De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 21 iunie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 488
Poezii din aceiaşi categorie
Amintiri
Pacat ca uneori te deschizi fata de un om care nu merita si nici nu te merita
Pacat ca tot ce frumos e intr-adevar trecator.. ma gandesc inca la noi si ranile dor
Oricat timp ar trece, de tine nu-mi va trece
Mi-e dor de tot ce am fost si am putea fi
Mi-e dor de tine si noapte si zi
Ce am avut cu tine e dincolo de cuvinte
Te vreau si azi la fel ca inainte
Ce am avut noi doi era o dragoste adevarata
Uitandu-ma la filme de dragoste ma simt ca altadata
Cand eram un noi si nu doar eu si tu
Cat de greu e acum sa stiu ca noi nu
Sunt amintiri frumoase, de povestit chiar si copiilor
Cat am putut sa iubesc un om cu care nu aveam un viitor..
Doamne
Doamne, nu te mânia pe noi
Căci am creat vânturi și ploi,
Doamne , ai chiar și răbdare,
Căci din lacrimi facem Mare.
Doamne, iubite al meu Tată,
Se distruge lumea toată ,
Preoții ce își spurcă slujirea,
Spre vrășmași își pun zidirea.
Doamne , miluiește-ne pe noi
Zi de zi suntem mai goi,
Nu credință, nu iubire ,
Doar în păcate, robie.
Doamne, întărește nădejdea,
Căci e mare pofta noastră,
Nu de rugă și căință,
Doar păcate, necredință.
CUGETARE
Iarna cu zăpezi de argint are să vină,
Luna e o pată de culoare,
Stelele sunt note muzicale,
Cu contururii de cerneală
Albastră...
Un clopot bate și-l ascult
Când mă bate un vânt cărunt...
Duc în suflet dorurii ce -n veci nu adorm
Dores să le dăruiesc altcuiva ,enorm!...
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Fără legătură
La mine-n cap se aude o sublimă vioară
La primele trei note sentimentele-mi omoară,
Violonistul sunt eu, cu sufletul rece ca gheața,
Lipsit de sentimente pe strofe-mi las viața....
Poate c-am înebunit, sau poate așa sunt eu,
Un om cu suflet rece lipsit de dumnezeu,
Un antisocial depresiv drogat lipsit de viitor
Ce cu disperare se agață de un vis nemuritor....
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
Amintiri
Pacat ca uneori te deschizi fata de un om care nu merita si nici nu te merita
Pacat ca tot ce frumos e intr-adevar trecator.. ma gandesc inca la noi si ranile dor
Oricat timp ar trece, de tine nu-mi va trece
Mi-e dor de tot ce am fost si am putea fi
Mi-e dor de tine si noapte si zi
Ce am avut cu tine e dincolo de cuvinte
Te vreau si azi la fel ca inainte
Ce am avut noi doi era o dragoste adevarata
Uitandu-ma la filme de dragoste ma simt ca altadata
Cand eram un noi si nu doar eu si tu
Cat de greu e acum sa stiu ca noi nu
Sunt amintiri frumoase, de povestit chiar si copiilor
Cat am putut sa iubesc un om cu care nu aveam un viitor..
Doamne
Doamne, nu te mânia pe noi
Căci am creat vânturi și ploi,
Doamne , ai chiar și răbdare,
Căci din lacrimi facem Mare.
Doamne, iubite al meu Tată,
Se distruge lumea toată ,
Preoții ce își spurcă slujirea,
Spre vrășmași își pun zidirea.
Doamne , miluiește-ne pe noi
Zi de zi suntem mai goi,
Nu credință, nu iubire ,
Doar în păcate, robie.
Doamne, întărește nădejdea,
Căci e mare pofta noastră,
Nu de rugă și căință,
Doar păcate, necredință.
CUGETARE
Iarna cu zăpezi de argint are să vină,
Luna e o pată de culoare,
Stelele sunt note muzicale,
Cu contururii de cerneală
Albastră...
Un clopot bate și-l ascult
Când mă bate un vânt cărunt...
Duc în suflet dorurii ce -n veci nu adorm
Dores să le dăruiesc altcuiva ,enorm!...
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Fără legătură
La mine-n cap se aude o sublimă vioară
La primele trei note sentimentele-mi omoară,
Violonistul sunt eu, cu sufletul rece ca gheața,
Lipsit de sentimente pe strofe-mi las viața....
Poate c-am înebunit, sau poate așa sunt eu,
Un om cu suflet rece lipsit de dumnezeu,
Un antisocial depresiv drogat lipsit de viitor
Ce cu disperare se agață de un vis nemuritor....
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
Alte poezii ale autorului
Sub pleoapa-mi obosită…
În palmă astăzi îți port fericirea,
Dar mâna-mi tremură subit,
În ochii tăi îmi plânge nemurirea,
Iar în ai mei tu râzi necontenit.
Te scot din crâncene abisuri,
Și te resuscitez mereu,
Trăirile îți sunt neîmplinite visuri,
Iar inima îți bate-n pieptul meu.
Împodobești un pom cu tragedii,
Şi-l altoiești cu grijă an de an,
În fiecare noapte urlă-n el stihii,
Tu cânți sub el un cântec de orfan.
Îți cauți mama printre aștri,
Fugind pe ochii mei albaștri,
Și vrei ca ea să te îngroape,
Sub ale mele obosite pleoape.
Înalț slăviri înspre Demiurg,
Să nu-ți asculte ruga niciodată,
Dar ai plecat aproape de amurg,
Orbindu-mi ochii dintr-odată.
Mi-e somn pe perna-ți părăsită,
Iar lacrimile-mi curg potop,
Şi sap sub pleoapa-mi obosită,
Căci vreau acum să te dezgrop.
Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.
Îngerul otrăvit - #ingerulmeu
Un înger otrăvit de lumea rea,
Căzu din cer într-o poiană,
Cu-o aripă pământul el lovea,
Și-o lacrimă-i curgea sub geană.
Sub un copac priveam uimit,
La scena ruptă din minune,
Căci mă aflam şi eu dosit,
De lumea dusă spre genune.
Mă-ndrept umil și-ngândurat,
S-ajut pe îngerul căzut, rănit,
Iar el îmi spune trist și supărat,
Că astăzi profeția s-a împlinit.
Privii cam încurcat la minte,
Fiindcă vorba nu i-am înțeles,
Iar el rosti apoi fără cuvinte,
Un murmur surd, aproape șters:
-Nu mai avem putere să luptăm,
Căci firea omului e întunecată,
Noi îngerii trudim să o salvăm,
Dar demonii o țin în iad legată.
De răutatea lumii și firea sa mârşavă,
Toată îngerimea va fi otrăvită,
Şi va ploua cu noi din slavă,
Iar ploaia nu va fi nicicând oprită,
Decât de oameni şi a lor iubire,
Ce astăzi pare a fi încătuşată,
De sufletul ce zace în orbire,
Lumina sfântă nevoind s-o vadă.
Du-te copile şi strigă-n gura mare,
Să audă orice suflet pe pământ,
C-au reuşit un înger să doboare,
Prin răutate şi comportament nesfânt.
#ingerulmeu
Poveste
Sub mângâierea ta mă gudur,
Și-n ochii-ți negri rătăcesc,
Și zbor năuc precum un flutur,
Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.
Pe pielea ta mă pierd în alb,
Și mă înalț, și punct devin,
Și-mi pari o boabă de smarald,
Crescută-n poala unui crin.
În ochii tăi îmi caut leac,
Amorul meu e numai rană,
Subit în lacrimi mi te-mbrac,
Ca să îmi stai în colț de geană.
Ne este visul pur și-nalt,
Și goi ne tăvălim prin iarbă,
Și ne privim cu ochii celuilalt,
În lumea noastră oarbă...
Tâmpla lumii...
Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,
Topită-n rugi și-n sânge neînceput,
Iar timpul, ca o veche liturghie,
Se zămislește-n trup de nou-născut.
Sub ceruri albe, îngerii bocesc,
Cu aripi roase de-un blestem tăcut,
Iar omul, mândru, poartă chip regesc,
Căci fără el, geneza n-ar fi început.
Pustii altare gem fără lumină,
Din sfinte vase curge doar noroi,
Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,
Pe pieptul morților cu ochii goi.
Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,
Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,
O lume-nfrântă își trage răsuflarea,
Căzînd în somnul morții lângă ele.
Spre răsărit se frânge o tăcere,
O umbră vie-n ziduri scrijelește,
Iar din abis, o zeitate cere,
Să îi slujim cu toți orbește.
Verde
E atâta verde pretutindeni azi,
De parcă-mi cresc şi mie frunze,
Picioarele le simt doi falnici brazi,
Ce între ramuri inima îmi strânge.
Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,
Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,
De tine nu-mi parvine nici o veste,
Căci înfrunzind, am devenit străini.
Mă pasc şi ciute şi gazele,
Pe braţe păsări cuib îşi fac,
Mă înalţ în zbor sincron cu ele,
Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.
E atâta verde pretutindeni azi,
Smarald e cerul şi îmi e pupila,
Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,
Şi împărţim frăţeşte clorofila.
Sub pleoapa-mi obosită…
În palmă astăzi îți port fericirea,
Dar mâna-mi tremură subit,
În ochii tăi îmi plânge nemurirea,
Iar în ai mei tu râzi necontenit.
Te scot din crâncene abisuri,
Și te resuscitez mereu,
Trăirile îți sunt neîmplinite visuri,
Iar inima îți bate-n pieptul meu.
Împodobești un pom cu tragedii,
Şi-l altoiești cu grijă an de an,
În fiecare noapte urlă-n el stihii,
Tu cânți sub el un cântec de orfan.
Îți cauți mama printre aștri,
Fugind pe ochii mei albaștri,
Și vrei ca ea să te îngroape,
Sub ale mele obosite pleoape.
Înalț slăviri înspre Demiurg,
Să nu-ți asculte ruga niciodată,
Dar ai plecat aproape de amurg,
Orbindu-mi ochii dintr-odată.
Mi-e somn pe perna-ți părăsită,
Iar lacrimile-mi curg potop,
Şi sap sub pleoapa-mi obosită,
Căci vreau acum să te dezgrop.
Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.
Îngerul otrăvit - #ingerulmeu
Un înger otrăvit de lumea rea,
Căzu din cer într-o poiană,
Cu-o aripă pământul el lovea,
Și-o lacrimă-i curgea sub geană.
Sub un copac priveam uimit,
La scena ruptă din minune,
Căci mă aflam şi eu dosit,
De lumea dusă spre genune.
Mă-ndrept umil și-ngândurat,
S-ajut pe îngerul căzut, rănit,
Iar el îmi spune trist și supărat,
Că astăzi profeția s-a împlinit.
Privii cam încurcat la minte,
Fiindcă vorba nu i-am înțeles,
Iar el rosti apoi fără cuvinte,
Un murmur surd, aproape șters:
-Nu mai avem putere să luptăm,
Căci firea omului e întunecată,
Noi îngerii trudim să o salvăm,
Dar demonii o țin în iad legată.
De răutatea lumii și firea sa mârşavă,
Toată îngerimea va fi otrăvită,
Şi va ploua cu noi din slavă,
Iar ploaia nu va fi nicicând oprită,
Decât de oameni şi a lor iubire,
Ce astăzi pare a fi încătuşată,
De sufletul ce zace în orbire,
Lumina sfântă nevoind s-o vadă.
Du-te copile şi strigă-n gura mare,
Să audă orice suflet pe pământ,
C-au reuşit un înger să doboare,
Prin răutate şi comportament nesfânt.
#ingerulmeu
Poveste
Sub mângâierea ta mă gudur,
Și-n ochii-ți negri rătăcesc,
Și zbor năuc precum un flutur,
Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.
Pe pielea ta mă pierd în alb,
Și mă înalț, și punct devin,
Și-mi pari o boabă de smarald,
Crescută-n poala unui crin.
În ochii tăi îmi caut leac,
Amorul meu e numai rană,
Subit în lacrimi mi te-mbrac,
Ca să îmi stai în colț de geană.
Ne este visul pur și-nalt,
Și goi ne tăvălim prin iarbă,
Și ne privim cu ochii celuilalt,
În lumea noastră oarbă...
Tâmpla lumii...
Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,
Topită-n rugi și-n sânge neînceput,
Iar timpul, ca o veche liturghie,
Se zămislește-n trup de nou-născut.
Sub ceruri albe, îngerii bocesc,
Cu aripi roase de-un blestem tăcut,
Iar omul, mândru, poartă chip regesc,
Căci fără el, geneza n-ar fi început.
Pustii altare gem fără lumină,
Din sfinte vase curge doar noroi,
Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,
Pe pieptul morților cu ochii goi.
Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,
Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,
O lume-nfrântă își trage răsuflarea,
Căzînd în somnul morții lângă ele.
Spre răsărit se frânge o tăcere,
O umbră vie-n ziduri scrijelește,
Iar din abis, o zeitate cere,
Să îi slujim cu toți orbește.
Verde
E atâta verde pretutindeni azi,
De parcă-mi cresc şi mie frunze,
Picioarele le simt doi falnici brazi,
Ce între ramuri inima îmi strânge.
Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,
Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,
De tine nu-mi parvine nici o veste,
Căci înfrunzind, am devenit străini.
Mă pasc şi ciute şi gazele,
Pe braţe păsări cuib îşi fac,
Mă înalţ în zbor sincron cu ele,
Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.
E atâta verde pretutindeni azi,
Smarald e cerul şi îmi e pupila,
Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,
Şi împărţim frăţeşte clorofila.