Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Poems in the same category
Cum e să cânți?
Cum e să cânți
Privind frunzele cum coboara
Pe patul sufletelor moarte
Si cum chipurile lor grăbite
Lasă in urmă lacrimi
Curgând, fierbinte...
Cum e să cânți
Lovind podeaua albă
Cu tălpile prăfuite și ude de atâtea drumuri.
Cum e să cânți
Asteptand ca cineva, cândva, să te audă
Si sa ți se alăture, plângând?
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
pustiu
oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,
dar privirea de ura, razbunare li-e plina.
e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,
ca orasul pluteste in formalina.
nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),
caut, dar nimic omenesc nu gasesc.
daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,
cum se face, ca eu inca traiesc?
macar
Macar am luna
Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat
Macar am ploaia
Desi sint un mal de lut galben, surpat
Macar am vintul
Desi sint doar amintirea unei soapte stinse
Macar am avut un ciine
Desi m-a muscat la sfirsit
Macar am avut un cal
Desi m-a sfarimat in nisip
Macar am avut iubirea
Desi e doar o lama care taie adinc si doare
Cum e să cânți?
Cum e să cânți
Privind frunzele cum coboara
Pe patul sufletelor moarte
Si cum chipurile lor grăbite
Lasă in urmă lacrimi
Curgând, fierbinte...
Cum e să cânți
Lovind podeaua albă
Cu tălpile prăfuite și ude de atâtea drumuri.
Cum e să cânți
Asteptand ca cineva, cândva, să te audă
Si sa ți se alăture, plângând?
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
pustiu
oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,
dar privirea de ura, razbunare li-e plina.
e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,
ca orasul pluteste in formalina.
nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),
caut, dar nimic omenesc nu gasesc.
daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,
cum se face, ca eu inca traiesc?
macar
Macar am luna
Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat
Macar am ploaia
Desi sint un mal de lut galben, surpat
Macar am vintul
Desi sint doar amintirea unei soapte stinse
Macar am avut un ciine
Desi m-a muscat la sfirsit
Macar am avut un cal
Desi m-a sfarimat in nisip
Macar am avut iubirea
Desi e doar o lama care taie adinc si doare
Other poems by the author
Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Cugetări asupra timpului
Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi
Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;
Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,
Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.
Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,
Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!
Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,
Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.
Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,
Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.
El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!
Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!
Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece
Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!
În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,
Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Cugetări asupra timpului
Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi
Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;
Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,
Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.
Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,
Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!
Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,
Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.
Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,
Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.
El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!
Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!
Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece
Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!
În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,
Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!