Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 17 октября 2024
Added in favorites: 1
Views: 280
Poems in the same category
Moșule,ce faci, ești bine?
Moșule,ce faci ești,bine?..
Mă opresc iar pe la tine,
Să -mpart plictisu-n jumate,
Să te slujesc ca și la carte..
Ce poftești la prânz, bătrâne;
Oare cum e vremea mâine;
Apoi privim tăcuți pereții,
Numărăm tic -tacul vieții.
.. Radioul sună în surdină,
Tu sorbi din cana ta plină,
Ceaiul negru cu lămâie,
Ce povestea ta o știe...
Stai gârbovit la masă,
Pufăi din țigară arsă
Cu ochii țintiți la ecran,
Tastezi cu patos și elan..
Nici de cină nu te -atingi
Doar la gândul să învingi;
Ăsta -i țelul tău, sărmane
,Nu sa te vaiti la icoane.
C -ai fost bătut de soartă,
Să te usuci că și o plantă,
CĂ șezi în scaun, osândit,
Fără puteri, înțepenit..
Mă rogi cu voce stinsă,
Lampa să ți o las aprinsă,
Că iar somnul nu te fură,
Te răsucește și te -njură...
Râsul celor ce nu văd
Ei râd de cuvintele ce curg din mine,
De fiecare vers ce se naște în gând,
Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,
Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.
Se amuză de slove, de rime ce dansează,
Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,
Dar eu știu că în spatele râsului, oare,
Este-o poveste ce doar eu o adun.
Le dau pagini și lumi care prind viață,
În fiecare literă o fărâmă din suflet,
Dar ei doar privesc, fără a înțelege
Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.
Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,
Căci cuvintele mele sunt tot ce am,
Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc
Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.
Ecouri fără sunet
Lacrimi fără ochi,
Carne fără sânge,
Parcă-s un deochi,
Ce întruna plânge.
Zboruri fără aripi.
Gânduri fără minte,
Condamnat la urlet,
Fără de cuvinte.
Pas fără de mers,
Palmă ce nu strânge,
Sunt un neînțeles,
Care încet se frânge.
Flori fără sămânță
Umbre fără trup,
Cerul mă denunță,
Cu pământ m-astup.
Uși fără perete,
Rugă fără cer,
Savurez regrete,
Și-ncontinuu cer.
Drum fără pământ,
Sete fără apă,
Nici un legământ,
Nici un om nu scapă.
Noduri fără sfoară,
Trepte fără scări,
Sufletul îmi zboară,
Înspre alte zări.
colaj//1
ninge liniștit
peste
orașul răsfirat
pe țărmul mării.
vocile mamelor-
puțin răgușite,
îndulcesc
al zăpezilor crivăț.
tot mai mulți pescăruși
dau târcoale pe la geamuri înghețate,
așteptând
firimituri de pâine.
adânciți în labirintul cărților,
printre drumuri, poduri,
și hărți,
copiii caută- la fel ca pescărușii,
un strop de iubire.
Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
Ești copil, adult, bătrân!
Cer senin, pământ sub soare
Viața-i scurtă ca o boare,
Azi te naști și-ncepi să crești
Luptă duci pân' la plecare.
Vii cu-al tău destin de Sus
Și pornești într-o călătorie,
Nu știi când o să te-oprești
Pentru că, doar Domnul știe.
Ești copil și mergi la școli
Să înveți și să știi carte,
Toți îți spun că-așa e bine
De vrei să ajungi departe.
Ești adult și mergi la lucru
Să-ți câștigi pâinea cu trudă,
Vrei să-ți meargă toate bine
Pân' ți-apare-n viață-o...iudă.
Ai copii, nepoți și strănepoți
Ești familia cea mult visată,
Dar constați că rămâi singur
Și îți zici cu-amar...ce soartă.
Stai de vorbă cu soția, soțul
Și viața ți-o povestești în doi,
Și îți spui când vorba-nchei
Bătrâni suntem...vai de noi.
Parcă ieri eram copil la mama
Apoi tânăr-însurat și cu fecior,
Astăzi Îl rugăm smeriți pe Domnul
Pază bună să ne fie...și-n viitor!
Moșule,ce faci, ești bine?
Moșule,ce faci ești,bine?..
Mă opresc iar pe la tine,
Să -mpart plictisu-n jumate,
Să te slujesc ca și la carte..
Ce poftești la prânz, bătrâne;
Oare cum e vremea mâine;
Apoi privim tăcuți pereții,
Numărăm tic -tacul vieții.
.. Radioul sună în surdină,
Tu sorbi din cana ta plină,
Ceaiul negru cu lămâie,
Ce povestea ta o știe...
Stai gârbovit la masă,
Pufăi din țigară arsă
Cu ochii țintiți la ecran,
Tastezi cu patos și elan..
Nici de cină nu te -atingi
Doar la gândul să învingi;
Ăsta -i țelul tău, sărmane
,Nu sa te vaiti la icoane.
C -ai fost bătut de soartă,
Să te usuci că și o plantă,
CĂ șezi în scaun, osândit,
Fără puteri, înțepenit..
Mă rogi cu voce stinsă,
Lampa să ți o las aprinsă,
Că iar somnul nu te fură,
Te răsucește și te -njură...
Râsul celor ce nu văd
Ei râd de cuvintele ce curg din mine,
De fiecare vers ce se naște în gând,
Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,
Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.
Se amuză de slove, de rime ce dansează,
Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,
Dar eu știu că în spatele râsului, oare,
Este-o poveste ce doar eu o adun.
Le dau pagini și lumi care prind viață,
În fiecare literă o fărâmă din suflet,
Dar ei doar privesc, fără a înțelege
Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.
Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,
Căci cuvintele mele sunt tot ce am,
Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc
Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.
Ecouri fără sunet
Lacrimi fără ochi,
Carne fără sânge,
Parcă-s un deochi,
Ce întruna plânge.
Zboruri fără aripi.
Gânduri fără minte,
Condamnat la urlet,
Fără de cuvinte.
Pas fără de mers,
Palmă ce nu strânge,
Sunt un neînțeles,
Care încet se frânge.
Flori fără sămânță
Umbre fără trup,
Cerul mă denunță,
Cu pământ m-astup.
Uși fără perete,
Rugă fără cer,
Savurez regrete,
Și-ncontinuu cer.
Drum fără pământ,
Sete fără apă,
Nici un legământ,
Nici un om nu scapă.
Noduri fără sfoară,
Trepte fără scări,
Sufletul îmi zboară,
Înspre alte zări.
colaj//1
ninge liniștit
peste
orașul răsfirat
pe țărmul mării.
vocile mamelor-
puțin răgușite,
îndulcesc
al zăpezilor crivăț.
tot mai mulți pescăruși
dau târcoale pe la geamuri înghețate,
așteptând
firimituri de pâine.
adânciți în labirintul cărților,
printre drumuri, poduri,
și hărți,
copiii caută- la fel ca pescărușii,
un strop de iubire.
Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
Ești copil, adult, bătrân!
Cer senin, pământ sub soare
Viața-i scurtă ca o boare,
Azi te naști și-ncepi să crești
Luptă duci pân' la plecare.
Vii cu-al tău destin de Sus
Și pornești într-o călătorie,
Nu știi când o să te-oprești
Pentru că, doar Domnul știe.
Ești copil și mergi la școli
Să înveți și să știi carte,
Toți îți spun că-așa e bine
De vrei să ajungi departe.
Ești adult și mergi la lucru
Să-ți câștigi pâinea cu trudă,
Vrei să-ți meargă toate bine
Pân' ți-apare-n viață-o...iudă.
Ai copii, nepoți și strănepoți
Ești familia cea mult visată,
Dar constați că rămâi singur
Și îți zici cu-amar...ce soartă.
Stai de vorbă cu soția, soțul
Și viața ți-o povestești în doi,
Și îți spui când vorba-nchei
Bătrâni suntem...vai de noi.
Parcă ieri eram copil la mama
Apoi tânăr-însurat și cu fecior,
Astăzi Îl rugăm smeriți pe Domnul
Pază bună să ne fie...și-n viitor!
Other poems by the author
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Cântecul tău...
Se pierde-un gând,
Ca frunza-n vânt,
Spre zări uitate,
Dar cui să-i spui,
Când pașii lui,
Sunt pași de moarte?
Și-n ceas târziu,
Pierdut, pustiu,
Mă-ntorc în mine,
Dar ce folos,
Când tot ce-a fost,
Nu-mi aparține...
Frânturi de dor,
Din visul lor,
Se sting, tăcute,
Pe drumul scris,
De-un glas ucis,
În lumi pierdute...
Tăcut, mă-nchin,
Străin, străin,
Privind spre stele,
Dar ce folos,
Căci chip frumos
Nu-i lângă ele...
Și-n noaptea grea,
Ca umbra mea,
Mă sting, departe,
Cu pas lejer,
Cu-n gând stingher,
Și-o veche carte...
E vânt uscat,
Și iarăși cad,
Din umbre șoapte.
Oare ce sunt,
Un dor mărunt,
Or iz de moarte?
Dar a rămas,
În vântul ars,
Urma iubirii,
Ca vechi ecou,
Cu sunet nou,
Pe-altarul firii.
Și-n noaptea grea,
Fără o stea,
Pierdut prin mine,
Eu mă destram,
Dar tot mai am,
Un dor de tine...
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Cântecul tău...
Se pierde-un gând,
Ca frunza-n vânt,
Spre zări uitate,
Dar cui să-i spui,
Când pașii lui,
Sunt pași de moarte?
Și-n ceas târziu,
Pierdut, pustiu,
Mă-ntorc în mine,
Dar ce folos,
Când tot ce-a fost,
Nu-mi aparține...
Frânturi de dor,
Din visul lor,
Se sting, tăcute,
Pe drumul scris,
De-un glas ucis,
În lumi pierdute...
Tăcut, mă-nchin,
Străin, străin,
Privind spre stele,
Dar ce folos,
Căci chip frumos
Nu-i lângă ele...
Și-n noaptea grea,
Ca umbra mea,
Mă sting, departe,
Cu pas lejer,
Cu-n gând stingher,
Și-o veche carte...
E vânt uscat,
Și iarăși cad,
Din umbre șoapte.
Oare ce sunt,
Un dor mărunt,
Or iz de moarte?
Dar a rămas,
În vântul ars,
Urma iubirii,
Ca vechi ecou,
Cu sunet nou,
Pe-altarul firii.
Și-n noaptea grea,
Fără o stea,
Pierdut prin mine,
Eu mă destram,
Dar tot mai am,
Un dor de tine...
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?