Category: Diverse poems
All author's poems: RAO
Date of posting: 16 января
Added in favorites: 1
Views: 1770
Poems in the same category
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Din același izvor
Toți suntem la fel,
Suntem asemenea miilor de maci
Ce-mpodobesc câmpiile,
Suntem asemenea păsărilor
Ce dau glas văzduhului,
Suntem asemenea peștilor
Ce săgetează apele,
Suntem asemenea copacilor
Ce înfrumusețează fața pământului,
Suntem asemenea frunzelor
Ce izvorăsc din muguri
Primăvară de primăvară,
Iar toamna iau foc
Și îngrașă pământul.
Suntem Adami și Eve;
Nimic diferit la o primă privire,
Simetrie,
Aceleași urechi, ochi sau petale,
Suntem un tot
Asemenea firelor de păr
Ce împreună alcătuiesc
Frumusețea capilară,
Suntem un tot
Într-un nucleu al vieții,
Dar fiecare are rolul lui,
Așa cum ochiul adună lumina,
Iar nasul parfumurile,
Trăim, simțim, dar facem parte
Din același izvor.
Suntem la fel,
Toți izvorâm din aceeași rădăcină,
Urcăm munți,
Coborâm văi,
Unii suntem mai buni,
Alții mai răi,
Unii par mai bogați,
Alții mai săraci.
Deși avem aceeași identitate,
Cursul fiecăruia e diferit;
Totul depinde el însuși
Cum se educă.
Prin educație
Florile tale pot străluci
Într-un mod unic,
Apa ta e mai limpede,
Păsările tale
Pot cânta asemenea privighetorilor,
Educația e cea care face diferența,
Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,
Cântecul corbului sau al mierlei.
Punctul de pornire
E izvorul aceleiași stânci,
Dar drumurile sunt diferite,
Tulpinile mai netede
Sau mai ascuțite.
(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)
Refrenul prostului cotidian
De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,
Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,
Așa gândim cu toții cand privim un mort,
Crezându-ne pe noi nemuritori...
Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,
Este purtat din lumea-aceasta,
Nici el neștiind cum e posibil,
Privind aproape, vede depărtarea,
Iar de privește-n depărtare
Se regăsește chiar aici...!
Căci neputând pricepe lesne viața,
Noi cei ce suntem rătăciți
Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,
Căci moartea stând ascunsă
Și ascuțindu-și coasa iar,
Tocită de câte vieți a secerat,
Revine blestemata!
Iar eu poetic glăsuiesc...
Nicicum că moartea este personaj de basm,
Dar nici că-i realitate înfricoșată,
Precum de mici am învățat!
Are vreun rost să personifici un blestem,
Să spui "nimicului" sau "morții"
Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?
Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?
Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:
Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!
Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!
Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,
Chiar dacă pare fără de sfârșit!
Nota de plată tot sosește;
Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!
Ce vreau să spun?
Vorbesc de Mântuire și Nemurire...
Hristos te strigă-n gura mare,
Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,
Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!
Vei spune,tu nebune:
Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!
Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,
Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,
Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:
Bea,mănâncă ,chefuiește!
*
Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,
Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?
*
Există oare adevărul...?
Își spune cel nebun!
E treaba mea să știu mai multe?
Nu-i simplă viețuirea asta?
Să fie toate doar atât?
Aud o voce ce glăsuiește:
Tu lasă lumea în nimicul ei!
Căci fiecare se cufundă zilnic
Doar în ce-i place sau pricepe,
Precum frumoasele domnițe,
Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,
De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!
Iar despre oameni,se știe bine..
Unul visează la titluri,faimă și avere,
Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,
Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă
Dorindu-se iubit de-o mie de femei!
Umanitatea întunecată asta arată;
Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,
Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,
Și câte și mai câte lumea asta oglindește,
Fie din aur sau din simplă tinichea,
Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!
Iar despre omul din povestea mea,
Când boala-i dă târcoale,
Rătacitul fuge la doctori renumiți,
Sperând ca viața să-și păstreze
Spunând șoptit în sinea sa:
"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",
Că de murit tot am să mor!
Nu-i asta soarta tuturor?
Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea
Ce-mi sună glorios a imn de stat:
Mănâncă,bea și chefuiește!
Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,
Nu-mi plec urechea la oricine,
De pocăit s-o facă cine poate,
Eu am atâtea încă de făcut!
Trăiesc cum vreau,
Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!
Așa că beau,mănânc și chefuiesc!
Sunt încă rege pe pămant....
Scenariul ăsta l-am ales,
Nu-mi pasă de mă amăgesc!
Să fie asta o poveste tristă
Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?
Să fie lumea-ntreagă cuprinsă
De nesimțirea ce-o aruncă în abis?
Trăim cu toții doar un straniu vis
Ce nu se termină cu viața asta
Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?
Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,
Neexistând nimic de taină ori ascuns,
Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,
Și el ne spune toate câte sunt de spus!
Să fie viitorul lipsit de spirit
Iar Adevarul s-atârne spânzurat?
Așa că am decis să dau un nume,
Poemului ce l-ați citit deja,
Și veți rămane prizonieri o vreme bună,
Gândind la întrebarea mea!
(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Sinceritate
Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.
Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.
Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.
În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.
ÎNTÂLNIREA ÎN TAINĂ
Într-o noapte,mergând pe drum,
Sa apropiat de mine un înger bun
Și, simțind prezența forței dragi,
Știam că vii cu pace să mă atragi.
Mi-aș dori să vii să stăm pe veci
Nu doar în anotimpuri ușor reci.
Învățătura ta inima mea o vrea
Și, dorind, curând ne vom revedea
Știu că lupta mea nu s-a încheiat
Căci nu am necesarul întemeiat,
Dar simt că ziua măreață va sosi
Și în război sufletul îl voi folosi!
Și întâlnirea în taină se va încheia
Căci în casa ta mare tu mă vei lua
Și acolo sincer eu mă voi bucura,
Știind că timpul nu va mai zbura!
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Din același izvor
Toți suntem la fel,
Suntem asemenea miilor de maci
Ce-mpodobesc câmpiile,
Suntem asemenea păsărilor
Ce dau glas văzduhului,
Suntem asemenea peștilor
Ce săgetează apele,
Suntem asemenea copacilor
Ce înfrumusețează fața pământului,
Suntem asemenea frunzelor
Ce izvorăsc din muguri
Primăvară de primăvară,
Iar toamna iau foc
Și îngrașă pământul.
Suntem Adami și Eve;
Nimic diferit la o primă privire,
Simetrie,
Aceleași urechi, ochi sau petale,
Suntem un tot
Asemenea firelor de păr
Ce împreună alcătuiesc
Frumusețea capilară,
Suntem un tot
Într-un nucleu al vieții,
Dar fiecare are rolul lui,
Așa cum ochiul adună lumina,
Iar nasul parfumurile,
Trăim, simțim, dar facem parte
Din același izvor.
Suntem la fel,
Toți izvorâm din aceeași rădăcină,
Urcăm munți,
Coborâm văi,
Unii suntem mai buni,
Alții mai răi,
Unii par mai bogați,
Alții mai săraci.
Deși avem aceeași identitate,
Cursul fiecăruia e diferit;
Totul depinde el însuși
Cum se educă.
Prin educație
Florile tale pot străluci
Într-un mod unic,
Apa ta e mai limpede,
Păsările tale
Pot cânta asemenea privighetorilor,
Educația e cea care face diferența,
Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,
Cântecul corbului sau al mierlei.
Punctul de pornire
E izvorul aceleiași stânci,
Dar drumurile sunt diferite,
Tulpinile mai netede
Sau mai ascuțite.
(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)
Refrenul prostului cotidian
De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,
Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,
Așa gândim cu toții cand privim un mort,
Crezându-ne pe noi nemuritori...
Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,
Este purtat din lumea-aceasta,
Nici el neștiind cum e posibil,
Privind aproape, vede depărtarea,
Iar de privește-n depărtare
Se regăsește chiar aici...!
Căci neputând pricepe lesne viața,
Noi cei ce suntem rătăciți
Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,
Căci moartea stând ascunsă
Și ascuțindu-și coasa iar,
Tocită de câte vieți a secerat,
Revine blestemata!
Iar eu poetic glăsuiesc...
Nicicum că moartea este personaj de basm,
Dar nici că-i realitate înfricoșată,
Precum de mici am învățat!
Are vreun rost să personifici un blestem,
Să spui "nimicului" sau "morții"
Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?
Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?
Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:
Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!
Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!
Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,
Chiar dacă pare fără de sfârșit!
Nota de plată tot sosește;
Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!
Ce vreau să spun?
Vorbesc de Mântuire și Nemurire...
Hristos te strigă-n gura mare,
Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,
Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!
Vei spune,tu nebune:
Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!
Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,
Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,
Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:
Bea,mănâncă ,chefuiește!
*
Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,
Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?
*
Există oare adevărul...?
Își spune cel nebun!
E treaba mea să știu mai multe?
Nu-i simplă viețuirea asta?
Să fie toate doar atât?
Aud o voce ce glăsuiește:
Tu lasă lumea în nimicul ei!
Căci fiecare se cufundă zilnic
Doar în ce-i place sau pricepe,
Precum frumoasele domnițe,
Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,
De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!
Iar despre oameni,se știe bine..
Unul visează la titluri,faimă și avere,
Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,
Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă
Dorindu-se iubit de-o mie de femei!
Umanitatea întunecată asta arată;
Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,
Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,
Și câte și mai câte lumea asta oglindește,
Fie din aur sau din simplă tinichea,
Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!
Iar despre omul din povestea mea,
Când boala-i dă târcoale,
Rătacitul fuge la doctori renumiți,
Sperând ca viața să-și păstreze
Spunând șoptit în sinea sa:
"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",
Că de murit tot am să mor!
Nu-i asta soarta tuturor?
Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea
Ce-mi sună glorios a imn de stat:
Mănâncă,bea și chefuiește!
Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,
Nu-mi plec urechea la oricine,
De pocăit s-o facă cine poate,
Eu am atâtea încă de făcut!
Trăiesc cum vreau,
Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!
Așa că beau,mănânc și chefuiesc!
Sunt încă rege pe pămant....
Scenariul ăsta l-am ales,
Nu-mi pasă de mă amăgesc!
Să fie asta o poveste tristă
Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?
Să fie lumea-ntreagă cuprinsă
De nesimțirea ce-o aruncă în abis?
Trăim cu toții doar un straniu vis
Ce nu se termină cu viața asta
Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?
Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,
Neexistând nimic de taină ori ascuns,
Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,
Și el ne spune toate câte sunt de spus!
Să fie viitorul lipsit de spirit
Iar Adevarul s-atârne spânzurat?
Așa că am decis să dau un nume,
Poemului ce l-ați citit deja,
Și veți rămane prizonieri o vreme bună,
Gândind la întrebarea mea!
(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Sinceritate
Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.
Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.
Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.
În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.
ÎNTÂLNIREA ÎN TAINĂ
Într-o noapte,mergând pe drum,
Sa apropiat de mine un înger bun
Și, simțind prezența forței dragi,
Știam că vii cu pace să mă atragi.
Mi-aș dori să vii să stăm pe veci
Nu doar în anotimpuri ușor reci.
Învățătura ta inima mea o vrea
Și, dorind, curând ne vom revedea
Știu că lupta mea nu s-a încheiat
Căci nu am necesarul întemeiat,
Dar simt că ziua măreață va sosi
Și în război sufletul îl voi folosi!
Și întâlnirea în taină se va încheia
Căci în casa ta mare tu mă vei lua
Și acolo sincer eu mă voi bucura,
Știind că timpul nu va mai zbura!
Other poems by the author
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?