Râsul celor ce nu văd

Cum focul nu arde fără aer,

Pamantul nu da viața fără apa.

Intunericul fără lumina e eter,

Fara noapte nici zorii nu crapă!

Cum luna nu luminează fără soare,

Curcubeul nu colorează cerul

fără ploaie.

Sarea va fi cea care va da

hranei savoare,

Iar copacii poveștilor nescrise

câte o foaie.

O lume calculata perfect matematic,

Elementele parca vii se

completează in ansamblu,

In mediul lor natural se

prezintă sălbatic.

Misterioase ca și proveniența

culorii albastru.

Ascuns in suflet și văzut

doar in ceata,

Aerul ne conectează cu ceea ce

numim noi acasă.

Prin legile atracției ne ghidează

și ne învață,

In mijlocul peisajului va fi chiar

vârful nasului.

Din magma pământului sau

fulgerul cerului,

Focul este un spectacol

mistic al naturii.

Flamele-i dansând duc spre

descoperirea sinelui,

Simbol al dorinței și al

pasiunilor mărturii. 

Putitatea și sălbăticia s-au incorporat

in viața verde

Natura in sine este un element viu,

misterios.

Sub semnul infinitului sământa ei

nu se va pierde.

Din pământ fertil creste

meticulos și curios.

Imaculat, puterea apei este

inimaginabil de puternica.

Purifica hidratează și reimprospateaza

tot ce atinge.

Avand propria memorie și o vasta

latura artistica 

In lupta cu focul se poate încinge

sau flăcările stinge.

Magic e puțin spus și fascinant

nu e îndeajuns,

Un puzzle perfect unde imperfectul

nu e in plus!

Se definesc una pe alta și cumva

binele in rău inclus.

Prin noi planeta e in viața,suntem

al inimii ei puls!

• https://youtu.be/sf6LD2B_kDQ?si=mrKcDZfdLU-zYnox

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,

Asculţi doar muzică de clopot,

Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,

Când dinţii coasei râd în hohot.

Luate-ar dracu și pe tine,

Apoi să-ngheţe iadul bocnă,

Îngerii cu lungi patine,

Să vină, să dea la copcă.

Să halim pe burta goală,

Mușchi de moarte congelat,

Să trăim fără morală,

Duși cu pluta spre păcat.

Ce ești tu viață?

Cea care ne cuprinzi pe toți

Cu frumusețea existenței tale,

Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?

Nu știi decât promisiuni de basm să faci,

Să ne săruți gingaș pe obrăjori,

Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!

S-aduci pe lângă miere și amarul,

Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!

Noi bieții muritorii tăi,

Nu știm de ce așa și nu altfel

Vorbim de soartă sau destin,

Nici încotro orfani s-o luăm...

Există rost sau scop pe astă lume,

Când orice-ai face moartea vine?

Ce rost are să viețuiești,

Când toate clipele frumoase-s vis,

Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?

Ce ești tu viață dacă treci,

Nu vrei nimic concret să-mi spui!

Și taci și faci și pleci...

Eu nu te cred doar te privesc,

Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,

Și-ți spun direct,

Minciuna cea frumoasă ești!

(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)

Ce greu se-mpacă-n mine gânduri

Şi al sentimentelor fior,

Cu prea puţinii ani de viaţă

Dintr-un destin de muritor.

De ce-ai sădit în mine, Doamne,

Această lume atât de vie?!

De parcă viaţa ce mi-ai dat-o

M-ar însoţi o veşnicie.

E atâta abundenţă-n mine

De potenţiale dimineţi,

Că mi-ar ajunge pentru zile

Ce le-aş trăi în mii de vieţi.

Şi atâta freamăt mă animă

Când simt în mine totul viu,

C-aproape nici nu-mi vine-a crede

Că într-o zi n-am să mai fiu.

Ce să mă fac cu atâta viaţă?

Cum o să mă despart de ea?

Mi-e şi mai greu să mor acuma,

Când oricum moartea este grea.

Ploaia se revarsă, liniștit în curte,

Pelerina, cizme de cauciuc

Și într-o vreme scurtă

Pe stradă eu străluc.

„E cam înnourat”

Spun cu plictiseală,

Dar se vede ceva luminat,

De sub nori, cu îndrăzneală.

Este soare dulce

Care în dans cu ploaie

Produce o minune,

După vremea amară.

Multicolor și preafrumos,

Un curcubeu apare.

După orice spăimos,

Vine-o sărbătoare.

Mai scrie-mi despre iubire,

dar nu din cărți, nu din povești,

scrie-mi cum dorul prinde fire

în pieptul celor ce iubesc.

Scrie-mi de nopți fără odihnă,

de ochi ce strigă fără glas,

de mâini ce tremură-n lumină

căutând brațul rămas.

Scrie-mi cum arde și cum plouă,

cum mușcă timpul dintre doi,

cum uneori iubirea-i rouă

și alteori e scrum și ploi.

Mai scrie-mi, chiar de doare scrisul,

căci rănile se-nchid în vers,

iar dacă-n lume pier iubirile,

rămâne sufletul... și-un vers.

Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,

Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,

Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,

Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.

Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,

În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.

S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,

Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.

România se miră, că tinerii-s fugiți,

De gândul unei case, de visuri împliniți.

Dar cum să-și dorească familie și rost,

Când haosul în sânge a devenit adăpost?

Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,

Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.

N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,

Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.

Pe cei ce au pierdut părinți, 

căzuți-n negru hău.

Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.

Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,

Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.

Trăim într-o lume de aparențe,

Unde totul se vinde pe urme de pretențe,

Ne zâmbim, dar rămânem goi,

În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.

Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,

Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,

Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,

Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.

Ne cerem mai mult, mereu mai mult,

Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,

Frica de a nu fi destui ne ține în loc,

Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.

Și cu fiecare pas uităm cine suntem,

Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,

Unde „a trăi” e doar o competiție,

Și nu un act de iubire și comuniune.

Ne comparăm, ne înfruntăm,

Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,

Vrem să fim înțeleși, nu judecați,

Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.

Dar în această lume plină de orgolii,

Singurătatea devine normă, nu excepție,

Și rănile noastre rămân ascunse,

Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,

Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,

Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.

Și în acest cerc vicios ne învârtim,

Căutând soluții în lucruri care nu contează,

Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,

Despre a ne deschide, nu a închide porți.

Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,

Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,

În a trăi fără măști și fără frici,

Că iubirea nu cere perfecțiune,

Ci doar autenticitate.

Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,

propagându-se prin vidul din piept,

fără un mediu, fără o destinație clară.

Eu sunt punctul fix al pendulului,

iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi

pe o axă pe care timpul refuză să o definească.

Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,

particule de lumină care refuză să fie prinse,

dar, când lovesc pielea, generează căldură –

radiație pură, o ecuație a pasiunii.

Din distanță, ne privim ca două stele,

legate printr-o forță invizibilă,

un câmp gravitațional care îmi trage sufletul

înspre un orizont al evenimentelor.

Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?

Legile îmi spun că mă voi pierde –

energia mea va deveni a lui,

și tot ce sunt va fi o singularitate

într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.

Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?

Două particule care se ciocnesc în vid

și lasă urme în spațiu-timp,

unde amintirile devin traiectorii curbe

pe care sufletele le străbat în tăcere.

Aș vrea să-l ating, să simt

cum forțele de contact îmi redau

toate legile pierdute ale fizicii.

Dar, de fiecare dată,

între degetele mele rămâne doar lumina lui,

ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,

ci doar o iluzie a mișcării.

Și atunci îmi dau seama:

el nu e substanță, ci energie,

o constantă universală care,

oricât m-aș strădui să o prind,

se transformă mereu în altceva.

Dacă aș putea iubi cu creierul,

Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:

Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,

Doar linii drepte spre un final previzibil,

Un loc unde nimeni nu rănește,

Unde totul e logic, curat, intact.

Dar inima mea e o fiară oarbă,

Aleargă spre colți și gheare,

Se îndrăgostește de durere, ca și cum

Doar suferința ar fi dovada vieții.

De ce aleg cei care mă sfâșie?

Ce ecou din mine îi cheamă?

Poate e un labirint ancestral,

O capcană scrisă în sânge,

Să caut focuri care mă ard,

Să mă apropii de prăpastii,

Să simt că trăiesc doar atunci

Când mă frâng.

Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.

Alege liniștea, alege siguranța.”

Dar inima râde – o râs amar,

Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?

Ce e viața fără durere?”

Mă doare că iubesc fără control,

Că inima nu-mi ascultă mintea,

Dar poate că tocmai asta mă face om –

Această sete de a mă pierde,

De a mă rupe în bucăți

Pentru cineva care nu le va strânge.

Dacă aș putea iubi cu creierul,

Poate aș fi întreagă acum,

Dar aș fi și goală,

Un mecanism perfect, dar fără cântec.

Și atunci mă întreb:

Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.

Vioarele își serbează nunta-n graiul meu ce se irosește cu fiecare cuvânt "mă dor"

Mă dor tristetele zori că nu mai vin și mă lasă scufundată-n mănăstirea viorilor cu-n glas ce se sting 

Ele zbiară în suspin pe fiecare coardă a inimii mele si fiecare notă răsfrântă plânge numai și numai de dorul pentru ele

Notele obișnuiau să îi daie cântării fericirii mele, iar peisajul răsuna a chitară vioaie și plină de viață care își ducea traiul trăind o serenadă

O serenadă a nopții scânteie ce învăluie iubirea-n discreția amorului de după perdele de safir

O cheie sol, o notă muzicală ce iubea să se încălzească la razele sale fierbinții

Și o compoziție întreagă din atomi ei doar ție îți cânta

Pana și în ploaie ele predominau a sclipirii amor ce amortiza căderea sufletului meu

Acum privindu-mă singură, nici nu mi-aș permite să îmi dau dreptul la fericire căci nu cred că merit așa dar, mai ales când nici măcar de tine nu eram vreodată demnă căci îmi preferam soarta cu spini, să fie legată cu seceta  unui sunet de vioară ucis, ce urcă cruciș spre realizarea ce-l așteaptă,că nimeni vreodată nu-l va iubi cu adevărat