Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Poems in the same category
Reflectie umana
Închide ochii, prieten bun,
Și lasă-te pătruns de pace
Căci viața are al ei drum,
Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.
Întinde-ți mâna acolo unde
o altă mână întinsă așteaptă,
Deschide ochii celui care
a uitat să se trezească.
Zâmbește celui care plânge
Și dă-i curaj, și dă-i speranță,
Oferă-i dragoste și milă,
O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.
Convinge-l pe cel ce nu mai crede.
Oferă-i celui fără casă.
Căci drumul Domnului e mare,
Și trebuie trecut ușor.
Să-l treci cu dragoste în suflet
Și pas de conducător.
Șoapte
Când vorbele mor devin șoapte
Cuvintele-s prea grele..
Totuși au viață rătăcită și seacă
Tăcerea le stă deasupra stingheră,râde de ele!
Lacrimile mele ți le-am dat toate,
Amorul acum este dorul İubirea ce doare și-a luat zborul,
Visele tale sau dorințele mele sunt valurile mării ce se dizolvă,
Clipă de clipă pe țărmul unde-ți stă piciorul,
Iar scoicile albe toate sunt corul ce-ți cântă în șoapte!
Iubirea sosește iar în portul,
De unde vaporul pleacă pe norul ce nicicând pirații pot să ajungă,
Iubirea-mi să fure,
E vorba de tine sau de gingașele-ți vorbe moarte sau nerostitele șoapte!
(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În frumosul meu, oraş dunărean,
Două statui, impunătoare eu am.
Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,
Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.
Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,
În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.
Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,
Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.
Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,
Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.
Să îl apere, de armatele romane invadatoare,
Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.
Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,
Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.
Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,
Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.
Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,
Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.
Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,
Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.
Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,
Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.
Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
La Pol...
Plămânii scuipă întruna promoroacă,
Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,
Mi-e noaptea și mai lungă parcă,
De când în ochii tăi, înzăpezit apar.
Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,
Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,
Trec urși polari puțini la număr,
Și văd zăpada cum în urma lor albește.
Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,
Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,
Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,
Cu labele întoarse sub formă de căuș.
La Pol spun vorbe reci pământului turtit,
Și pescuiesc la copcă citate despre viață,
Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,
Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.
Fără gust
Legume și fructe care,
Cu-o frumoasă-nfatisare,
Ba chiar cu mândră culoare
Te îmbie a cumpăra.
Și când uite ajuns acasă,
Să le folosești la masă...
Fără gust adevărat,
Nici nu sti ce ai mâncat
Nu știu controlate.. oare?
Au avut verificare?
De le-ar fi verificat...
Poate nu ne-ar fi-nselat.
Spun multi sunt deosebite...
Vor să vândă marfa lor..
Dar care e vina noastră!?
Că din puținul venit,
Adunat cu mare trudă,
Iară am fost păcălit.
Reflectie umana
Închide ochii, prieten bun,
Și lasă-te pătruns de pace
Căci viața are al ei drum,
Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.
Întinde-ți mâna acolo unde
o altă mână întinsă așteaptă,
Deschide ochii celui care
a uitat să se trezească.
Zâmbește celui care plânge
Și dă-i curaj, și dă-i speranță,
Oferă-i dragoste și milă,
O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.
Convinge-l pe cel ce nu mai crede.
Oferă-i celui fără casă.
Căci drumul Domnului e mare,
Și trebuie trecut ușor.
Să-l treci cu dragoste în suflet
Și pas de conducător.
Șoapte
Când vorbele mor devin șoapte
Cuvintele-s prea grele..
Totuși au viață rătăcită și seacă
Tăcerea le stă deasupra stingheră,râde de ele!
Lacrimile mele ți le-am dat toate,
Amorul acum este dorul İubirea ce doare și-a luat zborul,
Visele tale sau dorințele mele sunt valurile mării ce se dizolvă,
Clipă de clipă pe țărmul unde-ți stă piciorul,
Iar scoicile albe toate sunt corul ce-ți cântă în șoapte!
Iubirea sosește iar în portul,
De unde vaporul pleacă pe norul ce nicicând pirații pot să ajungă,
Iubirea-mi să fure,
E vorba de tine sau de gingașele-ți vorbe moarte sau nerostitele șoapte!
(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În frumosul meu, oraş dunărean,
Două statui, impunătoare eu am.
Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,
Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.
Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,
În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.
Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,
Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.
Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,
Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.
Să îl apere, de armatele romane invadatoare,
Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.
Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,
Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.
Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,
Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.
Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,
Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.
Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,
Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.
Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,
Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.
Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
La Pol...
Plămânii scuipă întruna promoroacă,
Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,
Mi-e noaptea și mai lungă parcă,
De când în ochii tăi, înzăpezit apar.
Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,
Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,
Trec urși polari puțini la număr,
Și văd zăpada cum în urma lor albește.
Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,
Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,
Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,
Cu labele întoarse sub formă de căuș.
La Pol spun vorbe reci pământului turtit,
Și pescuiesc la copcă citate despre viață,
Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,
Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.
Fără gust
Legume și fructe care,
Cu-o frumoasă-nfatisare,
Ba chiar cu mândră culoare
Te îmbie a cumpăra.
Și când uite ajuns acasă,
Să le folosești la masă...
Fără gust adevărat,
Nici nu sti ce ai mâncat
Nu știu controlate.. oare?
Au avut verificare?
De le-ar fi verificat...
Poate nu ne-ar fi-nselat.
Spun multi sunt deosebite...
Vor să vândă marfa lor..
Dar care e vina noastră!?
Că din puținul venit,
Adunat cu mare trudă,
Iară am fost păcălit.
Other poems by the author
Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
"Nosce te ipsum!"
"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)
E faptul dimineţii şi inima îmi bate,
Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...
Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,
Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!
Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete
Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;
Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete
Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns.
Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,
Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!
Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure
Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!
Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare
Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;
Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,
Am chip de om şi nume şi spirit românesc!
Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:
Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,
Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...
Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!
A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte
E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;
E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte
Din prima zi a vieţii şi pânã la final.
Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã
Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!
Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,
Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...
Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte
Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.
Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte
Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.
Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,
Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;
Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:
Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!
Pretenții
Mai demult, strãmoşii noştri
Erau simpli şi modeşti:
Mâncau brânzã şi slãninã,
Purtau nume româneşti.
Dar veni modernizarea,
Ca un tãvãlug, din Vest:
Nu mai recunoşti românul
Nici în vorbã, nici în gest!
Nu mai ştie spune: "Bunã!"
Ci, "Hello!" şi "How are you?"
Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",
Cât şi "No!", în loc de "Nu!".
Bând un pumn de apã rece
- Fãrã sã fim provocaţi -
Ne prostim, pe zi ce trece
Precum "Geniul din Carpaţi".
Dacã vechea pãlãrie
O purta spre-obrazul stâng,
Astãzi poartã-n cap o creastã,
Cu "allurã" de nãtâng!
Nu mai pot lucra românii
Dacã nu primesc un "like";
Nici la stânã nu se urcã
Dacã n-au adidaşi "Nike"!
Cel ce-şi învelea piciorul
Cu obiele de viţel,
Poart-acum haine de firmã:
Numai DIESEL vezi pe el!
Sã ne vadã Cuza-Vodã
Ce figuri avem în cap! ...
Ne-ar şi înjuga îndatã
La un car fãrã proţap!
Oh, frumusețe trecătoare!...
Frumuseţe, frumuseţe,
Unde te grãbeşti,
De nu vrei, sub nici o formã,
Sã mai zãboveşti?
Ţi-ai luat hainele, podoabe,
Şi-ai ieşit din sat,
Ca şi când, pe toţi, deodatã,
Te-ai fi supãrat.
De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place
Pasul lor încet;
Şi-ţi îndrepţi privirea numai
Cãtre tineret.
Frumuseţe, frumuseţe,
Spune-mi: de ce pleci?
De ce-mi spui cã-n calea noastrã
Nu mai ieşi în veci?
Cumva... noi... pãrinţii noştri,
Ţi-am greşit ceva?
Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,
Sau vreo vorbã rea?
Cum de laşi plugul sã tragã
Brazde, pe ogor,
Când ştii bine cã te-adorã
Orice muritor!?
Frumuseţe, frumuseţe,
Mai rãmâi la noi,
Pânã nu vin norii sumbri
Vânt şi frig şi ploi!
Sã mai stai, sã mai întârzii,
Tare te-aş ruga!
Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese
Nici de ruga mea...
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!
Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
"Nosce te ipsum!"
"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)
E faptul dimineţii şi inima îmi bate,
Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...
Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,
Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!
Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete
Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;
Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete
Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns.
Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,
Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!
Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure
Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!
Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare
Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;
Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,
Am chip de om şi nume şi spirit românesc!
Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:
Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,
Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...
Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!
A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte
E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;
E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte
Din prima zi a vieţii şi pânã la final.
Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã
Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!
Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,
Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...
Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte
Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.
Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte
Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.
Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,
Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;
Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:
Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!
Pretenții
Mai demult, strãmoşii noştri
Erau simpli şi modeşti:
Mâncau brânzã şi slãninã,
Purtau nume româneşti.
Dar veni modernizarea,
Ca un tãvãlug, din Vest:
Nu mai recunoşti românul
Nici în vorbã, nici în gest!
Nu mai ştie spune: "Bunã!"
Ci, "Hello!" şi "How are you?"
Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",
Cât şi "No!", în loc de "Nu!".
Bând un pumn de apã rece
- Fãrã sã fim provocaţi -
Ne prostim, pe zi ce trece
Precum "Geniul din Carpaţi".
Dacã vechea pãlãrie
O purta spre-obrazul stâng,
Astãzi poartã-n cap o creastã,
Cu "allurã" de nãtâng!
Nu mai pot lucra românii
Dacã nu primesc un "like";
Nici la stânã nu se urcã
Dacã n-au adidaşi "Nike"!
Cel ce-şi învelea piciorul
Cu obiele de viţel,
Poart-acum haine de firmã:
Numai DIESEL vezi pe el!
Sã ne vadã Cuza-Vodã
Ce figuri avem în cap! ...
Ne-ar şi înjuga îndatã
La un car fãrã proţap!
Oh, frumusețe trecătoare!...
Frumuseţe, frumuseţe,
Unde te grãbeşti,
De nu vrei, sub nici o formã,
Sã mai zãboveşti?
Ţi-ai luat hainele, podoabe,
Şi-ai ieşit din sat,
Ca şi când, pe toţi, deodatã,
Te-ai fi supãrat.
De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place
Pasul lor încet;
Şi-ţi îndrepţi privirea numai
Cãtre tineret.
Frumuseţe, frumuseţe,
Spune-mi: de ce pleci?
De ce-mi spui cã-n calea noastrã
Nu mai ieşi în veci?
Cumva... noi... pãrinţii noştri,
Ţi-am greşit ceva?
Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,
Sau vreo vorbã rea?
Cum de laşi plugul sã tragã
Brazde, pe ogor,
Când ştii bine cã te-adorã
Orice muritor!?
Frumuseţe, frumuseţe,
Mai rãmâi la noi,
Pânã nu vin norii sumbri
Vânt şi frig şi ploi!
Sã mai stai, sã mai întârzii,
Tare te-aş ruga!
Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese
Nici de ruga mea...
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!