Roger

Se-aude-n mine iarba cum mă cheamă,

Cu rădăcini de umbră mă-nvelesc,

Îmi cresc pe tâmple frunze de aramă,

Iar pașii mei prin timp se-nzepezesc.

Pe umeri port tăceri de altădată,

Ca pe o haină roasă de-nserări,

Și-n pieptul meu o mare tulburată,

Cu fiecare val mi-aduce alte stări.

Iar când mă-ntorc în mine ca acasă,

Cu ușile zidite-n fragede amintiri,

Găsesc lumina caldă și frumoasă,

Ce o purta măicuța dragă în priviri.

În mine mierla-și cântă însingurarea,

Mă desfrunzesc de ani ca o pădure,

De plânset ochii și-au schimbat culoarea,

Și mă rog zilnic nopții să mă fure.

Din umbra vremii cad încet cuvinte,

Ca niște frunze lipsite de copac,

Le-adun la piept, le leg de cele sfinte,

Și peste rană le presar ca leac.

Dar vai, cum vântul mă destramă,

În brume reci prin toamnă rătăcind,

Rămân în lume ca o veche ramă,

Dintr-un tablou cu luna înflorind.

Azi curge liniștea-n mine,

Ca un suspin fără ecou, 

Te-aș striga pe cerul tău nou, 

Dar plouă cu lacrimi străine.

Condeiul între degete geme, 

Nimic împrejur nu e viu, 

Iar dacă încetez să îți scriu, 

Voi muri înainte de vreme.

Tandra mea mângâiere, 

Ușor o târăsc înspre tine, 

Dar palma gheață devine, 

Și-n umăr simt o durere. 

Am ochii arși de văpăi,

Mi-e secată privirea,

Și îmi plânge iubirea,

Cu ochii tăi...

Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,

De parcă iubirea se naște din vină,

Și simt cum distanța devine mormânt, 

Iar inima tristă amarnic suspină. 

Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna, 

Și sângele-mi curge în valuri fierbinți, 

Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,

Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,

Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,

Și sângele curge, și rana mă doare, 

Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis, 

Ca o umbră ferită de lumină și soare. 

Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,

Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace, 

Doar nopții și lunii îi mai sunt drag, 

Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.

Dacă vrei să-mparţi cu mine,

Negreşit a ta durere,

Am un umăr care ţine,

Doar amar şi clipe grele.

Iar atunci când o întristare,

Te apasă şi te doare,

Îţi ofer o îmbrăţişare,

Ruptă de la soare.

Iar când lacrimile amare,

Îţi curg râuri pe obraz,

Am la inimă o licoare,

Ce te scoate din necaz.

Prinde mâna ce se-ntinde,

Să te sprijine la greu,

E prietenul ce-ţi simte,

Sufletul şi oful său.

În mine vorbesc și azi despre tine,

Deși pustietatea mă străbate,

Iar cel mai rău îmi este când e bine,

Și toate lacrimile-mi sunt uscate.

În mine sângele-ți mai curge încă,

Deși în clinici mi se caută o venă,

Să îmi trateze rana ta adâncă,

Rămasă ca un corp străin în genă.

În mine pe furiș mai simt săruturi,

Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,

Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,

Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.

În mine îți șoptesc aiurea bună seara,

Deși sunt plin de gesturi imprudente,

Sunt condamnat pe veci să port povara,

Și cicatrici din infantile accidente.

În mine zorii mușcă cu silă din amurg,

Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,

În care n-am avut puterea să ajung,

În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.

Vremelnice posturi avem,

Iar ele ne oferă putere,

Uităm ce… şi cine suntem,

Iubim doar a noastră părere.

Ne credem neclintiţii titani,

Beţia puterii e oarbă,

Colegii acuma-s duşmani,

A început viclenia să fiarbă.

Ne pare de aicea de sus,

Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,

Şefia punând mai presus,

I-am trădat mişelesc pe amici.

Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,

Fiorul izolării o să apară,

Aroganţa a aşternut peste noi,

O răutate amară.

Omul de vrei să-l testezi,

Oferă-i puţină putere,

Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,

Cum transformă iubirea-n durere.

O mămică rândunică,

A venit ța ușa noastră,

Când grădina-i înflorită

Și livada-i înverzită.

Deși erau o pereche,

Mai mult ea e curioasă 

Unde își vor face casă

În livada cea frumoasă?

Sau uitat prin pomi, orin vie

În garaj, chiar în bucătărie,

Avăzut că pe o grindă 

Ar putea să se prindă.

Au vorbit ceva intre ei

Apoi s-a uitat la noi,

Am lăsat un geam deschis

Ce să facă... au decis.

Acum au o casă mică 

Pentru puii și rândunică,

Partenerul doarme afară,

Că-i frumos...zile de vară...

Pe un fir de păpădie

S-a suit un gândăcel

De culoare arămie,

Mic, firav, ca vai de el!

Bună dimineaţa, Soare!

Zise, întinzând un picioruş.

Bună inima să-ţi fie,

Mică gâză ca de pluş!

Şi, din roua dimineţii

Îi dădu o sărutare…

Magica putere-a vieţii

Ca o dulce alintare.

El, plăpândul gândăcel,

Se simţi cât tot Pământul!

Şi Natura-ncremeni

Pentru-o clipă-n veşnicii…

Dintr-odată se porni

Un vârtej ameţitor:

Soare, lună, stele mii

Se pierdură în decor!

E Nimic!

Şi totuşi,

Toate sunt la locul lor!

Şi e Totul!

Concentrat într-un izvor

De al vieţii dătător!

Făptura neînsemnată

A avut o tresărire:

Fără ea, Fiinţa toată

Nu există în simţire!

Dar, şi el ar fi … nimic

Făr-un spaţiu cât de mic

În hăul deşertului

La-nceputul timpului!

...

Ziua bună, măi frăţie!

Zise o furnică-n treacăt.

Şi-l trezi din reverie

Pe micuţul ne-nfricat.

Pe un fir de păpădie

Stă gândacul îmbătat

Şi priveşte-n veselie

Universul colorat.

Dă bineţe furnicuţei

Ce grăbită-l ocoleşte:

Ce să ştie ea, săraca

Câte-s de aflat pe lume

Când te preocupă viaţa!

La concursul de-notare,

Cinci broscuțe, au primit înregistrare, 

Una a dat lent  din picioare,

Alta repejor, dar mâinile o dureau prea tare ,

Celelalte leneșe, ca o cucoană, 

A câștigat, o broscuță campioană! 

Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea  și a spus:

Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.

Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.

 Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.

Îl scot zilnic la plimbare

Când marchează toți copacii,

Cred că nu e  întâmplare

Că toți s-au uscat ...săracii!

Îl țin mai mereu în lesă

Că-i un cățel năzdrăvan,

Nu se-ntoarce la adresă

Fără să-i cumpăr...ciolan!

Ghemotoc, pufos ca neaua,

Zgâlțâia de zor perdeaua 

Și lätra voios din fire,

Țopăind de fericire  .

După coada lui se -nvärte 

N-ar sta locului cuminte, 

Stă la pândă un răgaz 

Cățelușul plin de haz.

Un căpșor ca și de pluș 

Peste măsură de ghiduș;

Mărăia cu zel de joacă 

Și pantoful mi -l atacă 

De șireturi mă dezleagă, 

Cu ciorapu-n dinți aleargă, 

Să nu -l prind din urmă, 

Se pitulă sub plapumă. 

Se rostogoli sub pat,în grabă, 

Ciufulind blănița-i albă;

Mă privi sfios,scăncind, 

Căscase dulce,adormind ..