Întâmplare

Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.

Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.

Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.

Gândindu-mă la tine eu

Te privesc tăcut-mirată;

Sărutându-ți fruntea ta

În noaptea mea uitată.

Tu ești cerul meu senin 

Plin de stele luminoase,

În noaptea ce se perindă lin 

Ce-mi scânteie în ochii mei raze.

Iubirea mea ești tu,

Cerule, senin, albastru,

Cel ce-nrourezi pământu 

Umplându-l de verdeață.

Arthur! Bătrân monarh,

Al pădurilor ierarh,

Plânsetele celor mulți

Când le auzi, te rog, să ierți,

Trădarea și mânia,

Trufia și nebunia.

Firea noastră ce-o aveam 

Ne amintește cum eram 

Eram mai buni și mai cuminți

N-aveam arginți aveam doar sfinți

Credință era și mila 

Nu iubirea cu de-a sila 

Neamul tău, bătrâne urs,

Îl aminteam în orice vers

Ne-am săturat de atât suspin

Și blestem pe cel ce rupe 

Din coroana ta de spini

Urletul din noi erupe

Și în plânset adormim.

un gând,
o clipire,
o naștere tăcută
dintr-un "dacă"
nerostit

și lumea
se leagă.

Se rupe cerul pe sub pleoape

Și plouă-ncet cu gust amar,

Copacii, îngropați de noapte,

Trosnesc din crengi în mod bizar.

Un clopot vechi, cu limbi uscate,

Mai bate-n pieptul unui pin,

Iar îngerii, cu aripi aplecate,

Beau apă din izvorul cristalin.

O cioară croncăne-n poiană,

Iar moartea fuge peste munte,

Sub scoarța serii se răstoarnă,

O lună albă cu razele cărunte.

Sub pașii mei se rupe iarba,

Ca o bătrână ce oftează,

Până-n pământ îmi crește barba,

În timp ce anii se scurtează.

Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,

Și nici lumină sus pe cer,

Pe drumul negru și subțire,

Doar pașii mei împrăștie mister.

Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,

Copacii freamătă ca la un semn,

Și trupul mi se-mbracă-n frunze,

Iar carnea fragedă devine lemn.

Și brusc am devenit pădurea,

Cu frunze albe-n plină primăvară,

Mă ocolește îndelung securea,

Căci croncăne-n poiana mea o cioară.

Acum în ţară,este sărăcie mare,

Şi românul, nostru acum moare.

Fiindcă, nu are bani să achite,

Facturile, ce sunt venite.

Salariile, nu au mai crescut,

Preţurile, au luat-o în sus.

Când fluturaşul, deja apare,

Salariatul, intră în criză tare.

Pensiile, toate staţionează,

Săracii, pensionari oftează.

Când văd, cuponul de pensie,

Mulţi din ei, intră în depresie.

Că ştiu, că iarna o să apară ,

Şi dările le vor fii a lor povară .

N- au bani, facturi să plătească,

Nici mâncare, să trăiască.

Nimeni, nu îşi pune întrebarea,

De ce, se scumpeşte mâncarea?

De ce gazul, petrolul şi energia,

Ele, au distrus acum România?

Fiindcă totul, e venit de afară,

Să distrugă, a noastră ţară.

Românii, acum să îi sărăcească,

Să moară, să nu trăiască.

Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,

De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.

Dar românul, e popor răbdător,

El nu moare, aşa uşor.

Îndură frigul şi foamea cruntă,

La nimeni, nu va fii slugă.

Chiar dacă, parlamentarii noştrii,

Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.

Dar vă venii, o zii în care,

Românii, nu vor mai avea răbdare.

Şi va fii, o mare răscoală în ţară,

Şi mulţi, şmecheri o să piară.

Că foamea, grea şi sărăcia,

Vor distruge, atunci România.

Iar românul, nostru înfometat,

Iese în stradă, îţi dă în cap.

Că un proverb, el bine spune:

Cu românul, înfometat nu te pune,

Că atunci, nu are mamă, tată,

Ies cu toţii, afară din casă.

Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,

Nu le mai e frică, nici de moarte.

Fiindcă ei, chiar nu mai vor,

Să fie, sluga tuturor ! 

Poate că vântul știe tot,
Poate că dorul...nu mai pot.
Poate că zâmbetul e plâns,
Poate că viața-i gând ascuns.

Poate că ochii nu mai vor,
Poate că timpul e-un decor.
Poate că visul s-a uitat,
Poate că ieri a fost păcat.

Poate că plec, poate că vin,
Poate că cerul e prea plin.
Poate că-i soare, poate-i frig,
Poate că tac, poate că strig.

Întâmplarea are formă.
Cuvintele — rădăcini
ale unei păduri
care nu există
decât atunci când
nu o privești.
Eu sunt tu
privindu-mă
într-o apă
care n-a atins niciodată
malul.

valul se naște
și moare în același ocean —
unde e despărțirea?

Mă mișc
prin tăcere –
fără grabă,
fără ezitare.

Aripile nevăzute
mă poartă
acolo unde nu există sfârșit.

Ești și nu ești
Un nor în zori.
Timpul doarme
Fără culori.

Cine sunt?
Doar umbra cerului
pe oglinda apei,
dansând în cerc.