Las rana mea...

Mie, la scoaterea vol. de poezii

             "Firimituri de cuvinte..."

E clar. Acesta-i adevărul...

Precum o spune și autorul,

A vrut să dea mari lovituri,

Dar a făcut doar firimituri.

Meditație la profa de muzică

Mă dusei la ea acasă,

Undeva la demisol,

Ea îmi spune voluptoasă,

Duetul îl repetăm, la sol.

Fata popii

Ca să intre ușor în grații,

Fiindcă avea un chip cumplit,

A făcut des operații,

Şi are popa... chip cioplit.

Lui Relu Dop - epigramist cu ochelari

M-am îngrijorat puţin,

Domnule epigramist, miop

Căci în poantă n-ai venin,

Iar la muză i-ai pus… Dop.

D-lui Gogu Grosu - grupul Epigrame

Corectezi ce s-a postat,

Şi te crezi gros în penel,

La gramatică constat,

Ești destul de…subţirel.

Dupa ani de căsnicie

                   s-a stricat căruța...

Ne-am înecat amarul,

Și a pornit dezmățul…

Ea plecă cu armăsarul,

Eu am rămas cu hățul.

Epitaf - Constantin Brâncuși

Aici doarme chiar Brâncuși,

Coloana ne-a făurit,

Deschizând în ceruri uși,

Va trăi la... Infinit.

Concurs de șah

Am nimerit ca oponent,

O tipă c-un decolteu strident.

Cu turnurile m-a atacat,

Și am găsit salvarea-n Pat.

Vecinului

A cam înghițit gălușca,

Prin vecini îi e surghiunul,

Soția trage cu pușca,

Soacra dă cu tunul.

Apropos

Cu pretendenta mă plimbam,

Prin pădure, pe-o cărare...

Şi mă-ntreabă tam-nesam,

Ai ce cară melcul în spinare?

Unui popă afemeiat

L-a chemat la parastas,

Și pe când se înserează,

Popa-i spuse mai retras,

O moliftă... te aranjează?

Sub pleoape-ți ninge lumină, 

Cu fulgi de foc înghețat, 

Iar eu îți sorb din privire, 

Un timp ce n-a existat.

Mă-ntorc în carnea tăcerii, 

Ca-ntr-un abis fără fund,

Să sparg cuvinte de piatră, 

Ca să pot să-ți răspund.

Și dacă-n a serii plăcere, 

Se frânge-al clipei firesc,

Te-aș ține pe buze mele,

Să zbori când șoptesc : te iubesc! 

Din ochi ți se scurge apusul, 

Lăcrimând un amurg violet, 

Și-n el mă strecor ca luceafăr, 

În a stelelor tale buchet. 

Să pot să rămân înc-o noapte, 

Când dulcele somn se adună,

Să-ți simt ațipirea aproape,

Cum vine pe raza de lună. 

Mai ține-mă-n brațe o clipă,

Și mustră-mi sărutul furat,

Să pot îmbrăca în lumină, 

Zâmbetul tău minunat.

Și dacă în noaptea adâncă, 

Ne pierdem de tot în abis,

Bezna, Eden ispititor să ne fie, 

Să mușcăm acel fruct interzis. 

Acum plecare mea-i definitivă,

Iar tu vei fi mai liberă în toate,

Iar eu voi fi acea locomotivă.

Ce cară grijile comune-n spate.

Vagoanele sunt lungi și grele,

Cu greu se mișcă roțile pe șină,

Iar pentru toate lucrurile rele,

Doar șeful gării e mereu de vină.

Și te-am iubit cu patimă și grijă,

Ai fost regina mea ascunsă-n turn,

Te port în inimă ca pe o schijă.

Dar trenul nu îl mai întorc din drum.

Mai sunt prin gări și triste accidente,

Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,

Din când în când vagoane confidente,

În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.

Privesc în jur iar totul e arid și rece,

Într-unul din vagoane plânge mama,

Și nimeni nu salută trenul care trece,

Deși, încontinuu prin gară sun alarma.

Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,

Ca un semnal de stop ori bariera pusă,

Iar trag semnalul, și șuieră din mine,

Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.

Ți-aud și vocea dulce cum suspină,

Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,

Adio, îți spun, și te absolv de vină,

Căci voi sfârși sub roțile de tren...

Îmi pare că te caut de o viață, 

Deși, te simt ținându-mă de mână, 

Și parcă mă privești mereu în față, 

Cu ochi mai reci ca apa de fântână. 

Din poartă-n poartă bat mereu, 

Dar nicăieri nu-i găzduire, 

Și cad zăpezi, și-i tare greu, 

Căci haina-mi este prea subțire. 

Acum și vârsta-mi pustiește calea, 

Mă izgonesc din drum și tineri crai,

Aproape zilnic mă cuprinde jalea, 

Că timp nici tu nu prea mai ai. 

Atâta vreme cât încă șanse sunt, 

Ca rătăcirea mea să-ți afle locul, 

Avântul dus de pasul meu mărunt, 

Nu-l va opri nici ditamai potopul. 

Probabil să te caut îmi e soarta, 

Probabil nu te voi găsi nicicând, 

Dar am să las între-deschisă poarta, 

Ca din greșeală cândva vei fi intrând.

Nimeni nu mă mai strigă, 

numele meu nu mai există,

de fapt nici nu am avut nume,

ci doar o silabă...Tu!

Mersul meu s-a oprit,

pasul meu se împleticește,

de fapt nici nu am avut pas,

ci doar o zvâcnire de trup.

Ochii mei  clipesc încontinuu,

când privesc spre decăderea lumii, 

de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,

pentru că totul e întuneric.

De fapt, nici nu mai sunt,

m-am stins înainte să fiu

o suflare neterminată,

într-un suspin neauzit.

Freamătul meu nu se aude,

nici vântul nu-mi mai simte pielea,

de fapt nici n-am avut piele,

ci doar o urmă de rană.

Dumnezeu tace în mine

ca o biserică prăbușită,

de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,

sau e doar ecoul meu gol.

Îmi pare că nici nu m-am născut,

ci doar am fost visat de cineva,

care s-a trezit prea devreme,

uitând să-mi dea un rost.

Poate că timpul nu curge,

ci doar eu mă frâng în secundele lui,

ca o oglindă care n-a reflectat,

niciodată chipul corect…

Aud iar cum Dumnezeu plânge,

nu pentru lume, ci pentru El,

căci în tăcerea Lui perfectă,

nici El nu-și mai recunoaște Creația.

Suflă din neant un crivăţ câinesc,

Generaţia mea se risipă pe drum,

Cortegii funebre peste tot se zăresc,

Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.

Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,

Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,

Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,

Ceva realist, ceva omenesc.

Şi totul din jur îmi joacă o farsă,

Nevoit mă contemplu în ea,

Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,

Şi moartea mă aşteaptă după perdea.

Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,

În ochii ei nedumerit să privesc,

Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,

Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.

Se pierd simțuri, se pierd gânduri

Mii nenumărate suflete se pierd

Sunt doar valuri care se petrec

Se tot duc în largul nesfârșit, în rânduri

Rătăcit-am gusturi, rătăcim tradiții

Căutăm în van esența altor lumi, făliți

Mai presus de oameni și de sfinți copii

Facem decadența altar de neciopliți

Ne-am închis în viduri, ne-am închis în noi

Ne-am făcut armate, cuiburi, cazemate

Respirăm parfumuri, doar mirosuri noi

Repetăm haotic vise despre noi

Mințile, grădini întortocheate

Cândva temple raționale

Temple luminate, pline de balans

Pierd dendritele vibrante

Rătăcesc în golul ce le-a prins

Rămân acum adânc iraționale

Marius Ene, Iulie, Polonia 

XYZ e un truc de magie.

(Cincizecilasuta truc, cincizecilasuta magie

Banal

De egal

Ca in aritmetica din copilarie)

Daca mai crezi in magie reala

Trucul iti pare doar o pacaleala

Daca vrei pur si simplu magie

Trucul e maiestrie.

Si forta

Si torta.

Aritmetica din copilarie e pana la urma gresita

Dupa ce cresti

Ca sa supravietuiesti

Mereu va fi mai mare jumatatea cea fericita.

Si cand iti muti viata-n batista

Multumesti trucului ca exista.

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.

Oraşul trandafirilor fără pereche,

La mine în oraşul meu,

Mi-a aduc aminte tot mereu.

Cum străzi imense paralele,

Erau frumoase şi aveau pavele.

Şi pe frumoasele alei aveam castani,

Erau bătrîni, dar ninşi de ani.

În parcuri şi pe străzi aveam,

Frumoase bănici unde stăteam.

Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,

Şi trandafirii aveau mirosul lor.

Şi străzi frumoase dar iluminate,

Cu lampadare vechi şi suspendate.

Şi lumea aceia simplă o priveam,

Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.

Era o lume atît de simplă dar cinstită,

Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.

Şi seara pe faleză în port mergeam,

Pe bancă stam, famfara o ascultam.

Şi încet vapoarele spre port veneau,

Veneau la dană unde ancorau.

Acest frumos oraş a fost şi este milenar,

Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.

Acest oraş a fost şi încă este,

Mi-e pielea încrețită de la ploaie,

De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,

Din brațe-mi curg torent puhoaie,

Spre coapse și-nspre umerii setoși.

În mine lâncezesc oceanele sărate,

Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,

Ca astăzi să botez fecioare necurate,

Să umble despuiate pe carne și pe sânge.

Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,

Când Luna se îmbracă în femeie,

Și toate venele ca un vulcan erup,

Curgând prin păr în valuri și maree.

Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,

Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,

Dar trebuie să plec grăbit spre stele,

Să sting pe Marte-un foc de paie.

Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,

Că voi aduce un nou potop în lume,

Cu veșnicie și săruturi o încarcă,

Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.

Hai să copilărim un pic în noaptea asta
Cu perne să ne batem și să sărim în pat
Și până dimineață, să ne jucăm canasta
Sau poate "Popa prostu" sau rummy etalat.

Hai să copilărim și noi încă o dată
Și așezați turcește, pe pat, să ne-ndrugăm
Și vrute și nevrute și-n toate laolaltă
În rol de zmei și zâne, tot noi sa ne aflăm.

Hai să copilărim și să privim la filme
Cu vârcolaci, cu monștri și criminali hidoși
Și când sonorul crește spre-acute cu cruzime,
Să tresărim de spaimă ca doi copii fricoși.

Iar când spre dimineață, sleiți de toate cele
Din pușcăria lumii noi fi-vom evadați,
Când crengile fac umbre sinistre prin perdele,
Să ne găsească luna, dormind îmbrățișați.