

Și lumea o clipă s-a frânt,

S-a oprit în tot rostul ei,

Doar tu, un gând pe pământ,

Mai aprindeai în mine idei.

E-o noapte-mbătată de vise,

Și somnul e-o mare lucioasă,

Rămân eu cu luna, cu tine,

Și, doamne… cât ești de frumoasă!

Plutesc în aer două inimi

Și vântul le tot duce,

Se-ntorc și își vorbesc

Lângă o cruce.

Ce mult a mai trecut

De când te-ai dus,

Te rog de vrei să-mi spui

Cum este Sus?

Pe-aici este cum știi

Nimic schimbat,

Doar eu îmbătrânit

De-atât oftat.

Am fost și ieri pe-aici

Să ud o floare,

Că tare s-a mai ofilit

Arșița-i mare.

Copiilor le merge bine

Și au de toate,

Mai trec și pe la mine

Puțin..c-atât se poate.

Nepoții au crescut acum

Și merg la școli,

Învață de pe laptop

Nu de pe coli.

Cei mari au casa lor

Servicii bune,

Nimic nu le lipsește

Sunt peste tot în lume.

În sat puțini am mai rămas

Doar cei bătrâni,

Mulți tineri sunt plecați

Printre străini.

Ieri s-a dus la cer și Veta

Poate vă întâlniți,

Era bolnavă sărăcuța

Și-n mari suferinți.

N-a mai plouat de mult

E mare uscăciune,

Mereu cerem să plouă

Prin rugăciune.

Nici Domnul nu ne mai aude

Că suntem păcătoși,

Ne facem că iubim

Rămânem... mincinoși.

Mă strânge frigu-n spate

Așa că am să plec,

Dar voi veni și mâine

La cruce să m-aplec.

Nici azi n-ai scos o vorbă

Doar eu ți-am povestit,

Mi-i inima pustie

Și ochii triști.

Te rog să ai răbdare

Că am să vin la tine,

Nu știu la ce timp

Poate fi mâine...poimâine?

Te las acum și cer iertare

Că este noapte,

Și-ți spun că te iubesc

În mii...de șoapte!

Visam să zbor.

Spre zările albastre 

Curtată de un nor 

Luminată de astre.

Vroiam să ajung 

Pe culmi de răsărit 

Să privesc îndelung 

Chipul cel iubit.

Pierdut în mulțime 

Printre stropi de ploaie,

In val de adâncime 

Se prelingea șiroaie.

Sigmentat în fragmente 

Îl culegeam pe ghicite ,

Colorând Momente 

Din viață, fericite.

Și -l strângeam la piept 

Cu o teamă nebuloasă 

Din somn să mă deștept 

Cu spaima pe grimasă.

Te-aș iubi o dată și încă o dată,

Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,

Te-aș striga în miez de noapte,

Te-aș căuta în umbrele misterioase,

Te-aș simți în adâncul sufletului meu,

Te-aș visa în liniștea amurgului,

Te-aș alerga în mijlocul furtunii,

Te-aș descoperi în lumina zorilor,

Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,

Te-aș dărui întregii mele vieți,

Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu

Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.

Te-am iubit de la-nceput, 

Intr-un mod cum n-am crezut.

Tu mai stii cand ne plimbam?

Mai mereu te urmaream,

Cu privirea te iubeam.

Si acum simt tot la fel,

Mai intens, la alt nivel.

Cateodata ma gandesc:

"Ce bine e ca traiesc"

Ca s-apuc sa te privesc, sa iti spun cat te iubesc.

Esti un lucru minunat,

Nici nu mi-am imaginat,

Ce aveam sa devenim,

Si cat o sa ne iubim.

De micuti ne-am cunoscut,

De mi-ai fi spus, n-as fi crezut,

Ca peste ani o sa devii,

Al meu iubit, al inimii. 

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Unohda nostalgia!

Kyynel lumikellojen joukossa

Sillä on aina tarkoitus,

Se on menneen talven kaiku,

Mikä ei enää herätä kadonnutta unta.

Unohda nostalgia,

Ei enää kyyneleitä!

Aina laulaa

Sinun kevät!

Unohda nostalgia

imperfekti,

Laula iloa

Että tapasimme.

Vanha rakkaus jättää muistoja,

Mutta myös avaa polkuja uusiin rakkauteen.

Aurinko näyttää välillä hymyilevän.

Unohda nostalgia,

Älä puhu hänestä

Ja sinisistä silmistä

Pyyhi kyyneleesi!

Unohda nostalgia,

Se on mennyt aihe,

Laula iloa

Että tapasimme.

Unohda nostalgia,

Ei enää kyyneleitä!

Aina laulaa

Sinun kevät!

Unohda nostalgia,

Älä puhu hänestä

Ja sinisistä silmistä

Pyyhi kyyneleesi!

Ja sinisistä silmistä

Pyyhi kyyneleesi!

Unohda nostalgia,

Ei enää kyyneleitä!

Sinun kevät!

Unohda nostalgia

imperfekti,

Laula iloa

Että tapasimme.

Unohda nostalgia!