Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 23 noiembrie 2024
Vizualizări: 236
Poezii din aceiaşi categorie
Tout est possible.
La vie est une scène, un vaste décor,
J’ai choisi d’être acteur, un protagoniste.
Regarder passivement ? Non, ce n’est pas pour moi,
Je prends les rênes, j’écris ma propre histoire.
Le monde se divise entre rêve et action,
Certains rêvent, d’autres font des changements.
Moi, sans attendre, je fais mon propre choix
De créer l’avenir avec mes propres mains.
La question n’est pas si je peux réussir,
Mais jusqu’où je suis prêt à courir.
Je ne suis pas juste un nom perdu dans la foule,
Ma voix résonne, ma force se déverse.
Dans un monde qui essaie de me définir,
Je tiens le stylo à la fin et j’écris ma propre histoire.
Oui, je ne suis pas parfait, mais je suis authentique,
Car l’authenticité laisse une empreinte dans le monde.
Învață de cincisprezece ori
Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.
Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.
Învață din tot și-nvață din toate,
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.
Nostalgica toamnă
Tristețe să fii tu toamnă?
Căci chipul ce-l ai astăzi e altul!
Porți stranie mască de bal,
Precum fata bătrână se-ascunde de lume!
Sărutu-i otravă, galbenă,roșie, brună...
Și totuși zâmbește de-i vremea bună,
Iar vântul și ploaia nu-și au încă calea sau drumul!
Pari anotimpul morții dar tu ne-aduci doar belșugul!
Și roade destule și vinul,
Si cântul sau dansul sau versul,
Veșminte de aur porți cu mândrie,
Apoi ni le dai tuturor azvârlind
tot ce ai!
Cerul însuși îl vopsesti cu culorile tale,
Faci risipă de frumos, ne șoptești visele dulci,
Mori ușor ca apoi să renaști...!
Nevrând nume să porți,
Ți se spune nostalgica toamnă,
Tu însă doar te amuzi și zâmbești!
(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Destin
Piroane mă mângâie-n palme,
Îmi simt răstignirea un dar,
Cad zilnic asupra-mi sudalme,
Și le simt ca pe-un drog necesar.
Iubesc vremea rea de oriunde,
La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,
Iubirea de mine parcă se-ascunde,
Din tot ce am strâns nimica nu am.
Aduc în povară un cântec de frunză,
Șoptit de furtuni în cascade de vânt,
Cresc umbre în mine ce mă refuză,
Cu întregul abis fac pe veci legământ.
Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,
Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,
Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,
Ca o lume de gheață prin ochii mei.
Sub pași se deschid răni de lut înghețate,
Mă leagă pământul de-un drum fără scop,
Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,
Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.
Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,
Sufletu-mi arde într-o palmă de scrum,
Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,
Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.
Societate
O furtună îmi bate în piept,
Amețindu-mi atât mintea cât și pașii.
Dar eu nu stau, merg drept,
Să ies din marea în care mă sufoc.
Marea de oameni fără duh,
Fără scop și fără ochi.
Îndemn divin
"Cere și ți se va da ?"
E un indemn divin
Prin care , solicităm noi fiecare,
Ce ne dorim ca să primim,
E important asta să știm,
Ca bunul Dumnezeu să fie,
Prezent a fi de ajutor.
De ai credință adevărată,
El e aproape-i iubitor,
Și nu ne lasă niciodată,
E atât de bun și răbdător .
Pe toți ne iartă bunul tată,
De îl rugăm stăruitor,
El ne va da ce am cerut,
Ne intarzaiat și priceput.
Să crezi tot timpu-n viitor,
Și binele te așteaptă...
Doamne să ajuți tuturor,
Cu judecata-ti dreaptă.
Tout est possible.
La vie est une scène, un vaste décor,
J’ai choisi d’être acteur, un protagoniste.
Regarder passivement ? Non, ce n’est pas pour moi,
Je prends les rênes, j’écris ma propre histoire.
Le monde se divise entre rêve et action,
Certains rêvent, d’autres font des changements.
Moi, sans attendre, je fais mon propre choix
De créer l’avenir avec mes propres mains.
La question n’est pas si je peux réussir,
Mais jusqu’où je suis prêt à courir.
Je ne suis pas juste un nom perdu dans la foule,
Ma voix résonne, ma force se déverse.
Dans un monde qui essaie de me définir,
Je tiens le stylo à la fin et j’écris ma propre histoire.
Oui, je ne suis pas parfait, mais je suis authentique,
Car l’authenticité laisse une empreinte dans le monde.
Învață de cincisprezece ori
Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.
Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.
Învață din tot și-nvață din toate,
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.
Nostalgica toamnă
Tristețe să fii tu toamnă?
Căci chipul ce-l ai astăzi e altul!
Porți stranie mască de bal,
Precum fata bătrână se-ascunde de lume!
Sărutu-i otravă, galbenă,roșie, brună...
Și totuși zâmbește de-i vremea bună,
Iar vântul și ploaia nu-și au încă calea sau drumul!
Pari anotimpul morții dar tu ne-aduci doar belșugul!
Și roade destule și vinul,
Si cântul sau dansul sau versul,
Veșminte de aur porți cu mândrie,
Apoi ni le dai tuturor azvârlind
tot ce ai!
Cerul însuși îl vopsesti cu culorile tale,
Faci risipă de frumos, ne șoptești visele dulci,
Mori ușor ca apoi să renaști...!
Nevrând nume să porți,
Ți se spune nostalgica toamnă,
Tu însă doar te amuzi și zâmbești!
(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Destin
Piroane mă mângâie-n palme,
Îmi simt răstignirea un dar,
Cad zilnic asupra-mi sudalme,
Și le simt ca pe-un drog necesar.
Iubesc vremea rea de oriunde,
La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,
Iubirea de mine parcă se-ascunde,
Din tot ce am strâns nimica nu am.
Aduc în povară un cântec de frunză,
Șoptit de furtuni în cascade de vânt,
Cresc umbre în mine ce mă refuză,
Cu întregul abis fac pe veci legământ.
Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,
Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,
Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,
Ca o lume de gheață prin ochii mei.
Sub pași se deschid răni de lut înghețate,
Mă leagă pământul de-un drum fără scop,
Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,
Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.
Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,
Sufletu-mi arde într-o palmă de scrum,
Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,
Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.
Societate
O furtună îmi bate în piept,
Amețindu-mi atât mintea cât și pașii.
Dar eu nu stau, merg drept,
Să ies din marea în care mă sufoc.
Marea de oameni fără duh,
Fără scop și fără ochi.
Îndemn divin
"Cere și ți se va da ?"
E un indemn divin
Prin care , solicităm noi fiecare,
Ce ne dorim ca să primim,
E important asta să știm,
Ca bunul Dumnezeu să fie,
Prezent a fi de ajutor.
De ai credință adevărată,
El e aproape-i iubitor,
Și nu ne lasă niciodată,
E atât de bun și răbdător .
Pe toți ne iartă bunul tată,
De îl rugăm stăruitor,
El ne va da ce am cerut,
Ne intarzaiat și priceput.
Să crezi tot timpu-n viitor,
Și binele te așteaptă...
Doamne să ajuți tuturor,
Cu judecata-ti dreaptă.
Alte poezii ale autorului
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
Două umbre...
În colbul vechi al lunii,
Ți-am scris o rugă mută,
Cu degetele umbrei,
Prin pielea ta de fum;
În tine curge timpul,
Ca moartea nevăzută,
Și-mi tremură genunchii,
Într-un extaz postum.
Tu nu mai ești femeie,
Ci rug aprins în mine,
O rană ce se-nchide,
Doar când o scriu în vers;
Iubirea noastră arde,
În ceruri clandestine,
Și Dumnezeu o iartă,
Primind-o-n univers.
Sub pleoapa ta deschisă,
Se stinge o plăcere,
Ca firul unui cântec,
Erupt din lira mea;
Pe tâmpla lumii cade,
O umbră efemeră,
Și ne cuprinde dorul,
Ca o ninsoare grea.
Și tot ce n-am rostit,
Se leagănă-n tăcere,
Ca pruncii ne-nviați,
În pântece de stea;
Ne va-ncerca o clipă,
Cu chip de înviere,
Și vom păși prin visul,
Ce nu se va sfărâma.
Rămânem în oglindă
Ca două firi în una,
Un strigăt suspendat,
Între pământ și rai...
Tu, flacără tăcută,
În inima mea coaptă,
Eu, umbra care moare,
La nunta-ți cu alai.
Și-n golul dintre lumi,
Ne vom preface-n rugă,
Ca două semne vechi,
În palma Celui Sfânt;
Nu va mai fi povestea,
Ci două umbre albe,
Ce-or șade nevăzute,
La capăt de mormânt.
Epigrame XXXVI
Unui creștin
De sărbătorile Pascale,
Servește-ntruna vin și bere,
Și apoi constată cu durere,
Că-i mort în seara de Înviere.
Colegelor de facultate
Am studiat organica voit,
Colegelor chiar le plăcea chimia,
Privind ades la ele năucit,
A început să-mi placă anatomia.
Întâlnirea de 20 ani a promoției
Mi-am revăzut frumoasele colege,
Dar și-au schimbat fizionomia,
Și am decis…se înțelege,
Să studiez din nou chimia.
Unui chimist
În breaslă vrea să dovedească,
Că-i alchimist de teapă,
Că atunci când bea Fetească,
El urinează apă.
Cărții mele ʺEpigrameʺ
Epigrame am scris sute,
Pe teme vrute și nevrute...
Despre carte a spus experta,
Că-i frumoasă doar coperta!
Colegului meu Cornel
De când frumoasa lui soție,
Îl înșela pe amicul meu Cornel,
Eu îl dezmierd fără să știe,
Și-i spun zâmbind, Coarne-l.
Cuplu
L-am luat ca soț să-mi fie,
C-avea multe dependințe,
După-un an de căsnicie,
Este plin de dependențe.
Punctele cardinale
Patru puncte cardinale,
Cu reperele normale,
Însă am rămas uimit,
Că Est-ul e mai răsărit!
Prietenul la nevoie se cunoaște
Acest proverb de mult folos,
La mine a lucrat pe dos,
Că acea vorbă... la nevoie,
A fost mereu doar: anevoie!
Metamorfoză
Am cunoscut-o la concert,
Avea o slabă cotă,
Apoi încet, încet, discret,
A devenit cocotă.
Subtilitate - la doctor
Fiind la el în cabinet,
Mi-a spus c-un ton discret:
-Pe fișă scrie foarte clar,
Matale ai un Nume-rar!
La doctor
Întreba-i pe asistentă,
La doctor cum e, și cât?
Ea îmi spuse foarte atentă,
Vindecare ai, și atât!
Unui astrolog
Cu telescopu înspre vecina,
Se holba în după-amiezi,
Dar îl surprinse concubina,
Și văzu, și stele verzi.
Indecizie
Alesese varianta,
Să-și înșele și amanta,
Regretându-și nebunia,
A-nșelat-o cu soția.
Unui rugbist
Când are munca separat,
Eșecului îi cade pradă,
Că atâția ani a învățat,
S-o facă la grămadă.
Rătăcire
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea,
Iar pasul mi se teme,
Că vine întristarea.
Merg numai înspre noapte,
Cu patul după mine,
Aud în juru-mi șoapte,
Şi plânsete străine.
Mă rog spășit de viață,
Să-mi ție calea vie,
În pas să am speranță,
Și-n suflet veșnicie.
Alerg prin ploi mărunte,
Cu vânt tăios în plete,
Sudoarea de pe frunte,
O sorb hulpav de sete.
Pământul țin pe glezne,
În brațe legăn cerul,
Iar pasului e lesne,
Să care tot misterul.
Sub mine lumea geme,
I-adulmec întristarea,
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea.
Când dormi...
Când dormi acum, și te alintă visul,
Iar luna te îmbracă-n argintiu,
Aș vrea să-ți spun că paradisul,
Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.
Aidoma unui înger îmi pari toată,
Iar ochii-mi scânteie când te privesc,
Și mă cufund în somnul tău de fată,
Prin vis să-ți spun cât te iubesc.
Și jur pe zorii zilei și pe noapte,
Că voi veghea asupra ta pe veci,
Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,
Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.
Când dormi acum un ochi îmi plânge,
Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,
Prin mine nu mai curge demult sânge,
Ci dulci fiori din inimă se scurg.
Te voi iubi și dincolo de viață,
Și vom rămâne misticism și stare,
Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,
Ca să renască mai apoi ca soare.
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
Două umbre...
În colbul vechi al lunii,
Ți-am scris o rugă mută,
Cu degetele umbrei,
Prin pielea ta de fum;
În tine curge timpul,
Ca moartea nevăzută,
Și-mi tremură genunchii,
Într-un extaz postum.
Tu nu mai ești femeie,
Ci rug aprins în mine,
O rană ce se-nchide,
Doar când o scriu în vers;
Iubirea noastră arde,
În ceruri clandestine,
Și Dumnezeu o iartă,
Primind-o-n univers.
Sub pleoapa ta deschisă,
Se stinge o plăcere,
Ca firul unui cântec,
Erupt din lira mea;
Pe tâmpla lumii cade,
O umbră efemeră,
Și ne cuprinde dorul,
Ca o ninsoare grea.
Și tot ce n-am rostit,
Se leagănă-n tăcere,
Ca pruncii ne-nviați,
În pântece de stea;
Ne va-ncerca o clipă,
Cu chip de înviere,
Și vom păși prin visul,
Ce nu se va sfărâma.
Rămânem în oglindă
Ca două firi în una,
Un strigăt suspendat,
Între pământ și rai...
Tu, flacără tăcută,
În inima mea coaptă,
Eu, umbra care moare,
La nunta-ți cu alai.
Și-n golul dintre lumi,
Ne vom preface-n rugă,
Ca două semne vechi,
În palma Celui Sfânt;
Nu va mai fi povestea,
Ci două umbre albe,
Ce-or șade nevăzute,
La capăt de mormânt.
Epigrame XXXVI
Unui creștin
De sărbătorile Pascale,
Servește-ntruna vin și bere,
Și apoi constată cu durere,
Că-i mort în seara de Înviere.
Colegelor de facultate
Am studiat organica voit,
Colegelor chiar le plăcea chimia,
Privind ades la ele năucit,
A început să-mi placă anatomia.
Întâlnirea de 20 ani a promoției
Mi-am revăzut frumoasele colege,
Dar și-au schimbat fizionomia,
Și am decis…se înțelege,
Să studiez din nou chimia.
Unui chimist
În breaslă vrea să dovedească,
Că-i alchimist de teapă,
Că atunci când bea Fetească,
El urinează apă.
Cărții mele ʺEpigrameʺ
Epigrame am scris sute,
Pe teme vrute și nevrute...
Despre carte a spus experta,
Că-i frumoasă doar coperta!
Colegului meu Cornel
De când frumoasa lui soție,
Îl înșela pe amicul meu Cornel,
Eu îl dezmierd fără să știe,
Și-i spun zâmbind, Coarne-l.
Cuplu
L-am luat ca soț să-mi fie,
C-avea multe dependințe,
După-un an de căsnicie,
Este plin de dependențe.
Punctele cardinale
Patru puncte cardinale,
Cu reperele normale,
Însă am rămas uimit,
Că Est-ul e mai răsărit!
Prietenul la nevoie se cunoaște
Acest proverb de mult folos,
La mine a lucrat pe dos,
Că acea vorbă... la nevoie,
A fost mereu doar: anevoie!
Metamorfoză
Am cunoscut-o la concert,
Avea o slabă cotă,
Apoi încet, încet, discret,
A devenit cocotă.
Subtilitate - la doctor
Fiind la el în cabinet,
Mi-a spus c-un ton discret:
-Pe fișă scrie foarte clar,
Matale ai un Nume-rar!
La doctor
Întreba-i pe asistentă,
La doctor cum e, și cât?
Ea îmi spuse foarte atentă,
Vindecare ai, și atât!
Unui astrolog
Cu telescopu înspre vecina,
Se holba în după-amiezi,
Dar îl surprinse concubina,
Și văzu, și stele verzi.
Indecizie
Alesese varianta,
Să-și înșele și amanta,
Regretându-și nebunia,
A-nșelat-o cu soția.
Unui rugbist
Când are munca separat,
Eșecului îi cade pradă,
Că atâția ani a învățat,
S-o facă la grămadă.
Rătăcire
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea,
Iar pasul mi se teme,
Că vine întristarea.
Merg numai înspre noapte,
Cu patul după mine,
Aud în juru-mi șoapte,
Şi plânsete străine.
Mă rog spășit de viață,
Să-mi ție calea vie,
În pas să am speranță,
Și-n suflet veșnicie.
Alerg prin ploi mărunte,
Cu vânt tăios în plete,
Sudoarea de pe frunte,
O sorb hulpav de sete.
Pământul țin pe glezne,
În brațe legăn cerul,
Iar pasului e lesne,
Să care tot misterul.
Sub mine lumea geme,
I-adulmec întristarea,
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea.
Când dormi...
Când dormi acum, și te alintă visul,
Iar luna te îmbracă-n argintiu,
Aș vrea să-ți spun că paradisul,
Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.
Aidoma unui înger îmi pari toată,
Iar ochii-mi scânteie când te privesc,
Și mă cufund în somnul tău de fată,
Prin vis să-ți spun cât te iubesc.
Și jur pe zorii zilei și pe noapte,
Că voi veghea asupra ta pe veci,
Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,
Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.
Când dormi acum un ochi îmi plânge,
Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,
Prin mine nu mai curge demult sânge,
Ci dulci fiori din inimă se scurg.
Te voi iubi și dincolo de viață,
Și vom rămâne misticism și stare,
Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,
Ca să renască mai apoi ca soare.
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.