CALVAR

Uităm să privim la păsări și flori,  
La cerul cu nori, la soare și stele,  
Uităm să iubim lumina din noi,  
S-o lăsăm să răzbată prin piele...  
  
Uităm, mult prea des, uneori,  
Să citim, să cântăm, să zâmbim,  
Către pomii ce înalță-nspre nori,  
Senine troițe ce se roagă sublim...  
  
Uităm că prin venele noastre,  
Fără grabă, curge aur lichid,  
Uităm că din noi, câmpiile vaste,  
Către cer, subtil, se deschid...  
  
Uităm că zburăm fără umbră,  
Uităm că pășim fără pas,  
C-am sorbit din pocalul cu ambră,  
Până când nimic n-a rămas...  
  
Uităm că pe frunte ne stă înscris,  
Haloul ființelor caste,  
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,  
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...  
  
Să uităm, stă în firea umană,  
Să iertăm, mai aproape de zei,  
Suntem îngeri ce coboară în strană,  
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...

Ca o bătaie de aripi pe pleoapa mea,   
A fost sărutul tău aseară...  
Şi-n umbra ta, parfumul tău-i rămas,   
Ca amintirea nopţilor de vară...

Întoarce-te din nou la mine,  
La pieptul meu înfiorat de dor.
Căci doar cu tine, zilele-s senine, 
Şi simt că fără ele, am să mor...

Eu te-am privit cu același pas șovăitor,
Pășind pe-același veșnic și înflorit covor,
Cu-același zâmbet înmulțit de-a lacului oglindă,
Ai luminat din nou aceeași veche tindă...

Pe-același țărm cumplit de dantelat,
Striveam același val albastru, înstelat,
Cu-același cer de-opal și-aceeași lună plină,
În suflet te-am privit cu-adâncă vină...

Căci te-am umbrit cu-aceeași inimă adâncă, 
Cu-aceeași patimă de neclintită stâncă,
Ce ocrotește valul ce i se risipește la picioare,
Nimic nu-i nou pe lume sub același palid soare...

    Nu caut să te mai citesc, 
    un singur lucru-l mai doresc, 
    să-ţi spun că uneori, am renunţat 
    mult prea uşor, la ce-am visat...
    
    Nu caut să te mai găsesc, 
    oricum te port mereu în mine, 
    cald, în lumină, sus pe val 
    şi în adâncuri de cristal...
    
    Vreau doar să ştiu cu-adevărat, 
    exişti sau eşti închipuire ? 
    ori, poate-un vis, în care-s condamnat... 
    ... la dulce nemurire...?

Stau și mă-ntreb cu sfârșeală în glas,
Cerșindu-i vieții mele o clipă, un ceas:
Oprește trenul acesta din goana lui,
Căci nu mai sunt al meu și nici al nimănui...

Și-n șuieratul trist, într-al locomotivei ton,
Nădăjduiam să-i țin pe loc pe-acest peron,
Dar ne-am urcat în tren, cu toții câți eram,
Lăsând fără regrete-n urmă o gară fără hram...

Așa că nu zâmbeam. Ci trist, la călători,
Sfârșeam în fumul trenului, imaculații zori,
Călătorind neștiutori și împotriva firii,
Către niciunde, cu trenul dezamăgirii...

    Să fac un ultim pas...
    Atât mi-a mai rămas,
    Înalt până la stele,
    Suflet tăiat în ele...
    
    În ochii mei, icoane,
    Strivind lumina-n gene,
    Mă-nchin pios cu jale,
    La sfinţii trişti din ele...
    
    Pierit-au stelele în ceaţă,
    Pe cerul alb de dimineaţă,
    Şi-n praful aurit de stea,
    Stă scrisă rugăciunea mea...

Ești prea înzestrată de Zei

Să dai valoarea pe slugărnicie,

Să schimbi virtutea-n viciu,

Sinceritatea gândului-n nemernicie

Și licuricii în negri gândăcei.

Gândirea, simțurile și voința

În mii de fărâme mărunțite,

Devin mici cioburi ale vieții

Ce vor croi îndreptățite

Obstacolul ce va-nfrunta dorința.

Strângând mereu tot firmituri,

Puterea fizică și a minții

Se vor împrăștia-n neant.

Și vei afla că bucuria vieții

Ți-apare palidă și în frânturi.

    Într-un calm desăvârşit,
    Fără nici un fel de zgomot,
    Prima piesă a căzut...
    Şi-n căderea sa,
    Universuri s-au mişcat,
    Colorând ecouri…
    
    Undele-au clipit sub stele, 
    Stelele-au murit şi ele, 
    Univers nemăsurat,
    A rămas întunecat,
    Fără sori, fără comete, 
    Fără lumi, fără planete...

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul