După "noi"

Azi mă întreb... ce a rămas din noi

Din tot ce ieri a fost să fie

Un vis, o faptă, o dorință?

Sau gânduri purtate în neființă?

În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"

Să scriu povestea fără sfârșit

Căutând răspunsuri iară și iară

Și tot ce a rămas în final netrăit...

Tot ce-a rămas?.... e poezia

Unde azi se scaldă amintirea,

Mâine iubirea își caută menirea

Si durerea își așteaptă mântuirea.

Tot ce-a rămas?....să pot iubi

Cât pot și vreau și clar pe cine

E tot ce am, ce pot să dau,

Chiar de la schimb n-o face nimeni.

Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: OneWineWoman

#unpahardepoezie #onewinewoman

Data postării: 2 februarie

Vizualizări: 183

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Orele astrale ale omenirii

(în onoarea lui Stefan Zweig)

...

De nu Te-am fi ales atunci spre răstignire

și nu pe Barabas l-am fi eliberat,

cum ne-am fi găsit drum spre mântuire,

de unde-am fi știut ce ești cu-adevărat?!

...

De n-ar fi fost Iuda primind prețul trădării,

schimbând eternitatea cu-acel unic sărut,

că ne vom mântui la capătul răbdării,

fără chinu-Ți pe cruce, de unde-am fi știut?!

...

Și fără drumul Golgotei chinuitor și crunt,

de nu strigai pe cruce, sub patima durerii,

de nu-Ți dădea un om în locul său mormânt,

de unde-am mai primi Lumina Învierii?!

...

De moartea Ta, (și-ai fost fără prihană),

de nu eram de-atunci cu toții vinovați,

de n-am purta acum, în suflete o rană,

de ce-ar mai trebui să fim astăzi iertați?!

...

În lumea moartă ce merge către moarte

cum ne-am plăti noi prețul mântuirii

prin ”Orele astrale ale omenirii”,

de n-ar fi suferință, de n-ar fi nedreptate?!

Mai mult...

Cred

Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.

Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.

Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.

Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.

Mai mult...

Sacrificiu

Vântul ușor, de vară aduce o dulce melancolie

În acest farmec minunat, plutesc și ascult frumoasa melodie

Abia aștept momentul, să plec din împrejurimea plictisitoare

Și mă pot ajuta, măcar puțin ascunzând în buzunar steauau cea mai strălucitoare

Ziua, plină de căldură și noaptea, ce cuprinde cu frig își pierd puterea asupra vieții mele

Acum, pot să cad cu ușurință în adâncimea prăpastiei neajungând la cele mai uimitoare stele

Fiind la adâncimea cea mai mare, unde lumina pierde lupta cu întunericul nesfârșit

În întunericul acesta adânc și dens, dispare chiar și ecoul gândului neîmplinitt

Aud, un ecou a unei voci groaznice și puternice din îndepărtare

Dar parcă acest glas plin de furie primejdioasă, vine de la mine pierzând ultima picătură de răbdare

Parcă strig, furios și plin de cea mai mare ură omenească de pe acest pământ

Și vreau să mă salvez de la căderea în viitorul și adâncul meu mormânt

Dar nu văd rostul și sensul salvării, din primejdia cea mai aspră a vieții

Poți muri pentru cea mai excelentă și veșnică creație, lăsând dar umbra în pragul dimineții

La urma urmei, există întotdeauna un singur preț pentru oricare vis copilăresc

Viața întreagă, merită cât coastă pentru fiecare pas făcut pe calea spre bunul omenesc.

Mai mult...

Altă zi

Suflet drag,

O zi în viața

În dar am mai primit

O nouă zi ,

O rază de soare,

Un zâmbet pe buze.

Cerul îl privesc

Când pe iarba zăbovesc

Gândire semantică

Abstractă - lucidă

Inspir adiere de viață

Expir gânduri uitate

Gânduri despre iubire

Despre nemurire de neam

Întrebări puse

Dar neraspunse

... si un apus privesc

Alene ma ridic

Ma îndrept spre stele

Iar asa a trecut

Printre doua lacrimi

Și un zâmbet

Alte zi din a mea viață.

Mai mult...

Priviri împietrite

Oare când în ochii mei ai să privești,

Fără de frici să te lovești,

Că împietrit ai să te ivești,

Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.

Și o să mă înțelegi cândva,

Cât de mută rămân la un gând,

Când nici hartă n-am spre inima mea,

Și doar amintiri mă dor, pe rând.

Doar o veche rană curge încet,

În valuri grele, dintr-o veche trăire,

Pentru o statuie ce-n colț stă încet,

Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.

Cu zâmbet șters și chip de piatră,

O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,

Pentru o vecie, în taină, se-arată,

Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.

Mai mult...

În întuneric te aștept ... sau mă aștept ? Pe mine să mă regăsesc în altă variantă , care nu mai se lasă speriată de fiare și iluzii care crede că se poate și limite nu are . Care crede și se lasă să plutească lin pe ape adânci , care nu se mai întreabă dacă e nevoie să vezi că să crezi ... Dar totuși cu cine vorbesc ? Pentru cine scriu defapt ? Sau de ce n-am liniște și nu adorm până valurile de ganduri nu le aștern pe hârtie ? Sau oare de ce încă mai pun întrebări și nu accept cine sînt ? Copilul unic ce încerci să-l ascunzi sub măști de lut ,copilul ce te reprezintă...care despre lumină vorbește , desenează ce vede și simte ce alți ignoră ... abstract gândește căutând logica în neamt , și se întreabă de ce culori există și unde se duc gândurile uitate .

Dar este simplu tot, doar acceptă cine ești și ce alegi a fi mereu ,înțelegere nu mai caută în jur căci deja ai obosit și te distrugi. Încerci să pui o masca care acum doar te ustura și lasă urme adânci pe ființă ta, când roșul din obraji si culoarea vieții numai într-un pahar de vin se mai gasesc. Doar respira și dă drumul la orice ...lasă te să vezi cum oameni sînt înconjurați de lumină și culori radiante , cum sprijiniți sînt când ei poate nu cred.

Lasă te să simți și să crezi că pe drumul bun te afli când vezi că ești ghidat și clopoței se aud pe unde mergi și pe el îl simți în dreapta ta spunandu ți povestea acestor copaci și stănci uitate .Când stai cu cei dragi pe malul marii unor tărâmuri cu istorii de mult uitate și lin zbori printre stele și universe . Crezi că uni aud și cel mai silențios strigat interior al tău și că luceferi blânzi te asculta în noapte și îți răspund la întrebări, că bucuria o văd în tine când chipul este rigid și plictisit de împrejurare , dar mereu fericirea o vei găsi în interiorul tău , în propia casa , și ști bine că îți aduc aminte de casa interioara cea în care trăiește sufletul tău drag .