Ispită

Visurile toate înspre zori coboară, 

Ochii-mi plâng cu lacrimi de amurg, 

Luna cu-a ei raze parcă mă-nconjoară, 

Şi în mii de stele mă sfărâm și curg.

Se prelinge clipa-n ramuri de tăcere,

Dorul meu se stinge-n pasul nefăcut,

Noaptea mă îmbracă-n falduri de durere,

Că-n trecutul mamei nu m-aș fi născut.

Printre nori de gânduri, inima mă cheamă,

Să m-adun din umbre, să mai pot visa,

Dar din mine-ntruna curge vechea rană,

Întinzându-și boala prin lumina mea.

Într-un colț de cer mi-am ascuns speranța,

Să învie-n zori tot ce-a fost pierdut,

Dar și cerul plânge, și-mi jelește viața,

Printr-o ploaie cruntă cum nu s-a văzut. 

Parcă din astral un fir lung mă ține,

Și îmi vine-n minte vechiul legământ, 

De voi bea doar lacrimi reclădind ruine, 

Îmi vor crește aripi sub al meu veșmânt. 

Unui prieten

Tu ai muncit prin ţări străine,

Şi ai trei case făcute chiar cu stil,

Dar văd acum, bietul de tine

Că îţi duci traiu' într-un azil.

Corona virusul

Toţi se întreabă cum arată,

Virusul considerat fatal,

L-am văzut şi eu odată,

Ce mai…e mortal.

Lui S. Busuioc

În tinereţe nu stăteam deloc,

Şi alergam prin Busuioc,

Acum când am îmbătrânit,

Îl folosesc doar la gătit.

Unei telenuveliste

Tu zilnic vizionezi telenuvele,

Şi critici răutatea şi ura nemiloasă,

Constat că te inspiri mereu din ele,

Că văd aşa ceva la tine în casă.

Tratament

De eşti bolnav, te va trata vecina,

Chiar dacă ai un cancer sau tumori.

A studiat de prin reviste medicina,

O şansă de mai ai, cu siguranţă mori.

Căsătoria 

Când era copil, se ştie…

Era rău, mare război.

După-un an de căsnicie,

A cam devenit pisoi.

Alegere

Ţi-ai luat un înger de nevastă,

Femeie chiar de prima clasă,

Şi-acuma îţi e ca o năpastă,

Căci parcă stai cu dracu-n casă.

Ospitalitate

Bucuroasă m-ai primit,

Mă serveşti cu sucuri reci,

Şi în loc de bun venit,

Mă-ntrebi calmă: - Da, când pleci?

 Împăcare

M-aş împăca încă odată,

Cu toţi fraţii mei în cor,

Dar tot amân, ca acea dată,

Să fie după moartea lor.

Prietenilor 

Se-ntâmplă des, i-adevărat,

Să mai cădem într-un păcat,

Dar unii dintre noi, o spun spăşit,

Direct spre iad au drumul hărăzit.

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

Întotdeauna iarba, sub pași se pleacă lină,

Nu cere niciodată cunună de lumină, 

Din seva ei tăcută își face drum spre cer, 

Un gând fără de nume, curat și efemer.

Privește cum izvorul, din stâncă frântă, curge,

Nu plânge niciodată că drumul i se scurge.

El dăruiește-ntruna și nu se socotește,

Iar cântecul lui simplu în veci nu obosește.

Și vezi cum cade seara în cupa de petale,
Și-și toarnă-n roze umbra ca-n niște catedrale.
Lumina se destramă în fire moi de vis,
Iar ziua, ca o rană, încet, încet s-a-nchis.
 

Pe frunza grea de rouă se leagănă o clipă, 

Atât de plină-n sine, că-i zbor fără aripă, 

În ea încape lumea, cu tot ce e nedrept, 

Și moartea stă alături, dar n-are niciun drept.

În toate e o lege ce nu se spune-n vorbe,

Ci crește-n miez de lucruri și-n inimile sobre, 

Când știm să o urmăm, fără dorinți deșarte,

Poți face din obstacol o fericire aparte.

Atunci pricepi că viața, cu tot ce aparține,

E doar o trecere, din Dumnezeu spre tine, 

Și-n loc să cauți rostul în lumi de necuprins,

Îl afli-n lucruri simple, în tot ce n-ai învins.

Am sunat să întreb ce mai faci,

Și cine de grijă-ți mai poartă,

Între atâtea apeluri, tu zaci

Și nici că-ți mai pasă de soartă.

Am sunat să te-ntreb despre tata,

Căci știu că îl suni sus în cer,

Oftând, îmi mai spui de una de alta,

Şi-apoi îmi vorbești despre el.

Se-aude încet o liniște-n vorbire,

De parca-i ști de undeva că plâng,

Și - n glasul tău plin de iubire,

Cuvintele în gemete se frâng.

De piept îmi vine să mă iau cu cerul,

Să plâng cu picături de sânge,

Să închid pentr-un minut apelul,

Să-l plâng pe acela care plânge,

Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,

Să-mi facă - o operație pe cord,

Căci nu mai sunt atâta de puternic,

Încât să fiu cu Dânsul de acord.

Și te-am sunat în fiecare săptămână,

Dar astăzi sună întruna ocupat,

Pe unde umbli măicuța mea bătrână,

Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?

Pe mulți ai fericit în lume, 

Deși cu greu tu te-ai născut, 

Ai generat și opere postume, 

Și orice om te-a cunoscut. 

Ai învățat savanți, elevi și profesori, 

Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit, 

Și n-am crezut că ai să mori, 

De mână celor care te-au citit. 

Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți, 

Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii, 

Între coperți am stat cu toți uniți, 

Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei. 

Ai fost uitată în mari biblioteci, 

Ori arsă în răscoale și proteste, 

Iar când ai vrut secrete să diseci, 

Mai marii lumii au început să te conteste. 

Și-au hotărât în școli să fii hulită, 

Te-au îngropat sub telefoane și tablete, 

Doar de nostalgici, tu mai ești citită, 

Și plângi pe-un raft, de pe-un perete. 

În vile somptuoase ești decor, 

Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea, 

Apoi l-au ponegrit pe scriitor, 

Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea. 

Se mai închide încă-o librărie, 

Pier multe milioane dintre voi, 

Iar azi trăim o mare tragedie, 

Cultura se aruncă la gunoi. 

 -Dialog din spatele zăbrelelor minții

(dialog poetic)

(Lumina e slabă. O cameră albă. Un om legat, în cămașă de forță.

În fața lui — un doctor. Halat, caiet, calmul prefăcut al rațiunii.)

NEBUNUL:

Ți s-a dat puterea să vindeci,

dar ți-ai pus mâinile în buzunar,

că e mai comod să numeri bani

decât bătăi de inimă.

DOCTORUL:

Vorbești din febră.

Nu toți pot salva pe toți.

Unii trebuie doar să observe.

NEBUNUL:

Ți s-a dat cuvântul,

dar l-ai folosit ca pe o armă.

Ai făcut din el o haină curată

cu care îți acoperi tăcerea.

DOCTORUL (notând):

Halucinații.

Transfer de vină.

NEBUNUL (îl privește fix):

Nu, doctore.

Tu nu înțelegi —

eu sunt doar gura prin care vorbește ceea ce ai ucis în tine.

(Tăcere. Doctorul ridică privirea. Prima fisură în calm.)

NEBUNUL (apropiindu-se ușor, voce joasă):

Crezi că mă ții legat, doctore,

dar tu ești cel cu lanțurile în suflet.

Eu doar le port la vedere.

(Doctorul încremenește. Nebunul zâmbește vag.)

NEBUNUL:

Tu mă privești ca pe un caz,

dar eu te văd cum erai când încă mai visai —

înainte să-ți pui halatul ca pe o armură.

(Doctorul rămâne nemișcat. Respirația i se taie.)

NEBUNUL (calm):

Ești om.

Adică jumătate creator,

jumătate scuză.

Un zeu care n-a avut stomac

să rămână zeu.

DOCTORUL (abia se ține):

Destul!

Ești bolnav, nu profet.

NEBUNUL:

Ai puterea de-a iubi

și alegi să posezi.

Ai puterea de-a tăcea

și alegi să urli.

Ai puterea de-a construi un sens

și alegi o dramă.

(Doctorul se oprește. Privirea i se goleşte.)

NEBUNUL:

Pentru că binele cere arhitectură,

iar răul doar un impuls.

Și tu ești leneș,

nu rău.

(Doctorul respiră greu. Îi tremură mâinile. Cuvintele nu-i mai ies.)

DOCTORUL (șoptind, pierdut):

De unde… știi?

NEBUNUL:

Leneș de suflet,

de gând,

de sens.

Îți tremură lumina în ochi,

dar o stingi cu un gest —

ca să pari tare.

Dar lumina nu doare,

doare oglinda

când te vezi fără mască.

(Doctorul lasă caietul jos. Lumina scade. Nebunul tace. O tăcere lungă.)

DOCTORUL (încercând să râdă, dar vocea îi tremură):

Eu... nu sunt nebun.

Eu doar...

diagnostichez.

(Se privește în oglinda mică de pe perete. Respirația i se rupe.

Nebunul îl privește liniștit.)

NEBUNUL (cu un zâmbet blând):

Așa încep toți, doctore.

(Doctorul face un pas înapoi. Lumina palpită. O umbră se proiectează pe perete — acum, doctorul pare cel legat.

Nebunul rămâne nemișcat, calm. Lumina cade doar pe el.)

NEBUNUL (în șoaptă):

Vezi?

Adevărul nu înnebunește omul.

Doar îl dezbracă.

(Lumina se stinge complet.)

Noi suntem toți de la țară,

Cu fața curată,

Cu vorba mai rară,

Cu treapta mai 'naltă la scară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu somnul pe frunze afară,

Cu gândul ce-ntruna ne zboară,

Spre zori și apoi înspre seară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu mână vânjoasă de fiară,

Cu spatele drept care cară,

Orice povară...

Noi suntem toți de la țară,

Țăranul ce câmpul își ară,

Copilul cu vita de sfoară,

Roada ce șade-n cămară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu viața și dulce, și-amară,

Cu ruga către Fecioară,

În fiece seară.

Vă spun pentru ultima oară,

Nu suntem o pradă ușoară,

Iar neamul nicicând n-o să piară,

Căci suntem toți de la țară.

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

De ce mereu vi și pleci,

Oare de ce îți bați joc de mine?

De ce mereu încerci să negi 

Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?

Dacă este adevărat spune-mi de ce...

De ce nu pleci definitiv din a mea viață?

De ce îmi dai mereu falsă speranță?

Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?

Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?

De ce mereu îmi faci inima să plângă?

Un fir de nicăieri,
mă ține.

Îl rup
și cad în cer.

Se deschide o ușă,
nimeni nu intră.

Eram deja
acolo.

Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.