Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.

De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș  vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.

Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.

E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.

În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.

De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762

9. Viața ca în vise

   Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
   Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
   Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
   Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
   Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
   Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
   Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
   O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
   Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
   Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
   Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
   Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
   Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
   Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
   Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
    Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
    Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
   În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
   Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
   În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.

De ce n-ar fi şi mâine-o zi
lăsată-n drum de ursitoare,
când noaptea zorii vor păzi
să-mi fii alături ca o floare?

De ce prin clipe te grăbeşti
să prinzi doar zboruri ostenite,
când an de an mai dăltuieşti
un vis de drumuri înverzite?

O viaţă rog să-ţi facă-n dar
un şir de zile în lumină
şi vinul vechi să-l bem cu har,
din doruri să ne facem vină.

Făcut eu sunt iubiri să-ţi port,
ca-n ziua scrisă de-ntâmplare
s-aştearnă dragostei suport
o poză prinsă-ntr-o scrisoare.

O zi se prinde-n răsărit
pe firul razelor de soare,
o zi mai rog la asfinţit
să pună cerului culoare.

Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.

Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.

De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.

Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor

în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.

Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,

din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin

să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,

în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.

În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,

iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.

Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,

cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.

În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?

Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?

Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.

Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.

Mi-se pare că-s închise,

Iată că salcâmul a mai prins o primăvară,

Ce frumuseți se mai cultivară!

Parfum de pace, parfum de amor,

Timpul se îmbracă, doar cu umor.

Totuși, din nou, s-a aprins un conflict,

Râuri de sânge, al lumii delict.

A început războiul, nimic nou sub soare,

Genogidul înveșmântează, timpul-n culoare...

Iată, că erau, în fața salcâmului,

Iosif și Maria, zburau pe cerul țărmului,

Doar căsătoriți, de câteva zile,

În lume, s-au dus rezervele de mile...

Iosif că vrea sau nu, la oaste!

Săbiile de lacrimi se puneau pe coaste.

Vai și amar, lacrimile curățau salcâmul,

Moralitatea și-a cam pierdut tărâmul.

,,O să fie bine'', aceasta grăiau,

De dor, inimile chiorăiau.

,,Ne vom revedea'', aceasta grăiau,

Spre multe direcții, și șovăiau.

Acum, acum îmi revendic rândul,

Vrei să îmi expun atât de mult gândul,

Iosif a plecat, e drept,

Sunt al adevărului adept.

Măi să fie, totul atât de repede,

Ce grațios, ca niște lepede,

Distracția este în focul cel aprins,

Tot acolo Iosif este... prins!

Aha, o zi deosebită!

Cu durere împodobită.

O vreme interesantă,

O durere... tentantă.

Oameni țipă de durere,

Deși nu li s-a cerut vreo părere,

Unii zic de mama, tata, frați, bunici,

Fel de vise mari și mici.

Pe cer plouă cu gloanțe,

S-a dus a umbrelor speranțe,

Râuri de sânge, cascade de lacrimi,

Glasuri împodobite, cu patimi.

Ai zice că este o zi de naștere,

Soartă fără de cunoaștere,

Totul este o macabră surpriză,

Pentru omenire, doar o altă repriză.

Voi continua chiar eu acum,

Imediat după? Oarecum...

Tare bine îți voi continua ideea,

Stilu meu, prieten cu orhideea.

Sălbatica ironie a acestei vieți,

Durerea înveșmântată în scaieți.

Alt oraș, șters de pe lume,

Altă pagină, în late morții volume.

Totuși iată un singurel soldat,

De la moarte a primit un ,,mat".

Ține la piept strâns o rochiță,

Plângând după a lui fetiță.

Acel oraș, ras de pe pământ,

El știa bine acel așezământ.

Cândva dânsul viețuia acolo,

Amintirile... bântuie dincolo.

Fiica lui, lumină sa,

Ce dureri mai încasa!

A pierdut familie, casă, masă,

De viață... nu-i mai pasă.

Iată că în zori se aprinde lată bătălie,

Moartea, se așternă ca o pălărie.

Soldatul, se duce în față,

Moartea, se răsfață...

Singur, neînarmat,

De moarte s-a apropiat.

Imediat a fost străpuns,

Cu sângele a fost el uns.

Bine, bine, hai cu stiloul!

Voi continua acum tabloul.

Căci după multe, multe bătălii,

Dumitrel, clar, unul din viile stafii.

Tare greu să nu-l observe,

Imaginea începea să se conserve,

În mod clar, era cam nebun,

Ce vorbea...hai să nu mai spun...

Știuca invidioasă la ce dinți avea,

Cu acel zâmbet... el zăbovea...

Toți știau de acea piatră ascuțită,

Cara a născută o ființă cam... sluțită...

Dinți de animal, nimic altceva,

Spre cele drăcești, ce clar privea!

Cu acel zâmbet permanent...

,,Poate mușcă, fii atent!"

Ce a pățit, sau ce a văzut,

Doar aici era el mut.

Nu a spus ce, se vedea că doare,

Și încet, Dumitrel moare.

A dispărut, după o bătălie,

,,Cui îi pasă? Clar nu mie!"

Așa ar spune unii, nu doar cineva,

Totuși reputația, nu se degreva.

Dinții animalici, ochii ăia morți,

Așa nu aveai cu să le suporți,

Dar acum, fiind dispărut,

Frica, vai ce a crescut!

Gândul că s-ar putea întoarce,

Din mormânt el oare...toarce?

Mort sau viu, nu mai contează,

Tot frică, el plantează.

Acum preiau eu stiloul,

Deci voi continua tabloul.

Are și elemente frumoase,

Adânc legate de oase.

Iată, salcâmul a prins vara,

Înflorind cu timpul sfoara,

Iată, a așteptat un pic,

Încălzit al vremii spic.

Un anume domn caporal,

Deținea un ridicat moral.

Avea și dânsul o soție dragă, 

Care pentru dânsul ea se roagă.

Cu binecuvântarea Celui de sus,

Câte poezii a mai compus.

Ce delicatețe și farmec mai avea,

Clar! Dumnezeu îl blagoslovea.

,,Ce mai face parfumatul meu zăhărel?

Întreabă nevrednicul... sărățel"

Acesta este doar un mic exemplu,

Din rime a clătit un falnic templu.

,,Pătimea gândul pentru tine,

Floare plină de mireasmă,

Ducea lupte bizantine!

Ațintit spre o fantasmă"

Și a mai continuat scrisoarea,

Că altfel nu-l lăsa onoarea.

Apoi s-au iscat discuții epistolare,

Hai să fie le fac mai clare:

-,, Îndrăznesc să cuprind un corp ceresc?!

O onoare mult prea mare.

Tu ești dulce eu sunt sare!

Soarta eu îmi amătesc..."

-,, Ce spui acolo draga mea?

Cât aș vrea să te strâng la piept,

Pe tine eterică mea stea!

Vina mea, eu să mă iert?"

-,, Gândul la tine este dulce,

Dulce ispită usturătoare!

Ce fumuri seducătoare,

Inima nu vrea să se culce..."

-,, Parfumul meu grăitor,

Mirosul ați simți nu pot!

Viitor șovăitor,

Pentru tine sunt eu mort?"

-,, Unde ești iubirea mea?

Zăhărel pe amărel,

Sump mărgăritărel,

Conștiința te numea."

-,,Unde ești tu, gând de basm?

Încă mă uimesc, ești reală!

Ființă boreală, care nu știe de marasm!

Totuși fără tine, simt o amăreală."

-,, Mă bucur lumină lină,

Rază pură...

Prețioasă gură,

De mărgăritare plină."

-,,Eh, mă flatezi fecioară a lunii,

Elegantă, jovială,

Iubitoarea rugăciunii,

Strălucire fluvială."

-,, Flacără strălucitoare,

Stătător pe apă cristalină,

Gândul la tine mă alină,

Haină de sărbătoare."

-,, Doamna mea, când nu te auzeam, nu te vedeam,

Gândul meu, se neliniștea,

Totuși în gând te includeam,

Providența, despre tine povestea."

-,, Soțul meu, iubirea mea,

Voi rămâne înțeleaptă,

Femeia ta așteaptă,

Iubirea nu-mi va cădea!"

Destul zahăr, destul foc,

Hai marș din al meu loc!

Vrei să spun și eu gânduri,

Trebuie împinse-n rânduri.

Un soldat ar putea spune:

,, Adevărul să răsune!"

A și compus o poezie,

Interesați? Hai fie:

,,De ce bați strălucitor soare?

Săracele mele picioare...

De ce ești rea măi omenire?

Ah...durerii încremenire..."

Măi și ar mai continua,

Ce?! Păi nu insinua!

Adevăr văzut cu ochii,

Vai...ale morții rochii...

Iată, salcâmul a prins toamna,

Ce mai stă acolo doamna,

Gândurile se tot răcesc,

Prostia îi ceva drăcesc!

Tâmpiți, proști, tâmpiți!

Binele îl risipiți!

Vai, vai de minciunile voastre,

Ce spuneți? ,,Ale păcii astre"?!

Voi furați onorarea noastră,

Păi așa, ,,ce mai anoastă"

Nini cu aveți așa ceva,

Aveți bani, ,,deci altceva".

Fiarelor, Ipocriților,

Ucigașii Sfinților,

Tot voi mereu să vă băgați?

Pacea tot voi o stricați.

Hiene nenorocite!

Vai de legile pocite!

Oricum tot voi le dați,

Tot voi... posedați...

Țările ,,mici" le jupuiți,

Ce urmează, doar voi știți.

Doar voi să știți ce-i binele,

Genogiduri...cu miile!

Și nu doar alții, de voi...,, uitați",

Cum adică vă mirați?!

Să vedem istoria cu adevărul desfăcut!

Ah...și pe-acolo ați trecut...

Da, da, voi să aveți dreptate,

Al vostru e cuțitul înfipt-n spate!

Nu vă pasă de suferință...

Diavolească conferință!

Moralitatea o exterminați,

Spre rău totul înclinați,

Bunul gust, bună gândire,

,,Totul spre păcătuire!"

De Hristos nu vreți să auziți,

Voi, ai prostiei paraziți!

Diavolul este prostia,

Voi vă dați nu nebunia.

Oricum, veți fi risipiți,

De moarte oricum, vă alipiți.

Oricum tot pentru nimic,

Vreți voi ,, încă un pic".

Poate lumea o smintiți,

Tot de moarte vă alipiți,

Acum, nu este ,,atunci",

,,Atunci" vor fi sorțile adânci.

Tot ce este ridicat de răutate, 

Tot în foc vor fi mutate!

Să vă lumineze Dumnezeu!

Fără El, vă va fi greu...

O să preiau eu de aici,

Cu câteva rime mai mici,

Un preot se afla pe front,

Avea multe rime-n cont.

Totuși speranța a cam plecat,

Bucuria...a secat,

Totul para fără ieșire,

Vai...ce copleșire!

Iată, salcâmul a prins iarna,

Așteptarea a întărit și marna.

Totul mort și înghețat,

Un moment...cam nuanțat...

Totuși, unii oameni displăceau răul,

Răsuna, al bucuriei zurgălăul,

Nimeni nu mai voia să lupte,

,,Destul cu familiile rupte!"

Părintele Claudiu scria poezii,

Număr de adevăruri, mii și mii.

Eu, o să dau doar un exemplu,

Până și eu tind să contemplu:

,,Sunt aici,

Priveliști mici,

Sunt acolo,

Priveliștea-i încolo.

Mereu fug și tot alerg,

Fără să știu de ce merg.

Clar are o denumire,

Cum apare, o uimire.

Poartă denumirea de viață,

Mara vânzătoarea la piață,

Bună și nenorocită,

E și acolo un pic de mită.

Totuși eu îi râd în față!

Căci deși îmi este greață,

Peste ea tot o să trec,

Și spre cer tot mă petrec"

Minune dumnezeiască!

Cel rău a rămas mască.

Războiul, s-a terminat!

Lumea, s-a luminat!

Cum? Nimeni nu știe...

Dacă afli, spune și mie!

Da, nu m-am putut abține,

Rimele mele, cam puține.

Am venit cam... neanunțat,

Totuși conflictul s-a sfărâmat.

Acum te rog, spune mai departe,

Insinuările, hai fă-le sparte!

Oh, dar mulțumesc frumos,

Totul se termină cam...pufos...

Un soldat se duce acasă,

Fuge! Să nu întârzie la masă.

Este chiar sărbătoarea Învierii!

Se aprinde lumina serii.

Altă pagină, alt volum,

Pentru unii, un zulum.

Iată salcâmul a prins primăvara plină,

Vremea, oferă o mângâiere lină.

Sufletele, au înflorit.

Teroarea, s-a cam oprit.

,,Cum putem, atât de repede,

Grațios, ca niște lepede,

Trece peste tragedii,

Îmbrăcați în comedii?"

Oamenii,

stiu ei totul

Si totusi stiind nimic

Intr-o mare de "info"

Intr-o mare de nimic.

Parand ca niste zei

Lucrand ca niste lei

Dar tremurand in ei

De frica, de teama de ei

Insisi.

Cautand raspunsuri

In nesfarsite incercari

Cautand comori

Dar rareori cautand,

nestimate valori.

De-a dreptul patetici* 

Oamenii, 

fie atletici,

domni directori

mari actori,

si alti temerari,

In slujbe decente,

care par marete

Dar mici, putini iubitori

De sens, de valori.

Suntem toti intr-un tot

Plin cu de toate

Dar gol 

Dar goi

de vise, idei, valori, 

Adevarate comori!

Suntem nimic

Si de-a dreptul,

mici iubitori.

05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland

Joi, în odaia de sub pământ 

găsesc o liniște care doare,

ustură - ca spirtul pe rana unui muribund, 

care - încă mai speră. 

Aici, la marginea civilizației

lumina se împarte cu porția 

ca pâinea, în anii de secetă 

și apa, în fața unei fântâni golite.

M-am zidit în interiorul odăii dintr-o greșeală 

pe care, nicio rugăciune nu o poate îndrepta 

odaie care - respiră odată cu mine,

în întunericul frigului care a devenit stăpân. 

Albastru pătat

Iarba creste

Cerul a uitat

Verdele pălește

Florile se-nchid

Vântul nu bate

Culorile se sting

Pământul se zbate

Foșnetul e mut

Sămânța nu cade

Zumzet pierdut

Adio, decade

Adio, decade

Adio, minut

Este a ta chemare

Sfârșitul a început