Roger

--Încotro zbori, vrăbiuță,

fără pui, fără surori,

tocmai când se lasă noaptea

și e cerul plin de nori?

--Puii dorm și merg la mama,

sus în paltin, să-i duc mei

că de-o vreme nu mai zboară

și-i sunt, ochii, tare grei…

Și mi-e dor de glasul mamei

cum ne ciripea duios,

învelindu-ne sub aripi

să putem visa frumos!...

Îmi aduc aminte ziua

când m-a învățat să zbor

și mi-a dăruit o fragă

pe floarea unui bujor.

Apoi, câte și mai câte

mângâieri, cum numai ea

știa să ni le împartă

în timp ce ne adormea…

Ne-a adus și o petală

de cais, în cuib, cândva,

să bem picături de rouă,

în zori, când se lumina.

Dac-ar fi să zbor cu mama

iarăși, ca de-atâtea ori,

ne-am opri încă o dată

printre fragi, printre bujori…

Nu e noapte pentru mine

și nici nori nu sunt destui

ca să nu ajung la mama

și apoi, din nou, la pui!

La concursul de-notare,

Cinci broscuțe, au primit înregistrare, 

Una a dat lent  din picioare,

Alta repejor, dar mâinile o dureau prea tare ,

Celelalte leneșe, ca o cucoană, 

A câștigat, o broscuță campioană! 

Autor: Nicoleta Postovan 

Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea  și a spus:

Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.

Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.

 Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.

Pisicuța mea, de dimineață stă la ușă,

La mâncare Vine ea, pisicuța jucăușă, 

Mă uit la ea în fiecare zi, 

Și spun așa, e ca o păpușă. 

Frumușică...frumușică, 

Drept se spune... în căsuțe,

Că este... ca o păpușică, 

De parcă i...nătăfleață mititică.

Autor Nicoleta postovan 

Informație: a doua strofă se citește mai lent unde se află punctele.

Am acasă un cățel talie mare

Toată ziua vrea scos la plimbare,

Cănd în casă-l bag mârâie tare

Latră și mă prinde de picioare.

Numele e Ghost și-i șmecher

La comenzi cu greu răspunde,

De-i nervos muscă  din ștecher

Când îl cerți, ochii sunt umezi

Când suntem plecați la muncă

Comandant gradat este în casă,

Iar când vrem să-i dăm poruncă

E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.

Pe cameră îl urmărim tot timpul

Să constatam cum se descurcă,

Mânâncă, bea și-și freacă trupul

De mobilă, de pat și-apoi se culcă.

De doua ori pe zi e scos afară

Să alergăm și să ne ușurăm,

Altfel, îmi fac nevoile în scară

Și pe vecinii noștri-i bucurăm.

Când de la joacă ne întoarcem

Cu piciorușele negre, murdare,

La duș în cadă ușor ne ducem

Și-atunci să vezi cum apa sare.

Săptămânal plecăm la rude

Unde primim rații bogate,

Și nu mâncăm bucate crude

Le refuzăm dacă-s sărate.

După ce burta îmi plesnește

Sar cât mai sus pe canapele,

 Marce cu mult amar zâmbește

Când vede urmele înfipte-n ele.

Apoi vioi prin dormitor mă plimb

Pe pat, subpat, covor și pe parchet,

Iubesc perna lui Marce și mă-ntind

Și-adun tot ce găsec și fac pachet.

O raită scurtă trag pe la balcon

Să văd aici ce rufe pot s-apuc,

Și dacă ușa e deschisă la salon

Mă culc puțin cu botul pe cultuc.

Dar să nu credeți că nu mi-i greu

Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,

Că sunt cățel, nu piesă de muzeu

 Și tare-mi place, când vă surprind.

Mă deplasez mereu cu limuzina

Că doar nu cheltui din chenzină,

Habar nu am ce preț are benzina

Refuz mersul pe jos că am mașină.

Am pedigree de câine, Samoyed

Puțin cam agitat și foarte curios,

Mai niciodată nu ascult să șed

Totuși sunt blând și credincios

De vreți un Pet cuminte să aveți

Și nici vreo pagubă să nu simțiți,

Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți

Că noi cățeii, de voi...vom fi  iubiți!

O lebădă măiastră,,

S-a dus prin lacul din pădure,

Să culeagă mure 

Și să le-a ducă la fereastră.

Fugim de noi spre-a ne zdrobi,

Iar zborul tău e prăbușirea mea,

Din mine o aripă ți-aș încropi,

Că poate-o să te-ntorci cândva.

Stârnim vulcani la fiecare clocot,

Iar pasul meu e alergarea ta,

Ți-aș implanta pe buze-un hohot,

Să râzi în somn de farsa mea.

Strivim în dinți cuvinte ce unesc,

Și întâlnirile sfârșesc cu brio,

Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!

Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!

Ni-s toate visele devreme ori târzii,

Fântânile au secat așa ciudat deodată,

Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,

Și au murit stupid o mamă și un tată.

Un toast al despărțirii se cuvine,

Cu întrebări pe muchie de cuțit,

Pe un mormânt și-o cruce în ruine,

Într-un sicriu comun și neacoperit.

Miroase a parfum în beci,

Buchetul vinului se varsă,

Afară suflă vânturi reci,

Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.

Orașul a căzut în beznă,

Îmi cântă un ţigan la cap,

Valsez lejer din gleznă,

Cu partenera din ciorap.

Îmi curge somnul în pahar,

Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,

Parfumu-n beci e tot mai rar,

Şi iarna-și caută culcuș.

Vântul le știe pe toate,

Și taine, și vorbe urâte,

Le cară zilnic în spate,

Înspre lumi dispărute.

Minciuni, uneltiri, viclenii,

Toate aruncate în vânt,

Șuieră mai întâi în pustii,

Și renasc nefiresc în cuvânt.

Vorbe de duh și iubire,

De adieri, duios mângâiate,

Coboară precum o psaltire,

În inimi ușor flagelate.

Vântul le știe pe toate,

Blesteme întruna adună,

Când istovit nu mai poate,

Se-aruncă turbat în furtună.

Omule, oprește-ți mânia,

Alege-ți fiecare cuvânt,

Tu ești…respectând ierarhia,

Doar o vorbă aruncată în vânt!

Şi nu îmi pasă dacă plouă,

nimic din ce-am vorbit nu se amână,

voi fi prezent la ora nouă,

abia aștept ca să te ţin de mână.

Şi nu îmi pasă dacă ninge,

voi fi prezent la întâlnire,

nici chiar potopul nu mă poate învinge,

așteaptă-mă, că vin, iubire...

E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,

e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,

merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,

chiar dacă trupu-mi este o ruină.

Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,

și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,

e drumul scurt atâta timp cât plâng,

şi nimeni să mă-oprească n-are voie.

Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?

nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,

c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,

încât eu însumi lacrimă am devenit.

Şi totul a pornit atunci,

Când căutam însingurarea,

Exodul fiindu-mi pe stânci,

Iar lumea mea...doar marea.

Vedeam dezastru-n orice pas,

Şi îmi trăiam nedumerirea,

Iar valurile mării într-un glas,

Îmi rătăceau spre orizont privirea.

Mi-era şi jenă că sunt om,

M-aş fi dorit o scoică seacă,

Secat să fiu de traiul meu bonom,

Şi de trufia ce mă îmbracă.

Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,

Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,

Durerea, teama în valuri eu la sfărm,

Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.

Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,

Memoriile unui biet mirean,

Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,

Cuvintele să mi le poarte în ocean,

Sirenele să le reînvie-n cântec,

Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,

Să fie peste veci ca un descântec,

A celor care caută însingurarea.

E atâta verde pretutindeni azi,

De parcă-mi cresc şi mie frunze,

Picioarele le simt doi falnici brazi,

Ce între ramuri inima îmi strânge.

Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,

Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,

De tine nu-mi parvine nici o veste,

Căci înfrunzind, am devenit străini.

Mă pasc şi ciute şi gazele,

Pe braţe păsări cuib îşi fac,

Mă înalţ în zbor sincron cu ele,

Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.

E atâta verde pretutindeni azi,

Smarald e cerul şi îmi e pupila,

Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,

Şi împărţim frăţeşte clorofila.