Gânduri peste gânduri

Zbura pasarea maiastra,

Purta pe aripi doar lumină.

S-o aduca la fereastra

Noii vieți fără de vină.

Și toți o-ntâmpinau cu dor

Si-o așteptau pe prispa,

Fântâni cu apă și cu flori

Ca sa mai stea si ea o clipa

În râuri apă cristalină,

Poieni de fragi și mure,

Un cioban pe o colină,

Aer proaspat de padure.

Dar a fost ce-a fost sa fie

Și brusc totul s-a schimbat,

Nu mai e vis si feerie

Ceru-i albastru-intunecat.

Oamenii au luat lumina

Vroiau atunci sa aiba tot

Și pe pasarea umilă

Au zidito intr-un bloc

Si nici om fara de vină

Nici fiinta mai divina

De-atunci nu s-a mai văzut

Si s-a stins si-acea lumină …

Suflet drag , 

Simt cumva frica ?

Tremuri în neliniște? 

Oare iar te gândești ,

Ce are sa fie mâine? 

Suflul îl priponești 

În jgheaburi costale

Când nesigur te simți. 

Spre visul tău 

Lin te drepți 

Și tot in deriva te crezi. 

Hai cu mine,

Chiar te rog,

Hai sa vezi un visător!

Un alt sine

Ce viețuiește 

În nelimitarea vieții 

De neam străvechi 

- Sublim- 

De mana am sa te țin 

Pana curaj obții

Zăbovim cât dorești 

Odihna sa găsești 

Din zumzet de ganduri 

Iar când te întorci 

Aminte sa ti aduci 

De liniste si fericire 

În fiecare clipa

Caci n am sa mai plec 

De lângă tine 

Și vei ști ca mereu 

Ai sa ma gasesti 

Privind spre stele.

Filozofia zilei ne cuprinde

Și gândirea ne surprinde.

Analizăm fapte și expresii

Și ne întrebăm dacă-s impresii.

Totul se afundă în nevoit

Și ce oare drum este croit?

O cale ușor de hoinărit

Dar apoi greu de cântărit.

Atenți la multe evenimente

Ce trezesc tot felul de sentimente,

Abandonăm din start tabloul

Fiindcă ne influențează fiasco-ul.

Dorim ca alții să ne ajute,

Puterea lor să ne-mprumute.

Dar oare noi nu putem

Să arătăm cine suntem?

Abili în gânduri și creații,

Răzbind prin grele situații,

Ne ocrotim tradițiile-n viitor

Ce îl sperăm strălucitor.

Oh suflet drag,

Mă întrebi cine sint 

Dar cum și de ce ... 

 Simplu îți răspund 

Că a mea geneza 

Din praf de stele provine 

Unite și făurite 

De un val lin 

Din adâncul ocean 

Căldură și viață

Din focul viu provin 

Căci om sînt 

Și în trezvie sper a mă afla

Călăuzit de luna

De munte protejat 

Atunci când scriu 

Și mă inspir 

Din suflu viu 

Lin venind

Luceafărul blând șoptind

Cu lumina și culoare 

Că am să port acest vesmânt 

Cusut cu fir de alinare 

Până la ultima-mi suflare 

Căci piese de spirit am cules 

Pierdute dar regăsite

Suflet pentru Thazoyom

Și răsuflare pentru mine.

Tu te-ai născut în luna cu care începe anul,

Când moșul Promoroacă cu gerul face planul,

Când alb omătul iernii natura încunună

Iar crivățul și viscolul sunt tot mai împreună.

La un crăpat de ziuă, prin scâncet te-ai auzit,

Și ursitoarele au venit și soarta ți-au hărăzit.

Din cornul abundenței zeița Flora și ea a dăruit

Iubire-n suflet, un strop din al său har miruit.

Ființă ce a urmat ascensiunea neobosită

Și cu încăpățânare în starea sa introvertită.

Saturn a pus pecetea disciplinei și eficienței,

A simțului responsabilității și a experienței.

Urcând de la nivelul mării până în vârf de munte,

Tenacitatea, verticalitatea au ajutat să-nfrunte

Tot greul și dureri ce viața a presărat în drum,

Și a încercat, creând, să aibă amprenta de parfum.

Așa cum primăvara vine înfloritoare după iarnă,

Așa și dorul etern de viață în inimi îl aștearnă.

Croșetând din fire de aur și argint speranța,

Dantela cu care se-mbracă mereu exuberanța.

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

La patruzecişidoi de ani şi-o zi,

Din perspectiva anilor de viaţã,

Eşti undeva la jumãtate...ştii?

Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,

Te va trãda a pãrului albeaţã.

Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,

Ai cheltuit aproape jumãtate.

Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,

Fapta cea bunã, cea de fariseu,

Vor fi, odatã, toate judecate!

Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai

Discernãmânt sau spirit de-observare.

Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,

Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,

Va fi catalogatã, ca atare!

Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,

Tu porţi cu tine-o mare datorie.

Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!

Anii se duc în zbor şi nu mai vin,

Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:

Trãieşte, dar, ca om de omenie!...

Scrisă la 28.09.2021.

Scânteia e fãcutã ca sã zboare,

Iar omul, ca sã simtã suferinţa;

Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,

Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!

Ne doare orice clipã care trece,

Ne dor şi despãrţirile amare!...

Chiar cerul este fãrã de culoare,

Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!

Se duc copii, la vârstã timpurie,

Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,

Care trãit-au vremuri dificile,

Îndeplinindu-şi sfânta datorie.

Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,

Înmiresmând amarul despãrţirii,

C-au înţeles c-aşa e datul firii:

Sunt parte din durerea omeneascã!

Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,

Din stratul gras şi umed, din grãdinã,

A fost tãiat, fãrã a fi de vinã

Şi-şi dã acuma, ultima suflare...

La catafalc, se-adunã lume multã

În straie negre, triste, în tãcere;

Doar plânsete se-aud în încãpere...

Şi pare cã şi Cerul le ascultã.

                          ☆

Încet, în vatrã, focul se destramã,

Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;

La geamul care dã înspre grãdinã,

Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Ţi-am adus şi viorele,

Ţi-am adus şi toporaşi;

Deci, atâta frumuseţe

Vezi pe mâna cui o laşi!

Toţi copacii din pãdure

Se-aplecarã-n felul lor

Şi-mi şoptirã cã, de tine,

Chiar le e nespus de dor.

Ia ascultã cum ne-ncântã

- Cã îţi place, bãnuiesc -

Dulce, o ciocãnitoare,

În limbajul pãsãresc!

Tot zãvoiul vrea s-audã

Cum îi cântã cucul, iar,

Pescãriţei cãlãtoare,

La sfârşit de cireşar.

Dor îţi va fi de cântarea-i

Şi pãdurii-i va fi dor,

Dar va trebui s-aştepte

Pânã anul viitor...

Anii sunt numai suma unor clipe,

Temeiul unor vise ce le-avem,

Ce vor neaparat sã se-nfiripe

Şi sã se facã laolaltã, ghem.

Anii sunt spuma unor idealuri

Râvnite de oricare muritor,

Trecând prin ale timpului portaluri

Spre un tãcut şi tainic viitor.

Anii sunt câţiva stropi de fericire

Sau de-ntristãri şi lacrimi, dupã caz,

Te fac sã cânţi mai cu însufleţire,

Sau îţi apasã jugul pe grumaz.

Anii sunt doar mirajul din pustie,

Fugind de cãlãtorul obosit;

Sunt diamante-ascunse în cutie,

Despachetate numai la sfârşit...

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!