De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 21 iunie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 494
Poezii din aceiaşi categorie
O lume nebună
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Tăcerea noastră
Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.
Epigrame IX
Unui fumător
De copil el a fumat,
Pentru noi a fost mister,
Dar de azi ne-a anunţat,
Că se simte exact ca-ncer.
Nedumerire
Vă întreb, fără să supăr,
Să-mi răspundă-un omolog,
De stomac, eu dacă sufăr,
De ce nu merg la stomatolog?
Fanatism
Cu Poşta Română, eu nu lucrez,
Şi toţi, să spun de ce, îmi cer…
Ei bine, vă divulg acest mister,
Eu sunt de mic: Fan – Courier.
Halterofil
Halterofil cu foarte mare palmares,
Dar pentru sine poartă o mare ură,
A încercat mereu dar fără de succes,
Ca să-şi ridice, nivelul de cultură.
Obezitate
E supraponderală a mea vecină,
M-am întâlnit cu ea lângă tufişuri,
Şi pare genul de femeie fină,
La care nu prea merge cu ocolişuri.
Vânătorul
Am drept vecin un vânător,
Dar nu găseşti trofeu în casa sa,
Şi nu-i un lucru întâmplător,
Fiindcă trage numai la măsea.
Uleiul
La suprafaţă a ieşit,
Uleiul foarte supărat,
Spunând că e năpăstuit,
Căci prea la icre e frecat.
Unuia cu multe minusuri
Face socoteli ce-i dă cu plus,
Și analizele la sinusuri,
Căci cineva deştept i-a spus,
Că are multe minusuri.
Unei grase
A aşteptat grăsuna rezultatul,
Şi da, va fi angajată mâine…
A terminat-o cu oftatul,
Căci va putea mânca o pâine.
Vorbă din popor
S-a dovedit a fi real,
Acea vorbă ce la ea socot,
Am văzut aseară în bar,
Cum doi ciungi beau cot la cot.
Afaceri de succes
mașina infernală a Timpului încapsulează
clipele vieții mele trăite
în pilule din plastic
un robot înscrie data procesării
luna
anul
altul sigilează cutiile din carton în loturi
pe ani bisecți
ultimul imprimă denumirea comercială
( balsam concentrat de viață!)
de exemplu
instrucțunile de folosire
( de preferință a se utiliza în băile de melancolie!)
termenul de valabilitate nedeterminat
dar nu mai mult de o viață
condițiile de livrare standard
adică în două zeci și patru de ore
plata prin card bancar sau ramburs
la alegere
în zilele când nu mai poți suporta râia melancoliei
strivești între degete 1-2 capule din plastic
deasupa căzii cu apă fierbinte
cu mireasmă de lemn de argan
santal
sau Quebrancho
prezentă în toate clipele și împrejurărările vieții
unele cu iz de țevă de eșapament
de groapa de gunoi
sau cu alte izuri
apoi te purifici în balsmul acesta
până îți vine din nou rândul
la mașina infernală a Timpului
care încapsulează clipele tuturor vieților trăite
în pilule otrăvite din fabricație
nerecomandate persoanelor cu insuficiență transcedentală…
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
O lume nebună
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Tăcerea noastră
Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.
Epigrame IX
Unui fumător
De copil el a fumat,
Pentru noi a fost mister,
Dar de azi ne-a anunţat,
Că se simte exact ca-ncer.
Nedumerire
Vă întreb, fără să supăr,
Să-mi răspundă-un omolog,
De stomac, eu dacă sufăr,
De ce nu merg la stomatolog?
Fanatism
Cu Poşta Română, eu nu lucrez,
Şi toţi, să spun de ce, îmi cer…
Ei bine, vă divulg acest mister,
Eu sunt de mic: Fan – Courier.
Halterofil
Halterofil cu foarte mare palmares,
Dar pentru sine poartă o mare ură,
A încercat mereu dar fără de succes,
Ca să-şi ridice, nivelul de cultură.
Obezitate
E supraponderală a mea vecină,
M-am întâlnit cu ea lângă tufişuri,
Şi pare genul de femeie fină,
La care nu prea merge cu ocolişuri.
Vânătorul
Am drept vecin un vânător,
Dar nu găseşti trofeu în casa sa,
Şi nu-i un lucru întâmplător,
Fiindcă trage numai la măsea.
Uleiul
La suprafaţă a ieşit,
Uleiul foarte supărat,
Spunând că e năpăstuit,
Căci prea la icre e frecat.
Unuia cu multe minusuri
Face socoteli ce-i dă cu plus,
Și analizele la sinusuri,
Căci cineva deştept i-a spus,
Că are multe minusuri.
Unei grase
A aşteptat grăsuna rezultatul,
Şi da, va fi angajată mâine…
A terminat-o cu oftatul,
Căci va putea mânca o pâine.
Vorbă din popor
S-a dovedit a fi real,
Acea vorbă ce la ea socot,
Am văzut aseară în bar,
Cum doi ciungi beau cot la cot.
Afaceri de succes
mașina infernală a Timpului încapsulează
clipele vieții mele trăite
în pilule din plastic
un robot înscrie data procesării
luna
anul
altul sigilează cutiile din carton în loturi
pe ani bisecți
ultimul imprimă denumirea comercială
( balsam concentrat de viață!)
de exemplu
instrucțunile de folosire
( de preferință a se utiliza în băile de melancolie!)
termenul de valabilitate nedeterminat
dar nu mai mult de o viață
condițiile de livrare standard
adică în două zeci și patru de ore
plata prin card bancar sau ramburs
la alegere
în zilele când nu mai poți suporta râia melancoliei
strivești între degete 1-2 capule din plastic
deasupa căzii cu apă fierbinte
cu mireasmă de lemn de argan
santal
sau Quebrancho
prezentă în toate clipele și împrejurărările vieții
unele cu iz de țevă de eșapament
de groapa de gunoi
sau cu alte izuri
apoi te purifici în balsmul acesta
până îți vine din nou rândul
la mașina infernală a Timpului
care încapsulează clipele tuturor vieților trăite
în pilule otrăvite din fabricație
nerecomandate persoanelor cu insuficiență transcedentală…
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Alte poezii ale autorului
Lepădare
S-a dat drumul la dezmăţ,
E plină lumea de lepre,
Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,
Şi nici nu ştim de unde vom începe.
Se aude un bocet fără de speranţă,
Şi jinduiri de îngeri păzitori,
Ne atrag păcatele în instanţă,
Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.
Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,
Prăpădul prin suflet străbate,
E plin de demoni pământul, văzduhul,
Dumnezeu, de la noi se abate.
Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,
Mersul lor sună ca toaca în prohod,
Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,
Caterisiţi alături de întregul sinod.
Mormăie cete de îngeri într-un regret,
Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,
Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,
În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Roger
De mic am trăit cu frigul în oase,
Soba plângea după un lemn,
Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,
Coşul aştepta de la fum şi el semn.
Şi priveam jinduind peste casa din vale,
Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,
Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,
Împreună cu mama şi motanul Roger.
Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,
Nămeţi uriaşi veneau peste casă,
Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...
Ce iarnă, ce viaţă geroasă.
Un vreasc îşi făcuse milă de noi,
Mama-l căra pe mâini sângerând,
Era toropită de prea multe nevoi,
Şi-o zăream mai tot timpul plângând.
Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,
Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,
Că mama o să aducă pentru noi un copac,
El lăcrima din ochii săi de smarald.
Bolul cu lapte îi îngheţase complet,
Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,
A doua zi îl găsisem inert,
A fost pentru el ultima iarnă.
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Lepădare
S-a dat drumul la dezmăţ,
E plină lumea de lepre,
Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,
Şi nici nu ştim de unde vom începe.
Se aude un bocet fără de speranţă,
Şi jinduiri de îngeri păzitori,
Ne atrag păcatele în instanţă,
Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.
Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,
Prăpădul prin suflet străbate,
E plin de demoni pământul, văzduhul,
Dumnezeu, de la noi se abate.
Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,
Mersul lor sună ca toaca în prohod,
Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,
Caterisiţi alături de întregul sinod.
Mormăie cete de îngeri într-un regret,
Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,
Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,
În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Roger
De mic am trăit cu frigul în oase,
Soba plângea după un lemn,
Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,
Coşul aştepta de la fum şi el semn.
Şi priveam jinduind peste casa din vale,
Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,
Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,
Împreună cu mama şi motanul Roger.
Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,
Nămeţi uriaşi veneau peste casă,
Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...
Ce iarnă, ce viaţă geroasă.
Un vreasc îşi făcuse milă de noi,
Mama-l căra pe mâini sângerând,
Era toropită de prea multe nevoi,
Şi-o zăream mai tot timpul plângând.
Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,
Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,
Că mama o să aducă pentru noi un copac,
El lăcrima din ochii săi de smarald.
Bolul cu lapte îi îngheţase complet,
Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,
A doua zi îl găsisem inert,
A fost pentru el ultima iarnă.
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.