Cercul fără centru

țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.

Cade lumina
în inima golului –
un răspuns fără întrebare.

Iubirea nu cere,
nu pleacă,
doar este.

O linie își caută începutul
și se pierde în cerc.
O întrebare cade
într-un puț fără fund
și urcă înapoi —
altă întrebare.
Cine atinge pe cine
când bătăile inimii
sunt de fapt din afară?

Poate că vântul știe tot,
Poate că dorul...nu mai pot.
Poate că zâmbetul e plâns,
Poate că viața-i gând ascuns.

Poate că ochii nu mai vor,
Poate că timpul e-un decor.
Poate că visul s-a uitat,
Poate că ieri a fost păcat.

Poate că plec, poate că vin,
Poate că cerul e prea plin.
Poate că-i soare, poate-i frig,
Poate că tac, poate că strig.

Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?

Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.

Mă mișc
prin tăcere –
fără grabă,
fără ezitare.

Aripile nevăzute
mă poartă
acolo unde nu există sfârșit.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

De ce-i atât de frig în noi,

De e atât de frig afară?

Și Soarele ne vede goi,

Îi e și greu să mai apară!

Ploaia în puhoi apasă,

Necontenit, ca o pedeapsă

O face tropotind, devine prea aftoasă,

Cu chip posomorât, în râuri se revarsă

Nu-i cere ploii socoteală,

Nu-și poate - alege altă soartă

Mânia lui Zeus ne golește norii,

Ce-nghite lui Leto și ruga răbdării

Însuși Apollo, cu lira fermecată,

Cu arcul de lumină ce vrea să spargă norii,

Îi cântă lin, sublim lui Zeus o sonată,

Îi cere să renunțe la sumbrele potopuri

Marius Ene, Polonia, Iunie 2025

There are  many problems in life.

And this is familiar to everyone.

Yes it's sad and bad for us.

But,we live for those are dear for you.

Live and don't be sad!

Because there is only one life.

No wait for tomorrow,

Say this word today!

Don't say bad word,

 leave it for later.

 And just be a human.

And live constantly,

While  you have life!

Poem about life and people.

Author 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤

Ți-e poftă de ceva răcoritor,

Care seamănă izbitor,

Cu un cocktail cu mai multe arome,

Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,

Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,

Că de această dată,

Să comanzi ceva ce nu te îmbată.

Mergi la tejghea puțin tristă,

Dar în același timp foarte realistă

Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine

Și o limonadă să se mai combine

Acele arome fructate,

Din paharele deja pătate,

Ești încântată

De comanda deja ridicată,

Te așezi la o masă,

Te simți fix ca acasă,

E firesc, doar stai la terasă,

Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",

Ce până și limba ți-o vopsește albastră,

Dar îmbinarea gingașă a fructelor,

Produs al recoltelor,

Te lasă fără cuvinte,

Cine spune că această băutură nu este bună minte,

Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi

Te îndeamnă să mai rămâi.

Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,

Ce înoată toate înconjurate

De acel suc delicios,

De un albastru ca al cerului ploios,

Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,

Care, pe deasupra, mai este și dietetic,

Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,

Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.

Mă uit atent în jur, nu pot să cred

Că e din nou final și început de an,

Și ca și voi mirat și eu mă-ntreb

Sunt zilele mai scurte, decât știam?

Văd peste tot mulțimile-n mișcare

Și cum unii pe lânga alții trecem,

N-avem timp de vreo îmbrățișare

Nici cu acei pe care îi cunoaștem.

Străini am devenit în țara noastră

Și nu mai suntem hotărâți români,

Am devenit ca florile din glastră,

Ce se usucă făra apa, de la stăpâni

Venim acasă din lumea-ntreagă

Pe unde noi familii, ne-am făcut,

Să trecem pe la rude și ființa dragă

Care cândva pe toți, ea ne-a născut.

În țară revenim mai rar de sărbători,

Cu daruri multe și încarcați de dor,

Dar am uitat de-a noastre trei culori,

De sângele și holda sub cerul fără nor.

Avem  în suflet multă recunoștința

Pentru a noastră țară românească,

Și-n inimă purtăm o aprigă dorință

Ca nația română, să se trezească.

Grăbiți suntem și timp n-avem

Pentru o faptă bună pe pământ,

Cu toate că simțim și ntelegem

Că toți vom fi chemați la...Sfânt.

Vă-ndemn să fim cum scrie-n carte

Să semănăm iubire pentru-a culege,

Din pomul vieții unde-am pus fapte

Că viața trece și coasa uneori....alege!