Inchin paharul!

Te voi păstra în amintirea mea

Ca cea mai luminoasă stea din cer,

Si îmi voi aminti în fiecare noapte

C-ai fost un vis... atât de efemer...

Voi da uitării prin durere și prin chin,

Nopți nedormite și nopţi plânse,

Cuvinte grele și pline de venin

Împreună cu visele mele învinse.

Voi uita rănile ce nu se tămăduiesc

Și inima mea în veșnică agonie,

Ochii tăi în care mi-era frică să privesc,

Plini de dispreț şi uneori mânie.

Eu voi uita cu înverşunare

Că nici o zi nu m-ai prețuit

Că nu mi-ai fost un strop de alinare

Că nepăsarea ta zâmbetul mi-a pierit.

Te voi păstra frumos în amintirea mea

Voi ţine minte cum subtil zâmbeai,

Nu-ţi voi uita nicicând atingerea

Atunci când în brațe cu drag mă țineai.

În amintire te voi păstra frumos mereu

Deși tăcerea ți-ai așternut peste sufletul meu

Lăsându-mă in frig... fără de cele promise

Să rezist, trebuind să mă încălzesc cu vise.

Eu tot mai sper sa ne-mpacam

De-ai ști ce dor îmi este..

Când de-a iubirea ne jucam

Și credeam 2 intr-o poveste

#unpahardepoezie

Eu tot mai sper sa ne-mpacam

Sa scriem un final fericit

Cu vinu-ti să ne imbatam

Ca prima dată când ne-am întâlnit.

#onewinewoman

Eu tot mai sper sa ne-mpacam

De dragul clipelor de altădată

Toată durerea ○ clipă s-o uităm

C-un vin, pe canapea, îmbrățișaţi ca niciodată.

Mi-e dor de tine chiar de îmi taci

Privirea ta o port ca pe un vechi apus

În suflet si azi mai trăiesc urme 

De zâmbet stins și gând ascuns.

Chiar de te-ai dus pe un drum nou

Te port in amintire viu

Ești visul ce nu se vrea pierdut 

Un dor ce renaște în noapte tarziu...

Mi-e dor și visul nu are hotar

Doar aici ești, să mă privești 

Căci am rămas o umbră trecătoare 

De când mi-e dor și nu mai ești....

De ai stiut că e ultima dată,

Că vom mai fi în tot ce ne-nconjoară,

De ce nu m-ai îmbrățișat cu inima curată

Și mi-ai lăsat dorul în piept să doară?...

De ce-ai lăsat parfumul tău pe gând,

În locul unde nimeni nu ajunge.

De ce-ai rostit tăcerea, rând cu rând,

Eu s-o transcriu când sufletul îmi plânge?

De ce nu mi-ai lăsat aroma ta pe buze

Și m-ai lăsat să îi duc dorul... în vise

Încă-mi mirose a dragoste neastâmpărată

Sunt singură că știi, dar n-ai să recunoști vreodată.

Mi-aș fi pierdut conturul între-ai tăi umeri,

O clipă gândul să-ți poarte al meu nume,

Să-ți ard în brațe toată fără temeri...

Ca semn c-ai fost o dată..tot în lume.

Mi-a luat dorul urma pașilor tăi ce nu mai vin

Dar care-n fiecare seară ii aud în inima mea

Ii mai aștept purtând in suflet senin

Poate-ntr-o sfântă zi mă vor căuta...

Căci mi-ar fi de-ajuns o singură întrebare 

O simplă privire... dar nu de om grăbit...

"Tu scrii de dor sau de uitare?...."

...măcar așa aș ști că poezia mi-ai citit...

Doar că azi, paharul meu de poezie

S-a umplut de lacrimi... gata de-un festin.

Mi-e dor și-as fi vrut să-mi spui ca prin magie,

"Ai talent, frumoaso și versul tău ar merita un vin!"

Își plânge toamna frunzele picate

E frig și plouă... plouă peste toate

Ne-nvăluie noiembrie în nuanțe reci

Picură cerul, admiri ... îți amintești. 

Îmi plânge toamna pe buzele uscate,

De-un dor ce-i dus mult prea departe,

Să caute să-ți fie un vis de noapte

Să-ți amintesti c-o inimă nu bate,

O eternitate...

Plânge toamna peste povestea noastră, 

Amintirile roiesc precum vântul zglobiu.

Dansăm.. Tu vânt.... Eu doar o frunză....

Deși-i sfârșit de toamnă... și-i târziu...

Plânge visul sub o ploaie de scrum

Sting o țigară... închid alt drum,

Pe masa-i tăcerea în paharu-i amar

Umbre de tine se simt iar și iar...

La geam se arată un nor de lumină 

Nu mă ajunge... i-am devenit străină 

Mi-e sufletul plin de ploaie și frig

De-un dor ce nu știu, nicicum să îl sting...

Își plânge toamna amintirile uitate,

În lumina ce pâlpâie ușor în noapte,

Cer sufletului din nou să te uite

Dar amintirile sunt mult prea multe.. 

Paștele Blajinilor

Azi, cimitirul e viu de oameni și miros de cozonac,

iar vântul duce în aer arome de busuioc și tămâie.

Sub pași grăbiți, pământul suspină,

iar printre cruci, florile noi șoptesc rugăciuni vechi.

Câte o floare vie, pusă cu mâini tremurânde,

câte o coroană grea, aplecată sub povara dorului.

Ne întoarcem spre voi, cei plecați,

cu sufletele pline de dor și cu ochii înlăcrimați.

E sărbătoare în ceruri azi —

sufletele se adună în dans lin de lumină,

și cred că ne priviți de dincolo de timp,

cu blândețea celor care au înțeles tot ce noi încă învățăm.

Sperăm că ne iertați pentru lacrimile neterminate,

pentru cuvintele nespuse, pentru dorințele neîmplinite.

Sperăm că ne vegheați drumul

și ne îmbrățișați în vise, tăcuți și buni.

Astăzi, sub cerul curat de primăvară,

punem ofrande simple: flori, pâine, lumânări —

dar mai ales, vă aducem inimile noastre,

bătând, încă, pentru voi.

@reper A.Turcanu

Să nu te plângi orice ar fi,

De viaţa ce-o trăieşti

Şi pân' atunci când vei muri,

La lut să te gândeşti.

Nicicând să nu te plângi de frig,

Că-n moarte când vei trece,

În groapă nu va fi nimic

Mai cald ca lutul rece.

Şi de-ntuneric de te plângi,

Când moartea va să vină,

Pe lutu'-n care ai să ajungi,

Nu va cădea lumină.

Şi averi de n-ai agonisit,

Să nu te plângi prea mult,

Că după ce vei fi murit,

Se vor preface-n lut.

Şi să nu plângi că viaţa-i grea,

Că-n lut când te vor pune,

Pe tine-n veci se va lăsa

Mai greu ca orice pe lume.

Gândindu-mă la tine eu 

Te privesc tăcut-mirată;

Sărutându-ți fruntea ta

În noaptea mea uitată.

Tu ești cerul meu senin 

Plin de stele luminoase,

În noaptea ce se perindă lin 

Ce-mi scânteie în ochii mei raze.

Iubirea mea ești tu 

Celule, senin-albastru;

Cel ce-nrourezi pământu 

Umplându-l de verdeață.

Iată școala a început

Vacanța încet s-a ascuns

Și a început ușor să apară

Dintr-un colț, o școală rară

4 ani avem de stat

De iubit și de cântat 

Cu profesori și colegi

Să vedem pe cine aleg

Într-o bună zi de luni

Am trecut pe sub aluni

Și-am ajuns la iubita școală 

Când ne revedem toți iarăși 

Dar v-a veni însă o zi

Când noi toți nu v-om mai fi

Așa că zic să ne bucurăm 

Atâta timp cât nu lucrăm 

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

Eu nu-mi sunt carapacea,

Nu-mi sunt cuvertura

Care poartă uzura,

Care nu-mi dă pacea

De a avea liniște.

De a-mi lăsa gândurile să se miște.

Sunt mai mult decât aspectul

Care nu și are efectul,

Decât defectul

Care nu-mi aduce respectul,

Decât imperfectul

Față de care-i invizibil intelectul.

Apar ca fiind un obiect,

Niciodată perfect,

Mereu un poem incomplet

Scris de un defect poet.

Aș vrea să mi se cunoască inteligența,

Să-mi fie vizibilă divergența.

de Beatrice Lotreanu