Ispită

Buzele mele îți spun vorbe dulci, 

Mai dulci ca niciodată, 

Capul în palme alene ți-l culci, 

Cu inima piatră. 

Ochii caută chipu-ți senin, 

Și pielea cea albă de nea, 

Ciudat mă privești ca pe-un străin,

Cu inima rea. 

Pasul ți-adulmecă urma încet, 

Și umbra cu luciu de smoală, 

Capul întorci peste umăr discret, 

Cu inima goală. 

Îți tremură somnul pe pleoapele moi,

Când noaptea în tine suspină,

Și visu-l trăim amândoi, 

Cu inima plină.

De umărul tău mi-e umbra lipită,

Și timpul în noi se răsfrânge,

Te-ating fără zgomot, doar o clipită, 

Și inima-ți plânge. 

Respiră absența din noaptea târzie,

Când dorul în mine apare,

Și mângâie tăcerea ce-abia mai îmbie,

Cu inima mare.

Un freamăt de vise te prinde din nou,

Și-n gânduri, iubirea răpusă, învie,

Încerci să te-nalți ca un ultim ecou,

Dar inima îți este pustie. 

În drumurile reci ce nu duc nicăieri,

Nefiresc am zărit o nouă lumină aprinsă, 

Dar pașii mă poartă spre iubirea de ieri,

Cu inima învinsă. 

Ceru-i ars, totu-i pustiu,

Ochiul meu lacrimi așteaptă,

Omul nu-ți mai este fiu,

Maică sfântă, Maică dreaptă,

Plânge în biserici strana,

Liturghia nu se ține,

Maică, oblojește-ți rana,

Și nu plânge cu suspine.

Pe icoane-apare ceața,

Sfântul glas s-a stins în lume,

Ține-n brațe dimineața,

Copilașii fără nume.

Focul cade fără veste,

Peste câmpuri fără rod,

Muge vita lângă iesle,

Duhul pleacă din norod.

Fumul urcă în tăcere,

Din altare părăsite,

Maica plânge în durere,

Peste inimi răstignite.

Glasul sfânt e frânt de teamă,

Rugăciuni se sting în zare,

Lumea-și vinde a ei mamă,

Pe-o plăcere trecătoare.

Sub veșminte de lumină

Maica-și ține dorul stins,

Ceru-i gol, azi nu se închină,

Parcă răul a învins...

Nu te duce, Maică sfântă,

Din genunchi, înălță rugi,

Chiar de lumea nu mai cântă,

Mai scâncesc vreo câțiva prunci.

În ochii tăi se-adună mări albastre,

Cu țărmuri lungi de vis și catifea,

Iar gândul meu, desprins din nopți sihastre,

Se-ntoarce iar și iar la umbra ta.

Îți sunt pământul ars de dor și sete,

Iar tu ești ploaia caldă peste el,

Cobori încet cu valuri violete,

Și-mi schimbi tăcerea-n cânt rebel.

Ai fost în mine flacără domoală,

Nu jar grăbit ce arde și dispare,

Un foc senin, cu flacără regală,

Ce-mprăștie căldură către soare.

Azi ești ca cerul fără margini,

Cu stele reci ce ard la infinit,

Căci fără tine-aș fi uitate pagini,

Pe care nimeni nu le-ar fi citit.

Răstoarnă-n mine vântul ce alină,

Pădurile de gânduri rătăcite,

O adiere blândă ce suspină,

Pe ale mele tâmple îmbătrânite.

Fii răsărit pe inima-mi de lut,

Când umbre grele-n sânge se coboară,

Un zbor înalt, aproape nevăzut,

Ce-mbracă-n har tăcerea mea amară.

Și dacă-n timp se-ntunecă înserarea,

Cu umbre grele peste visul meu,

Tu strigă-mi printre zori chemarea,

Să vin, să ard în ochii tăi mereu.

Iar de vom fi doar șoapte-n univers,

Purtate lin pe aripi de vecie,

Să ne rămână dragostea — un vers,

Cu lacrimi scris într-un sfârșit de poezie.

Fără nori aș muri,

Fără nori ochii mei ar orbi,

Ei trec ca și mine senini,

Departe de ochii străini.

Fără nori mă întunec mereu,

Fără nori ochii îmi plouă,

Unde sunt ei, acolo-s și eu,

Suntem două boabe de rouă.

Fără nori sunt inutil,

Fără nori sunt un sihastru,

Mi-e traiul ușor infantil,

Și merit, cerul albastru!

Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,

Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,

Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,

Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,

(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),

Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.

Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,

În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,

Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,

Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.

Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,

Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,

Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,

Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,

Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,

S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...

Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,

Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,

Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,

Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...

Rana se deschide ca o fereastră de foc.

Durerea intră și umple totul,

o ține vie dar nu o frânge.

Timpul o coase încet…

Cicatricea se așază lin pe piele,

nu mai arde, dar ține memoria arsă.

Ziduri se ridică din crăpăturile ei,

în fața lumii, în fața tăcerii.

Dar dincolo de ziduri e altceva:

E suferință!

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

și dacă te aș săruta

doar să ți simt buzele crăpate

dacă te aș prinde într-o eclipsă

doar pentru a te avea pentru totdeauna

m ai iubi la fel de mult?

m ai căuta la fel de des?

dacă m aș lovi la un genunchi

ai îngenunchea pentru mine?

ia mi durerea de pe umeri

scoate mi sufletul la aer

nu pot să mi ridic privirea

când ea tot cade o dată cu mine

ia mă în brațe, nu mai pot să merg

nu mi simt inima cum bate

strânge mă la piept cat timp leșin

sunt obosit, vreau puțin vin,

stropește mă cu apă pură

iubește mă, sărută mă de noapte bună

strânge mă la piept ca pe un copil

șterge mi lacrimile cu palma

fă mi o inimă cu degetele

spune mi ca nu o să mai fiu singur

promite mi ca dimineață ești aici

nu mă lasă să mor pe stradă,

când tot ce mi doresc e să fiu aici

să ți aud vocea când îmi cânți john lennon, și mi spui ca totul va fi bine

ca mereu voi fi copilul tău

iartă mă.

Rădăcini de stea
împletesc orizontul –
noi suntem zborul.

Oceane de fulger
dorm în priviri –
ne naștem cerul.

Toate numele curg
spre noi.

Dacă am fost curați cât am trăit,

De ce suntem spălați când am murit?

De ce ni se freacă pielea rece

Ca și cum vina încă trece?

N-am fost spălați când am mințit,

Când am tăcut, când am rănit,

Ne spală doar când nu mai putem

Să spunem cine sunt ei sau cine suntem.

Te-am lăsat cândva, demult,

Într-un colţ de casă.

Te-am lăsat într-o lume

Sfântă şi frumoasă.

Te-am învelit în hârtie albă,

Te-am învelit cu dor,

Mă întorceam iarăşi la tine

De mii şi mii de ori.

Mi-ai dăruit cei dragi

Cărţi de care-am vrut -

Scumpe, colorate, ilustrate,

Dar pe tine să te uit n-am putut.

Am plecat departe

Şi tare îmi lipseai,

Îmi era dor de ale tale poveşti

Dar prea departe erai.

N-am vrut să te iau cu mine,

Te-am lăsat ACASĂ,

În lumea-n care am crescut -

Cea sfântă şi frumoasă.

De câte ori mă-ntorc,

Întâi la tine vin,

Te şterg de praf, de timp

Şi lângă piept te ţin...

Îmi eşti comoara fără preţ

Amintirea cea mai vie,

Ce repede mai zboară anii!

Carte din copilărie.