Bolovanul

Scumpã salbã de mãrgean,

Crin de lângã casã,

Stea, ce, de la an la an,

E tot mai frumoasã!

Verde ramurã de nuc,

Filã-nchisã-n carte,

Care plânge, când mã duc

Undeva, departe...

Preaiubit şi scump odor,

Lirã acordatã,

Cartonaş câştigãtor,

Asta-mi eşti, tu, fatã!

Te iubesc, frumoasa mea,

Şi mi-e dor de tine;

Sper sã vin de ziua ta,

Anul care vine!

Azi, din calendarul tãu,

S-a mai rupt o filã;

Însã tu vei fi mereu,

Gingaşã copilã!...

Pentru nepoata noastră, Salomeea , de ziua ei.

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

26.11.2021, Maribor, SLO

Au înflorit salcâmii pe la noi;

Se-aud în toate curţile, poveşti,

Lãtrat de câini şi behãit de oi,

Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!

E linişte acum. Şi pace e,

Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,

Ce ne-a împins în grea mizerie

Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.

Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,

Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!

Doar firul bolii, adunat pe fus,

Doar el a mai rãmas singurul gost.

Şi cine ştie-n anii care vin,

Poate cã se va mai schimba ceva...

Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!

Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!

29.05.2022, Zgorzelec, PL

Scânteia e fãcutã ca sã zboare,

Iar omul, ca sã simtã suferinţa;

Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,

Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!

Ne doare orice clipã care trece,

Ne dor şi despãrţirile amare!...

Chiar cerul este fãrã de culoare,

Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!

Se duc copii, la vârstã timpurie,

Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,

Care trãit-au vremuri dificile,

Îndeplinindu-şi sfânta datorie.

Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,

Înmiresmând amarul despãrţirii,

C-au înţeles c-aşa e datul firii:

Sunt parte din durerea omeneascã!

Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,

Din stratul gras şi umed, din grãdinã,

A fost tãiat, fãrã a fi de vinã

Şi-şi dã acuma, ultima suflare...

La catafalc, se-adunã lume multã

În straie negre, triste, în tãcere;

Doar plânsete se-aud în încãpere...

Şi pare cã şi Cerul le ascultã.

                          ☆

Încet, în vatrã, focul se destramã,

Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;

La geamul care dã înspre grãdinã,

Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...

E dimineață, ger și noi parcurgem

Un drum alunecos și ne grăbim,

La sora dragă rapid s-ajungem

Că are pus pe masă ce ne dorim.

De la Piatra Neamț azi am plecat

La Botoșani că suntem așteptați,

Cu bunătăți bio, obținute-n sat

Ce gura-ți inundă, când le gustați.

Pe masa-ntinsă în salonul mare

Sunt zeci de feluri de mâncare,

Puse pe farfurii și în castroane

Ce musafiri așteaptă la gustare.

Da, e tare gospodină Angelica

Și strașnice bucate pregătește,

Iată de ce la ea venim cu gașca

Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.

Soțul Marcel, e omul cu multe idei

Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,

Unde să ne gătească nouă sarmale

Și-apoi forțați, se merge la plimbare.

În curte se găsește o privatizare

Unde Angela este mare patroană,

Are de toate pentru toți la vânzare

Iar bonusul primit, este bomboană.

Vila se află la magazin în spate

Având parter, etaj și o mansardă,

Acum o folosesc doar pe jumate

Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.

.............................................

Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim

Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,

Ne adunăm și Domnului îi mulțumim

Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!

Dacă mă cauți sunt acolo unde mai lăsat 

Dacă vrei să mă uiți e greu 

Tot în mintea ta am rămas

De fapt ce sa mai spun 

Când unu +unu fac 2 

Eu nu am existat în cercul ăla de 2 

Prefer să mă ascund în noapte 

Poate poate nu te dau pe spate 

Sau poate mă joc cu mintea ta 

Ca la aparate 

Nu sunt perfect

Îmi place să o ard cum vreau 

Chiar daca nu sunt ce vreau 

Dar știi cum e 

O carte dacă o ai 

Nu o arunci de la prima parte 

O citești puțin și după vezi daca îți place 

E un joc de cuvinte

Cine pe cine arde ?

Prefer sa fiu eu în neajunsul meu 

Când mintea mea e un labirint 

Dacă intri e greu să ieși 

Știi ce zic ?

Când timpul face cu ochiul 

Prefer sa fiu orb 

Sau poate 

Prefer sa fug de viitor 

Când sunt fericit cu berea aia la jumate 

Fără stresul ăla 

Ce îl simți tu mereu în noapte 

Eu incerc să mă găsesc 

Într-o lume de culori 

Chiar dacă știu că cerul meu e incolor 

E o lume alb negru 

O privesc mereu cu gândul că poate 

Într-o bună zi din tot răul asta 

O să învăț ceva bun poate 

Poți să ai o sută de fapte frate 

Una greșită le anulează pe celelalte

De aia îți zic nu te uita în spate 

Că cine știe 

Din incolor se vor colora toate 

Și crede în tine 

Chiar daca nimic din ce am spus nu te-a dat pe spate 

De mic copil răpus

De o ură controlată

Că unu azi ți-e frate 

Mâine e dușmanul tău de moarte 

De aia o trădare doare .

Că niciodată nu vine de la oarecare

Vine de la ăla că în trecut

Îi spuneai 

Te iubesc mă frate 

Chiar dacă ești mic sau mare 

Tu tre să zâmbești și să îți vezi de ale tale 

Și să îți zici mereu că toate sunt trecătoare

Și să înveți din fiecare 

Să te înveți singur doare 

Dar te ajută să fii tare 

Dar o să vezi că nimeni nu mai are cum sa te doboare 

De aia îți zic ești cel mai tare 

E viitorul tau 

Prezentul ești tu

Trecutul nu tre să-l uiți

Că din ăla dacă nu înveți ceva

Nu poți fii cineva 

Tu ia și ascultă

Prezentul doare mai puțin

Când din trecut înveți să nu mai fii ca la început

"Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul",

Căci iară se-mplineste anul,

De când s-a născut cel din cei mai cei

Ce-a scris poeme la umbra unui tei.

"Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul",

De ziua marelui nostru poet.

Cel ce azi ne e Luceafăr

 Al poeziei noastre românești.

"Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul",

Pentru cel ce-a scris și a vorbit frumos

Și-n versuri mereu nobil i-a fost vinul

Și-amorul, pentru neamul românesc.

Nu veni la mine

Sa zici ce e bine.

Nu veni la mine

Sa-mi zici cine-i Tatal

Urmareste-ti al tau dascăl.

SA NU mi-l bagi pe al tau in cap.

Bine?

Ca de-i Buddha, Ca de-i Domnul, sau mai multi,

Eu nu stiu. Tu doar ce vrei asculti.

Suflet plăpând de ce te istovești,

Să cauți bunătate-n piepturi omenești?

Tu nu te uiți, că ești înconjurat,

Doar de oameni răi cu sufletul pătat?

De ce te zbați? văd că te doare,

Când dragostea-ntre oameni, ușor, ușor, dispare,

Ce-a fost odată cântec, acum e glas stingher,

Nu mai găsești în lume om cu suflet sincer.

Decât să iubești un om, mai bine iubești un câine,

El te iubește chiar de-i dai doar un colț de pâine.

Poți să îl bați, poți să-i faci ce vrei,

Iubirea pentru tine n-ai cum să i-o iei.

El te iubește așa cum ești, necondiționat,

Nu tre' să ai vile, nu tre' să ai palat.

De-ar fi așa iubirea aș vrea să iubesc,

Dar când mă uit în jur încep să urăsc.

Și ura-mi crește-n suflet iar iubirea-mi scade,

Scriu o poezie apoi mă-ntind pe spate,

Privesc spre cer, mă uit la stele și mă gândesc.

Iubirea-i oare un dar Dumnezeiesc?

Atunci mă-ntreb oare dacă-i un dar divin,

De ce ne face mereu să suferim?

De ce nu dispare atunci când îți dorești?

De ce nu poți sufletul să îl golești?

De persoane false, rele și meschine,

Care nu s-au gândit nici un moment la tine.

Să șterg amintirile ce nu-mi dau pace,

Și mă înțeapă, zilnic, precum o suliță-n torace.

Ce-aduce cu ea iubirea? Adesea doar dispreț.

În viață orice dar își cere-al său preț.

Poate-i un preț prea mare, poate-i destul de mic.

Poate că iubirea nu mai înseamnă nimic.

📅 15-12-2015

E o zi de august,

Nu ori care. .,

O zi frumoasă,

Zi in care,eu m-am născut,

Cândva în ani ... frumoasă zi,

De " La mulți ani ! "

Astăzi când este ziua mea,

Pe toți doresc a vă avea. ,

Va îmbrățișez, și vă iubesc,

O zi frumoasă vă doresc.