Nu mai e loc de mine pe pământ
Nu mai e loc de mine pe pământ,
Mă scuipă grotele afară,
Sunt animalul cel mai blând,
Ce-a evadat din viața sa precară.
Nu mai e loc de mine pe sub ape,
Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,
Aștept pe moarte din mine să se-adape,
În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.
Nu mai e loc de mine nici în cer,
Sunt prăbușit mereu peste abisuri,
Deși, demult, nimica nu mai cer,
Primesc exil în compromisuri.
Nu mai e loc de mine nici în mine,
Mă car în spate ca pe-un parazit,
Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?
Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?
Nu mai e loc deloc în alte locuri,
Sunt toate doar de oameni ocupate,
Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,
Ce-și cară tot spectacolul în spate.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 26 noiembrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Comentarii: 2
Vizualizări: 605
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Sunt eu, numai eu…
Prăbușit undeva în abisul din mine,
Departe de orice trăire frumoasă,
Poarta iubirii am închis-o spre tine,
Amorul visat strivindu-l din faşă.
Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,
Un cântec urlat se aude din iad,
Tortura îmi chinuie și ultimul gând,
Grotescul lumii îmi e camarad.
Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,
Precum un vulcan arunc priviri reci,
Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,
Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.
Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,
Alergătura îmi este calcifiată în os,
Dorm pe ruine de falnice ziduri,
Și privesc uneori, spre trecut, curios.
Lacrimi erup din ochiu-mi curat,
Trăirile avute cândva, se topesc,
Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,
Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.
Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,
O suflare de viață pogorâtă din cer,
Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,
Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
S-a dus un an
S-a dus un an cu rele, bune,
Am râs, am plâns și am iubit ,
Dar la sfârșitul lui pot spune
Că l-am trăit cum mi-am dorit.
Am fost corect față de mine,
Față de cei din jurul meu,
De-am făcut rău, de-am făcut bine,
Mă judecă doar Dumnezeu.
Am încercat ca-n orice faptă
Să fac un bine și s-ajut
Și-am tras din greu să nu-i las baltă
Pe cei ce-n mine au crezut.
Am strâns din dinți, am muncit bine
Și la o parte nu m-am dat
Și am fost mulțumit de mine
În tot ce am realizat.
Un strop din mine-am pus în toate,
Fără ca-n schimb s-aștept ceva
Și astăzi, când mă uit în spate,
Nu am nimic ce regreta.
Sunt mândru de-orice vorbă spusă,
Sunt mândru de-orice gest făcut,
De orice alinare-adusă
Cuiva total necunoscut,
Că am trăit cu demnitate,
Că n-am făcut vreun compromis,
Sunt mândru în totalitate
De orice vers care l-am scris.
Am făcut ce-am crezut că-i bine
Și inima-am știut s-ascult
Cu ce sunt eu nu mi-e rușine,
La anul o să fiu mai mult!
Uitare...
Mi-e dor de Tine și nu pot
Să Te ascund în taină,
Sufletul mă doare uneori
Când nu ești cu mine.
Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu
Din ochii Tăi care plângeau întruna;
Când eu mai uit de Tine uneori
Iar suferința greu m-apasă.
Aș vrea să plâng alăturea de Tine
Să simt și eu povara Ta cea grea;
Să-ți sorb amarul ce pe Tine
Greu te-apasă.
Te rog să nu mă lași Doamne nicicând
Când eu mai uit de Tine,
Trezește-mă din somnul morții
Să nu mă ia vrăjmașul.
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
sint rea
sinteti minunat, aveti cinste deplina,
fidel, ideal, prieten la greu.
dintre noi doi doar eu sint de vina.
sinteti bun, monstru sint eu.
imi dati soarele, eu sint amatoare de noapte.
rautate ascund sub grimasa.
cu credinta imi dati din suflet o parte.
sinteti bun, iar eu nemiloasa.
eu v-aduc suferinta, asta imi place,
iar iubirea v-o calc in picioare,
si de asta, mai bine, lasati-ma-n pace.
sinteti bun, eu sint o teroare.
Sunt eu, numai eu…
Prăbușit undeva în abisul din mine,
Departe de orice trăire frumoasă,
Poarta iubirii am închis-o spre tine,
Amorul visat strivindu-l din faşă.
Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,
Un cântec urlat se aude din iad,
Tortura îmi chinuie și ultimul gând,
Grotescul lumii îmi e camarad.
Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,
Precum un vulcan arunc priviri reci,
Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,
Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.
Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,
Alergătura îmi este calcifiată în os,
Dorm pe ruine de falnice ziduri,
Și privesc uneori, spre trecut, curios.
Lacrimi erup din ochiu-mi curat,
Trăirile avute cândva, se topesc,
Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,
Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.
Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,
O suflare de viață pogorâtă din cer,
Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,
Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
S-a dus un an
S-a dus un an cu rele, bune,
Am râs, am plâns și am iubit ,
Dar la sfârșitul lui pot spune
Că l-am trăit cum mi-am dorit.
Am fost corect față de mine,
Față de cei din jurul meu,
De-am făcut rău, de-am făcut bine,
Mă judecă doar Dumnezeu.
Am încercat ca-n orice faptă
Să fac un bine și s-ajut
Și-am tras din greu să nu-i las baltă
Pe cei ce-n mine au crezut.
Am strâns din dinți, am muncit bine
Și la o parte nu m-am dat
Și am fost mulțumit de mine
În tot ce am realizat.
Un strop din mine-am pus în toate,
Fără ca-n schimb s-aștept ceva
Și astăzi, când mă uit în spate,
Nu am nimic ce regreta.
Sunt mândru de-orice vorbă spusă,
Sunt mândru de-orice gest făcut,
De orice alinare-adusă
Cuiva total necunoscut,
Că am trăit cu demnitate,
Că n-am făcut vreun compromis,
Sunt mândru în totalitate
De orice vers care l-am scris.
Am făcut ce-am crezut că-i bine
Și inima-am știut s-ascult
Cu ce sunt eu nu mi-e rușine,
La anul o să fiu mai mult!
Uitare...
Mi-e dor de Tine și nu pot
Să Te ascund în taină,
Sufletul mă doare uneori
Când nu ești cu mine.
Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu
Din ochii Tăi care plângeau întruna;
Când eu mai uit de Tine uneori
Iar suferința greu m-apasă.
Aș vrea să plâng alăturea de Tine
Să simt și eu povara Ta cea grea;
Să-ți sorb amarul ce pe Tine
Greu te-apasă.
Te rog să nu mă lași Doamne nicicând
Când eu mai uit de Tine,
Trezește-mă din somnul morții
Să nu mă ia vrăjmașul.
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
sint rea
sinteti minunat, aveti cinste deplina,
fidel, ideal, prieten la greu.
dintre noi doi doar eu sint de vina.
sinteti bun, monstru sint eu.
imi dati soarele, eu sint amatoare de noapte.
rautate ascund sub grimasa.
cu credinta imi dati din suflet o parte.
sinteti bun, iar eu nemiloasa.
eu v-aduc suferinta, asta imi place,
iar iubirea v-o calc in picioare,
si de asta, mai bine, lasati-ma-n pace.
sinteti bun, eu sint o teroare.
Alte poezii ale autorului
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Romanță
Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,
Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,
Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,
Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,
(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),
Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.
Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,
În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,
Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,
Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.
Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,
Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,
Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,
Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,
Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,
S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...
Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,
Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,
Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,
Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Dumnezeu a plouat peste mine
Dumnezeu a plouat peste mine,
Cu lacrimi cât bobul de rouă,
Mânat fiind de sentimente haine,
Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.
Am căutat să sărut mâini de mojici,
M-am târât prin mizerii umane,
Am supărat pe părinţi şi amici,
Şi-am distrus iubiri diafane.
M-am înrolat în legiunea străină,
Străină de mine şi tot ce-am trăit,
Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,
Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.
Sunt toate ale mele...
Când mângâie cerul miei zburdalnici,
Ori doarme întins pe umeri de zeu,
Sunt liber precum stejarii cei falnici,
Și strig tuturor că ceru-i al meu.
Când freamătă lin cu glas de fecioară,
Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,
Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,
Strig tuturor că pădurea-i a mea.
Când plânge pământul în lume,
Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,
Cu buza uscată pot tuturor spune,
Izvorul cel dulce e numai al meu.
Sunt liber și râd căci dorințe nu am,
Iar casa îmi este oriunde sub stele,
Triluri de păsări se aud de pe ram,
Și strig tuturor: sunt toate ale mele!
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Romanță
Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,
Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,
Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,
Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,
(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),
Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.
Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,
În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,
Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,
Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.
Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,
Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,
Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,
Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,
Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,
S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...
Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,
Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,
Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,
Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Dumnezeu a plouat peste mine
Dumnezeu a plouat peste mine,
Cu lacrimi cât bobul de rouă,
Mânat fiind de sentimente haine,
Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.
Am căutat să sărut mâini de mojici,
M-am târât prin mizerii umane,
Am supărat pe părinţi şi amici,
Şi-am distrus iubiri diafane.
M-am înrolat în legiunea străină,
Străină de mine şi tot ce-am trăit,
Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,
Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.
Sunt toate ale mele...
Când mângâie cerul miei zburdalnici,
Ori doarme întins pe umeri de zeu,
Sunt liber precum stejarii cei falnici,
Și strig tuturor că ceru-i al meu.
Când freamătă lin cu glas de fecioară,
Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,
Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,
Strig tuturor că pădurea-i a mea.
Când plânge pământul în lume,
Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,
Cu buza uscată pot tuturor spune,
Izvorul cel dulce e numai al meu.
Sunt liber și râd căci dorințe nu am,
Iar casa îmi este oriunde sub stele,
Triluri de păsări se aud de pe ram,
Și strig tuturor: sunt toate ale mele!
Gabriel Trofin