Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
Category: Diverse poems
All author's poems: Cristi Dobrei
Date of posting: 8 августа 2022
Views: 910
Poems in the same category
Prăbușit în viață...
Miroase a viață prăbușirea mea,
Și zborul frânt a mângâiere,
Și n-am crezut nicicând că voi avea,
În râsul meu un hohot de durere.
O viață-ntreagă am explorat abisuri,
Și-n grote m-am hrănit cu patimi,
Și mi-am găsit în tainicele visuri,
Exil pe-un umăr ud de lacrimi.
Miroase a vechi coșciugul pregătit,
De funeralii încontinuu-i este dor,
Și zilnic sunt de toți hulit,
Că-n tinerețe am refuzat să mor.
De atunci cu moartea stau la masă,
Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,
Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,
Și cred c-o veșnicie voi trăi...
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Fără Titlu
Dacă mi-ai fi spus cândva
Că voi aluneca așa
De pe piedestalul meu
Ți-aș fi râs în față.
Dacă mi-ai fi spus atunci
Că voi cădea pe brânci
Si că voi ajunge-așa
Aș fi spus: "Niciodată!"
Însă, oricât de nostim ar părea
Ai avut dreptate atuncea
Căci astăzi sunt căzută-n stânci.
Să urc-nu pot, am răni adânci.
Să fim buni!
Mă uit în jur si, nu-nteleg,
De unde vine, atâta răutate,
Aș vrea s-adun și, să culeg,
Un mic buchet, de bunătate
Ma rog si, zilnic mă închin,
Și îmi doresc, eu, cu ardoare,
Să văd mereu, Cerul senin,
Și Soarele, cum după nor apare
Dar parcă, a mea ruga zboară,
Și-mi pun mereu o întrebare,
De ce norii, mai rar coboară,
Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?
Când mic copil, creșteam în sat,
Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,
Ca ele azi și, omul s-a schimbat,
Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri
Ne punem întrebări, fără răspunsuri,
Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,
Și ne expunem, permanent la riscuri,
Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt
Suntem, din ce în ce, mai mândri,
Și lacomi, fără nicio cumpătare,
Cu toții am uitat, să mai fim tandri,
Și uneori chiar mânioși, fără răbdare
Avem cu toții, iubire mare de arginți,
Si ne lipsește, dragostea aproapelui,
Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,
Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului
Cu cel sărac, nu suntem milostivi,
Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,
În lumea noastră, suntem captivi,
Și adunăm muncind și, zi și noapte
Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,
Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,
Si implorăm mereu, Divinitatea,
Să ne ajute și, să-navem suferințe
Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,
Pe cei ce credem, că ne-au greșit,
Și nici să dăm, din pâinea câștigată,
Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit
Dacă deschidem, bine, ochii minții,
Vedem în clar, când Sus plecăm,
Cum toți suntem egali, în fața morții,
Nimic material, nici bani, noi nu luăm
Așa că pe pământ, cât mai trăim,
Să nu uităm, să facem fapte bune,
Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,
Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
50 de nuante de gri
si daca miine va fi mult mai bine,
sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.
deja nu mai trec fiori reci prin mine,
cind imi amintesc momente fierbinti.
si daca miine vom muri in furtuna,
sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.
eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,
poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.
mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,
iar sa respiram ne va fi foarte greu.
eu stiu, sa ating tot nervul din tine,
iar tu stii, unde e sufletul meu.
uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -
zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.
dar sa stii, la final, cind punct se va pune,
viu va ramine doar unul din doi.
si, daca victoria eu voi detine,
n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.
eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine
a ochilor tai 50 de nuante de gri.
Impas
Inspirația lipsește cu desăvârșire,
Motivația e și ea pustie.
Ce și cum să mai poți scrie?
Poezia era poezie...
Acuma e coadă la berărie.
Lucrezi cu tine să-ți fie bine,
Ceva te ține, te depășește,
Nu mai știi ce te rătăcește
Acceptă tot ce te încetinește.
Eu îmi doresc să poți zbura.
Aripi ți-aș da, dacă aș putea,
Mulțumită să te văd așa,
Să spui, sunt fericită din nou,
Nu credeam că mai pot fi Eu.
Prăbușit în viață...
Miroase a viață prăbușirea mea,
Și zborul frânt a mângâiere,
Și n-am crezut nicicând că voi avea,
În râsul meu un hohot de durere.
O viață-ntreagă am explorat abisuri,
Și-n grote m-am hrănit cu patimi,
Și mi-am găsit în tainicele visuri,
Exil pe-un umăr ud de lacrimi.
Miroase a vechi coșciugul pregătit,
De funeralii încontinuu-i este dor,
Și zilnic sunt de toți hulit,
Că-n tinerețe am refuzat să mor.
De atunci cu moartea stau la masă,
Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,
Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,
Și cred c-o veșnicie voi trăi...
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Fără Titlu
Dacă mi-ai fi spus cândva
Că voi aluneca așa
De pe piedestalul meu
Ți-aș fi râs în față.
Dacă mi-ai fi spus atunci
Că voi cădea pe brânci
Si că voi ajunge-așa
Aș fi spus: "Niciodată!"
Însă, oricât de nostim ar părea
Ai avut dreptate atuncea
Căci astăzi sunt căzută-n stânci.
Să urc-nu pot, am răni adânci.
Să fim buni!
Mă uit în jur si, nu-nteleg,
De unde vine, atâta răutate,
Aș vrea s-adun și, să culeg,
Un mic buchet, de bunătate
Ma rog si, zilnic mă închin,
Și îmi doresc, eu, cu ardoare,
Să văd mereu, Cerul senin,
Și Soarele, cum după nor apare
Dar parcă, a mea ruga zboară,
Și-mi pun mereu o întrebare,
De ce norii, mai rar coboară,
Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?
Când mic copil, creșteam în sat,
Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,
Ca ele azi și, omul s-a schimbat,
Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri
Ne punem întrebări, fără răspunsuri,
Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,
Și ne expunem, permanent la riscuri,
Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt
Suntem, din ce în ce, mai mândri,
Și lacomi, fără nicio cumpătare,
Cu toții am uitat, să mai fim tandri,
Și uneori chiar mânioși, fără răbdare
Avem cu toții, iubire mare de arginți,
Si ne lipsește, dragostea aproapelui,
Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,
Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului
Cu cel sărac, nu suntem milostivi,
Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,
În lumea noastră, suntem captivi,
Și adunăm muncind și, zi și noapte
Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,
Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,
Si implorăm mereu, Divinitatea,
Să ne ajute și, să-navem suferințe
Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,
Pe cei ce credem, că ne-au greșit,
Și nici să dăm, din pâinea câștigată,
Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit
Dacă deschidem, bine, ochii minții,
Vedem în clar, când Sus plecăm,
Cum toți suntem egali, în fața morții,
Nimic material, nici bani, noi nu luăm
Așa că pe pământ, cât mai trăim,
Să nu uităm, să facem fapte bune,
Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,
Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
50 de nuante de gri
si daca miine va fi mult mai bine,
sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.
deja nu mai trec fiori reci prin mine,
cind imi amintesc momente fierbinti.
si daca miine vom muri in furtuna,
sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.
eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,
poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.
mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,
iar sa respiram ne va fi foarte greu.
eu stiu, sa ating tot nervul din tine,
iar tu stii, unde e sufletul meu.
uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -
zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.
dar sa stii, la final, cind punct se va pune,
viu va ramine doar unul din doi.
si, daca victoria eu voi detine,
n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.
eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine
a ochilor tai 50 de nuante de gri.
Impas
Inspirația lipsește cu desăvârșire,
Motivația e și ea pustie.
Ce și cum să mai poți scrie?
Poezia era poezie...
Acuma e coadă la berărie.
Lucrezi cu tine să-ți fie bine,
Ceva te ține, te depășește,
Nu mai știi ce te rătăcește
Acceptă tot ce te încetinește.
Eu îmi doresc să poți zbura.
Aripi ți-aș da, dacă aș putea,
Mulțumită să te văd așa,
Să spui, sunt fericită din nou,
Nu credeam că mai pot fi Eu.
Other poems by the author
Iubită copilă a neamului meu...
Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.
Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:
Priveşte lumina ce vine,
Hotare sã punã şi porţi de oţel
Şi capãt, atâtor suspine!
Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu
De tine-s atãt de aproape!
Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,
Nu vrea nicidecum, sã te scape.
Iubitã copilã a neamului meu,
Ridicãte-acum, din ţãrânã!
Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,
Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Iubită copilă a neamului meu...
Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.
Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:
Priveşte lumina ce vine,
Hotare sã punã şi porţi de oţel
Şi capãt, atâtor suspine!
Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu
De tine-s atãt de aproape!
Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,
Nu vrea nicidecum, sã te scape.
Iubitã copilã a neamului meu,
Ridicãte-acum, din ţãrânã!
Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,
Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL