Vântul

Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.

imi privesc mainile si capul

acum fiind in locul picioarelor mele

undeva departe am cazut de pe o stanca

direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge

cine ma va cauta nu va gasi decat

un suflet putrezit

dar peste cativa ani

ma voi intoarce

si voi gasi doar ramasite

din toate visele si sperantele

si sclipiciul lacrimilor

sufletul spart in bucati de ceara

mort, un fluture alb ma va descanta pana

ma intorc

sa mi strang parul saten

cu bucle

Lumea întreagă este teatrul!

De mergi la teatru,

Lumea dispare și reapare

Ca o scamatorie de circ!

Circul este teatrul care-i râde lumii drept în nas!

Bufonii sunt oamenii toți,

Poartă măști de carnaval,

Mincinoșii,bârfitorii,puturoșii...

Egoiștii,lăudăroșii,zgârciții,oportuniștii,

Mai rar virtuoșii....

Toți se salută respectuos,

Știindu-se foarte bine

Încă din copilarie,

Cunoscându-se fără măștile

Ce le ascund cu rigoare chipurile hidoase,

Iar când se poate,fiecare Păcălește politicos toate regulile sociale,

Desigur,fără să deranjeze prea tare...

Cum credeți voi actorilor

Că teatrul nu are viitor?

Sau că piesele voastre au nevoie de vreun spectator, regizor,mașinist,scenograf,

director,casier...?

Omule dragă,tu ești toate acestea!

Și nu uita că la sfârșit se trage cortina!

Vei pleca poate trist de la teatru la tine acasă, alt teatru,

Mâine dimineață vei relua același scenariu,

Apoi iarăși și iarăși și iarăși....

Te rotești în propria-ți piesă,

Ai învățat perfect rolul,

Îți va fi imposibil să evadezi,

Pentru că tu însuți ești teatrul!

Nu uita să tragi de fiecare dată cortina,

Viața este coșmarul ce se joacă de fiecare dată în premieră,

Chiar dacă scena este aceeași,

Și piesa sau spectatorul se schimbă...!

(2 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Mă închid în sihăstria       

Vremurilor trecute

Și pun lacăt amintirii

Și zilei fericite.

Am închis  cu lacăt zarea

Și-o icoană  încâ  port

înimii i-sa furat hrana,

Un vapor uitat în port.

O-iubire stă închisă 

Devorată de minciună

Sevă dulce abandonată 

Clocotind în rădăcină 

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Laiva

Rakas laiva, kellut loputtomalta näyttävässä valtameressä,

Mille mantereille menet uudelleen tällä kertaa,

Mikä odottaa sinua seuraavassa määränpäässäsi?

Laiva, laiva...

Mikset kertonut minulle, että pidät purjehduksesta niin paljon?

Mikset varoittanut minua?

Miksi, kun käänsin sinulle selkäni hetkeksi, lähdit?

Kuinka voin tottua siihen tyhjyyteen, jonka jätit minulle?

Miten täytän sen?

Laiva, laiva...

Olit kevyt kuin varpunen,

Toivon, että palaat onnellisempi kuin minne menit,

Ymmärrän, että sinun piti mennä

Siltä sinusta tuntui

Sitä sinä ajattelit.

Olimme rakentaneet sinut niin hyvin, puusta, peräsimestä, kannesta,

Useista purjelevyistä,

Kiinnitin jopa ankkurisi,

Tiedän, että se ei tule olemaan sinulle helppoa,

Merellä on omat päähänpistonsa,

Et tiedä mitä odottaa,

Kun se kiihottaa ja ravistaa sinua joka suuntaan,

Hän vie sinut vain hänelle paremmin saatavilla oleville reiteille,

Kun se on sinulle vaikeaa, kun sinusta tuntuu, ettei sinulla ole mahdollisuutta pysyä pinnalla,

Katso alas, katso kiinnitetty ankkuri,

Ajattele, että kaukaa, jopa tuhansien kilometrien päästä,

Valvon sinua, minulla on sinut sydämessäni,

Et vain ole enää lähelläni näyttääksesi sinulle,

Todellakaan, kuinka paljon yhteytemme merkitsi,

(kiinnostavaan sävyyn)

Voi hyvin, päästä irti, unohda kuka loi sinut,

Kahdessa viikossa emme tulleet edes lähelle,

Jos luulet niin, se on sinun valintasi...

Tiedä vain, että välitän sinusta, siksi rakensin sinut niin hyvin,

Viimeiseksi rohkaisuksi sanon teille: "Et saa pelästyttää myrskyjä, joita kohtaat valtameren ylittäessä. Älä unohda, että myrskyn jälkeen tulee hyvä sää."

Laiva:,,Mitä tekisit? Enkö saa oleskella yhden päivän Rio de Janeirossa? Vain jonain päivänä, siinä on kaikki mitä haluan, sitten palaan luoksesi, lupaan!"

Din înaltul cerului trimite-mi,Doamne,mâna Ta cea tare,

Ca sunt scufundată-n valuri și mă clatin rău pe mare.

Când îngenunchez Stăpâne și ca să ma rog as vrea, 

Vin ispitele alături și-mi încurcă mintea mea. 

Dar vino, Doamne, lângă mine când eu Te chem cu drag

Ajută-mă IIsuse să trec al greutății prag.

Ființa mea e slabă, dar întărește-o Tu cum știi, 

Prin valurile lumii-acestea cu mine, Doamne, Tu sa fii...

Cine sunt?
Doar umbra cerului
pe oglinda apei,
dansând în cerc.

O umbră fără glas
mă strânge.

O alung
și mă-nfășoară.

Un drum apare,
dar nimeni nu calcă.

Eram deja
pașii.

Rădăcini de stea
împletesc orizontul –
noi suntem zborul.

Oceane de fulger
dorm în priviri –
ne naștem cerul.

Toate numele curg
spre noi.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Merg.
Calea mă poartă,
tăcută,
ca un râu fără maluri.

Fiecare pas
se topește
în nemărginire.

La capăt,
doar un cer gol
ce mă privește înapoi.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.