Fum amar

cad castane ruginite,

cad și stele înflorite,

cad luminile din cer,

să vestească al tău ger.

am căzut și eu pe gheață,

dar m-am prins de o verdeață,

sprijinindu-se de-o piatră,

salvatoarele din viață.

chiar de nu a fost prea blândă,

a fost totuși o învățătură,

și cu toate astea m-am ridicat,

din a ta ghiară de comunicat.

deși mi-au căzut toate speranțele,

nervii îmi rămân ca agrafele,

prinse-n părul meu vâlvoi,

de-l vedeai ca un trifoi.

cad tot mai multe cuvinte pe hârtie,

rostogolindu-se în agonie,

deși nu sunt toate din mânie,

le-aș putea face o melodie.

toate cad într-un final,

contează să aibă un scop nominal,

precum sentimentele transmise

nopți și zile printre vise.

with tear in my eyes

i beg you to stay

but my only remain

is my fucking shame.

i’m tired of this nonsense

it was a big mistake

to believe that i can,

save these attachment.

i miss you with all my heart

my soul is full of scars

but you can’t realize

the fact that i love you so much.

when it’s done

it’s a black hole in my heart.

when he s gone,

it’s hard as fuck to keep my feelings up.

even if we’re over

i feel like i’m in heaven

in a heaven full of stars

where i can cover my scars

heaven is not the hell

just remind me that i was in them

before i go from there

i want to thank you but with some mad.

i am mad because of you

my sky is not so blue

i’m not in the mood this days

even tho i’m here in the azure.

mamă, prietenă, bunică,

ai fost de toate pentru noi.

un înger cald,

ce sufletul ni-l alina.

o mamă, chiar dacă nu eram toți fii tăi,

o prietenă, e ceea ce mi transmiteau ochii tăi,

o bunică, ce ne a iubit și prețuit mereu,

o inimă ce v-a conta mereu.

deși ți-am greșit, tu ne-ai iertat,

deși te-am supărat, nu ai plecat,

acum e momentul pentru a-ți spune,

ca te iubim și-n suflete ne vei rămâne.

am să-mi aduc aminte privirea ta,

durerea mereu o alina.

o să mi aduc aminte zâmbetul tău,

o rază de lumină el era.

traiesti etern la noi în amintiri,

le ai colorat pe toate foarte vii.

Simți și tu ce simt acum,

un val de promisiuni căzând adânc.

Simți și tu vântul care bate?

și te lasă gol pe jumătate.

Ploaia te spală de frământări,

iar soarele-ți aduce roșu-n bujori.

Nopțile de furtună ușor trec,

alegând azi să-ți iei alt tren.

Un tren cu o destinație îndepărtată,

ca să scapi de aici o dată.

Doar în soare mai ai speranță,

când te trezește-n fiecare dimineață.

Iar, aerul parcă nu mai e destul,

pentru al tău suflet bun.

Culorile devin din ce în ce mai gri,

nu mai e precum atunci când eram copii.

Leaganul se mișcă gol,

uitat, de acel prunc cat un mototol.

te văd în fața mea cu piciorul de lemn

și c-o mână tăiată.

te văd în fața mea

cu respirația-ți-n gât

și cu gura căscată.

te doare dar nu spui,

suferi sub coaja de lămâi.

în casa ta mare si-ntunecată,

cu multe scări și-o portocală pe masă.

coji sunt aruncate pe jos,

lăsând un miros vaporos.

mireasma se ridica-n al tău infern,

lăsând o impresie de etern.

permanenta ta tristețe,

s-așterne dimineața pe ferestre.

ș-apoi de după colț apare,

o portocală țipătoare.

șchiopătatul tău mai nou,

capătă o nuanță de maro,

nuanța unei lămâi vechi,

uitată într-al tău loc de veci.

Nu deschid încă ochii...

Încă n-ai ajuns,

Încă te ascunzi,

Te-am strigat și n-ai răspuns.

După tine am tot umblat,

Pe furiș pe acest meleag,

M ai dezamăgit o dată…

Tot te iert încă odată...

Inima mi o acoperă un fel de tiară,

Un fum negru ca de moară,

Fumul iese din țigară

Mască-n camera-i amară.

Departe cu minciuna, 

N-ai lăsat-o pe niciuna,

Dar de ce o înfăptuiești, 

Nu 

Nimic nu e al meu,
nici pasul, nici tăcerea;
sunt dansul,
dar nu dansatorul.

Într-un punct fără margini
cad florile timpului,
iar rădăcinile cresc în sus –
spre nicăieri.

Ce rămâne?
Un ecou fără început,
o sete fără formă,
o iubire care nu întreabă.

Seară de seară mi-a fost paharul plin țipând a regret,

Mi-am dat voie să te uit printre amintiri și melodii

Câți ani să te mai port singură atâta timp în piept?

Din cutia toracică încet s-au eliberat toți fluturii.

Știm că atunci când iubim prea mult uităm de noi înșine,

Ai putea să te uiți în oglindă fără remușcare știind că ai rănit?

De ce ai vrea să dai timpul înapoi dacă trenul nu mai revine?

Uneori nu ne este dor de acea persoană, ci de ce ar putea fi menit.

Te-ai pierdut printre atâtea perechi de buze și ochi

Încrederea-n cineva cum o mai recâștigi acum?

Luptându-te iar cu rațiunea și toate acele voci,

Când te găsești iar acolo pe același drum…

Buclele tale îl mai strigă din când în când? 

Păstrezi în sifonier haina si acel miros?

Ai strâns cioburile cu mâinile-ți sângerând

Să renunți la lucruri e al naibii dureros…

De ceva timp ai început să strălucești singură,

Fără în a te mai abandona pe sine cu frica că-l pierzi

Viața își are propriul curs și ritm deși dorul te consumă,

Construindu-ți viața si punându-te înapoi pe primul loc.

Vreau să uit tot răul ce-a fost,

Să-mi amintesc doar ce-i frumos,

Amintirile să-și găsească un adăpost,

În mintea mea, un loc misterios.

Vreau să iubesc cum n-am iubit,

O femeie ca un înger de frumoasă,

Cum nici nu mi-am închipuit,

Că aș putea să găsesc vreodată.

Vreau să înconjor pământul,

Să mă plimb pe globul întreg,

Să mă bucur și de vântul,

Pas cu pas, continuând să merg.

Vreau să zbor ca păsările cerului,

Liber prin aer să mă deplasez,

Să fiu mai aproape de razele soarelui,

Cu ele neîncetat să mă încălzesc.

Vreau să mă apropi de Dumnezeu,

Prin rugăciunii cu El să vorbesc,

Așa cum sunt, să-i mulțumesc mereu,

Să nu uit niciodată să-l proslăvesc.

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

Tot timpul stă în loc și doare,

Azi parcă-s singur pe pământ,

Și tot ce-a fost în mine sfânt,

Se șterge încet, fără chemare.

Mă-ntorc în mine ca într-o ruină,

În care vântul spulberă ce a rămas:

Un nume stins, un nefăcut popas,

Și-un suflet ce mereu suspină.

Iar liniștea mă strigă de departe,

Cu glasul ei ce sună a sfârșit,

Și tot vacarmul brusc s-a risipit,

Într-un pustiu hrănit de moarte.

Se lasă tainic seara, ca o vină,

Cu umbre tremurând sub pleoape,

Și parcă sunt înconjurat de ape,

Ce curg spre-o insulă străină.

Mă surpă gânduri fără nume,

Ca niște ziduri roase de uitări,

Și cad încet în vechi întunecări,

Luminile ce mă legau de lume.

Nici viața nu mai știe să mă țină,

Se stinge-n mine ca un foc târziu,

Și ard mocnit, și nu mai știu,

De sunt cenușă sau lumină...