Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 20 martie 2024
Vizualizări: 493
Poezii din aceiaşi categorie
Fǎrǎ rost...
O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...
Femeia
Cu furca aș pleca în cer,
Să-ncarc un car cu stele,
Apoi pe toate să le-ofer,
Numai femeilor rebele.
Să prind în mână sânul lunii,
Să mestec razele de soare,
Strângând în ciur apa furtunii,
C-apoi să pot scuipa răcoare.
Aș reclădi femeia din mătasă,
Şi nu i-aș da nici soţ, nici casă,
Aș pune-o la răscruce ca ispită,
Să moară inima de hepatită.
Ce e să fii poetesă
O poetesă înseamnă să fii:
Un autor comic , aventurier,
În care se obțin scene amuzante,
Inspirații nu mai trebuie să cer,
Desigur e grozav mereu,
Să creez ceva doar eu,
Poeme,proze, poezii,
Uite ce înseamnă să fii.
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
,,Nu te enerva" în norvegiană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Bare ett ord
Sagt tilfeldig
Utilgivende
Det slår meg ned.
hjertet tror
Tanken måler det,
Stillheten er borte
For alltid.
Dessverre er det min natur,
Men alltid i tankene mine sier jeg dette:
"Ikke bli sint!"
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet
Med et ord, det er ikke passende.
ikke bli sint ikke bli sint
Kom igjen smil og hør på rådene mine.
Bare ett ord
Det gir meg tunge tanker
Og bare med dem
Det omgir meg.
Det er sjalusi
Det kommer som en byrde
Og et ubeskrivelig mareritt
Natten i drømmen senker seg.
Dessverre er det min natur,
Men alltid i tankene mine sier jeg dette:
"Ikke bli sint!"
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet
Med et ord, det er ikke passende.
ikke bli sint ikke bli sint
Kom igjen smil og lytt til rådene.
Og du vil vite
Å fortelle deg
uansett,
alle som
Ikke bli sint!
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Ikke bli sint!
Fǎrǎ rost...
O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...
Femeia
Cu furca aș pleca în cer,
Să-ncarc un car cu stele,
Apoi pe toate să le-ofer,
Numai femeilor rebele.
Să prind în mână sânul lunii,
Să mestec razele de soare,
Strângând în ciur apa furtunii,
C-apoi să pot scuipa răcoare.
Aș reclădi femeia din mătasă,
Şi nu i-aș da nici soţ, nici casă,
Aș pune-o la răscruce ca ispită,
Să moară inima de hepatită.
Ce e să fii poetesă
O poetesă înseamnă să fii:
Un autor comic , aventurier,
În care se obțin scene amuzante,
Inspirații nu mai trebuie să cer,
Desigur e grozav mereu,
Să creez ceva doar eu,
Poeme,proze, poezii,
Uite ce înseamnă să fii.
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
,,Nu te enerva" în norvegiană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Bare ett ord
Sagt tilfeldig
Utilgivende
Det slår meg ned.
hjertet tror
Tanken måler det,
Stillheten er borte
For alltid.
Dessverre er det min natur,
Men alltid i tankene mine sier jeg dette:
"Ikke bli sint!"
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet
Med et ord, det er ikke passende.
ikke bli sint ikke bli sint
Kom igjen smil og hør på rådene mine.
Bare ett ord
Det gir meg tunge tanker
Og bare med dem
Det omgir meg.
Det er sjalusi
Det kommer som en byrde
Og et ubeskrivelig mareritt
Natten i drømmen senker seg.
Dessverre er det min natur,
Men alltid i tankene mine sier jeg dette:
"Ikke bli sint!"
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet
Med et ord, det er ikke passende.
ikke bli sint ikke bli sint
Kom igjen smil og lytt til rådene.
Og du vil vite
Å fortelle deg
uansett,
alle som
Ikke bli sint!
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Ikke bli sint!
Alte poezii ale autorului
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.
Cina de Craciun
L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,
Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.
Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…
Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.
Rupând o bucată de pâine i-am spus:
Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,
I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:
Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.
Am început să-i cânt apoi o doină de jale,
El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!
Am vrut să-i ofer un ultim cadou,
Să-L îmbrac cu sufletul meu.
El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,
Trăgând peste cer o divină cortină.
Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,
Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.
Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,
Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!
Iarna
Lovește gerul cu săbii de argint,
E totul alb iar noaptea doarme ninsă,
Cad fulgi necontenit și-ntr-un alint,
Se prind în dans pe valea cea întinsă.
Zăpada îmbracă strai de diamant,
Iar luna-n taină o mângâie pe trup,
Încet și bezna se disipă-n neant,
Pe cer, lumini, ca la un semn erup.
Se trag cortine albe peste lizieră,
Adânc în scorburi moțăie bursuci,
Curg șușotind pâraie ce mai speră,
Să nu înghețe până ajung în lunci.
Coboară fulgii tandru peste sat,
Pe acoperișuri viscolul se joacă,
În case focul trosnește înfundat,
O liniște de gheață ulița îmbracă.
Pe geam, fiorii iernii scriu povești,
Cu degete de gheață tremurânde.
Un lampadar de stele împărătești,
Împarte nopții umbrele fecunde.
În teama drumului pustiu, stingher,
Un pas lăsat de om se pierde-n zare,
Tăcuta iarnă cade atemporal din cer,
Și-ntr-o clipită mersul său dispare.
Pământul alb suspină sub zăpadă,
Îmbrățișează cerul dincolo de stele,
Și-ncet se înfiripă o infinită stradă,
Pe care aleargă... gândurile mele.
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Poveste
Sub mângâierea ta mă gudur,
Și-n ochii-ți negri rătăcesc,
Și zbor năuc precum un flutur,
Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.
Pe pielea ta mă pierd în alb,
Și mă înalț, și punct devin,
Și-mi pari o boabă de smarald,
Crescută-n poala unui crin.
În ochii tăi îmi caut leac,
Amorul meu e numai rană,
Subit în lacrimi mi te-mbrac,
Ca să îmi stai în colț de geană.
Ne este visul pur și-nalt,
Și goi ne tăvălim prin iarbă,
Și ne privim cu ochii celuilalt,
În lumea noastră oarbă...
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.
Cina de Craciun
L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,
Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.
Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…
Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.
Rupând o bucată de pâine i-am spus:
Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,
I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:
Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.
Am început să-i cânt apoi o doină de jale,
El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!
Am vrut să-i ofer un ultim cadou,
Să-L îmbrac cu sufletul meu.
El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,
Trăgând peste cer o divină cortină.
Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,
Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.
Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,
Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!
Iarna
Lovește gerul cu săbii de argint,
E totul alb iar noaptea doarme ninsă,
Cad fulgi necontenit și-ntr-un alint,
Se prind în dans pe valea cea întinsă.
Zăpada îmbracă strai de diamant,
Iar luna-n taină o mângâie pe trup,
Încet și bezna se disipă-n neant,
Pe cer, lumini, ca la un semn erup.
Se trag cortine albe peste lizieră,
Adânc în scorburi moțăie bursuci,
Curg șușotind pâraie ce mai speră,
Să nu înghețe până ajung în lunci.
Coboară fulgii tandru peste sat,
Pe acoperișuri viscolul se joacă,
În case focul trosnește înfundat,
O liniște de gheață ulița îmbracă.
Pe geam, fiorii iernii scriu povești,
Cu degete de gheață tremurânde.
Un lampadar de stele împărătești,
Împarte nopții umbrele fecunde.
În teama drumului pustiu, stingher,
Un pas lăsat de om se pierde-n zare,
Tăcuta iarnă cade atemporal din cer,
Și-ntr-o clipită mersul său dispare.
Pământul alb suspină sub zăpadă,
Îmbrățișează cerul dincolo de stele,
Și-ncet se înfiripă o infinită stradă,
Pe care aleargă... gândurile mele.
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Poveste
Sub mângâierea ta mă gudur,
Și-n ochii-ți negri rătăcesc,
Și zbor năuc precum un flutur,
Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.
Pe pielea ta mă pierd în alb,
Și mă înalț, și punct devin,
Și-mi pari o boabă de smarald,
Crescută-n poala unui crin.
În ochii tăi îmi caut leac,
Amorul meu e numai rană,
Subit în lacrimi mi te-mbrac,
Ca să îmi stai în colț de geană.
Ne este visul pur și-nalt,
Și goi ne tăvălim prin iarbă,
Și ne privim cu ochii celuilalt,
În lumea noastră oarbă...