După "noi"
Azi mă întreb... ce a rămas din noi
Din tot ce ieri a fost să fie
Un vis, o faptă, o dorință?
Sau gânduri purtate în neființă?
În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"
Să scriu povestea fără sfârșit
Căutând răspunsuri iară și iară
Și tot ce a rămas în final netrăit...
Tot ce-a rămas?.... e poezia
Unde azi se scaldă amintirea,
Mâine iubirea își caută menirea
Si durerea își așteaptă mântuirea.
Tot ce-a rămas?....să pot iubi
Cât pot și vreau și clar pe cine
E tot ce am, ce pot să dau,
Chiar de la schimb n-o face nimeni.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: OneWineWoman
#unpahardepoezie #onewinewoman
Data postării: 2 februarie
Vizualizări: 179
Poezii din aceiaşi categorie
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Sub masti de fier
Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.
Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.
Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Epave în derivă
Ca într-un tablou derizoriu
Pictat de-un nebun cu harapnice,
Zăresc epave pline de pustiu
Ce exprimă dorințe sadornice.
Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete în tonuri diatonice,
Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,
Ale sunetelor de metal ruginite
Și plutesc în plin delir
În largul oceanului de necunoscute
Aspirând toți după ghelir
Și închinând genunchi la prefăcute.
Acum torn speranțe din clondir
Sperând la un strop de castitate,
Dar voi o luați ca drept clistir,
Din speța diviziunilor clericiste.
Ciclul efemer
Timpul ticăie,nu tace,
Doru-n poale toarce;
Anii picură în stoluri,
Mistuindu-se in goluri.
Stă oglinda pitulată,
Clipocind sub prelată,
Că nu voia bătrânul chip,
Să răsară din nisip.
Căci tinerețea bântuia.
În sufletul ce vremuia,
Moțăind din cicatrici
Sub scântei de licurici.
Iar trupul veștejit
De neputință copleșit,
Lâncezea in alinare
Cu durerea -n mădulare.
Valul spumegă suflarea,
Risipindu-i pulberea,
Căci cursului efemer
E tot omul prizonier...
Nonsens
Am sufletul tânjind spre viață,
Cu mâini murdare de speranță,
Căci explorez cu infinitate,
Gândul meu spre libertate.
Spre libertatea ce azi nu este,
Lăsând doar urme, să ne pese,
Și în zbucium de mișcare raeliană ,
Brăzdez pe piept urme de rană.
Iar pe meleaguri pline de dor,
Zi de zi devin mai chior,
Căci timpu, nu știu eu ce este,
Dar garantat, nu îmbătrânește.
Îmbătrânesc doar eu, ființă,
Cu gândul doar la neputință.
Degeaba-n sudori țin eu şteampul,
Când la final Timpul mi-e ștreangul.
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Sub masti de fier
Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.
Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.
Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Epave în derivă
Ca într-un tablou derizoriu
Pictat de-un nebun cu harapnice,
Zăresc epave pline de pustiu
Ce exprimă dorințe sadornice.
Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete în tonuri diatonice,
Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,
Ale sunetelor de metal ruginite
Și plutesc în plin delir
În largul oceanului de necunoscute
Aspirând toți după ghelir
Și închinând genunchi la prefăcute.
Acum torn speranțe din clondir
Sperând la un strop de castitate,
Dar voi o luați ca drept clistir,
Din speța diviziunilor clericiste.
Ciclul efemer
Timpul ticăie,nu tace,
Doru-n poale toarce;
Anii picură în stoluri,
Mistuindu-se in goluri.
Stă oglinda pitulată,
Clipocind sub prelată,
Că nu voia bătrânul chip,
Să răsară din nisip.
Căci tinerețea bântuia.
În sufletul ce vremuia,
Moțăind din cicatrici
Sub scântei de licurici.
Iar trupul veștejit
De neputință copleșit,
Lâncezea in alinare
Cu durerea -n mădulare.
Valul spumegă suflarea,
Risipindu-i pulberea,
Căci cursului efemer
E tot omul prizonier...
Nonsens
Am sufletul tânjind spre viață,
Cu mâini murdare de speranță,
Căci explorez cu infinitate,
Gândul meu spre libertate.
Spre libertatea ce azi nu este,
Lăsând doar urme, să ne pese,
Și în zbucium de mișcare raeliană ,
Brăzdez pe piept urme de rană.
Iar pe meleaguri pline de dor,
Zi de zi devin mai chior,
Căci timpu, nu știu eu ce este,
Dar garantat, nu îmbătrânește.
Îmbătrânesc doar eu, ființă,
Cu gândul doar la neputință.
Degeaba-n sudori țin eu şteampul,
Când la final Timpul mi-e ștreangul.
Alte poezii ale autorului
Vinul tău
Îmi era vinul tău...a inimii culoare
Ca cerul senin după câte-o ploaie,
Tot ce-n viață am avut mai pur
Azi mi-e doar dor...un dor prea dur.
Și pentru asta am fost nedemnă
M-ai frânt fără să-mi dai un semn.
Cât mi-aș dori să pot să șterg
Tot ce-a durut... înainte să pot să merg.
Azi încă îl mai caut printre ploi
Cu buzele pline de-a lui amintire.
Îl strig, să ne aducă înapoi
Măcar în vis înainte de-a zorilor ivire.
Mâine, nu stiu... poate vei reveni
În asfințitul blând, pe-o aripă de șoaptă
Si-n brațe iar te voi simți
Si iar va adia parfum de vin, cum adia odată.
Rămân femeie
Rămân femeie chiar de lacrimi cad în noapte,
Când nu mă vede nimeni cum mă frâng,
Când dorul mi se-așează peste pleoape
Şi-n suflet plouă și de neputinți mă sting.
Rămân femeie chiar de-mi port furtuna
De cand lumea mi-e ruptă-n jumătate,
Îmi sunt tăcerea ce în noapte urlă
Dar și glasul ce m--alină mai departe.
Ne-am întâmplat...
Azi, ne-am întâmplat neprevăzut
Pentru o clipă.... pe mut...
Privirea ta m-a înghețat
Sufletul mi-a săgetat...
Am trecut cu pasul tremurând
Ochii mi se înecau lăcrimând
Înapoi un moment am vrut să privesc
Pe bărbatul de altă dată sperând să-l găsesc.
Mi-am continuat de drum mai departe
Deși tremura totul în mine... un chin!...
O clipă simțeam că lipsește
Să nu mă prăbușesc... să leșin.
Un văl negru mi-a-ntunecat privirea
Am simțit cum de tot mă pierd
Dar poate, ca să mă regăsesc, adesea,
E nevoie... să mă pierd complet.
Azi ne-am întâmplat neprevăzut
Ca doi străini... cândva o poveste
Pentru o clipă... pe mut,
SFÂRȘIT....
Poesièe forcèe
Și m-ai forțat să plec iubind
Și mă privesc acum murind,
Cu fiecare clipă care trece
Mă simt pustie, tristă, rece.
Și m-ai forțat să plec iubind
Azi mă prefac că pot zâmbi,
Incerc la toate să fac fată
Dar sufletul mi-e fără viața.
Și m-ai forțat să plec iubind
Cu simțurile pâlpâind,
Ce mereu mor, apoi învie
Să moară iarăși pe hârtie.
Da! M-ai forțat să plec iubind
Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.
$i nici cea mai întunecată poezie
Nu redă durerea ce zace în mine.
Forțată am plecat, fiind
Un ultim vin în doi dorind.
Și nu trăiesc și nici nu mor
Și port în suflet răni ce dor.
Mi-a zâmbit
Mi-a zâmbit viața intr-un pahar
Vino să guști jumătatea ta!
Să ne spunem șoapte fermecate,
Să ne dăm îmbrățișarea uitată!
În ochi să-ți mai văd strălucirea
În suflet să răsune fericirea,
Cu ochii să privim apusul
În minte să-mi rămână râsu-ți!
Mi-a zâmbit viața într-un pahar
Plin de-al strugurilor nectar
Am simțit din nou pe buze fericire
Mi-am imaginat...că-i un vin de la tine!
Ce-ar fi
Ce-ar fi să ne regăsim
Când stelele ard în noapte
Timpul să nu ne trădeze,
Și clipa să ne țină aproape?
Ce-ar fi să pot spune ce simt
Fără ca vorbele să te alunge
Tăcerea să nu mai doară așa tare
Când dorul de tine în inimă surâde...
Ce-ar fi să-mi prinzi mâna în zori
Răceala dintre noi să se frângă
Să dăm viață acestui "dacă "
Într-un final în doi, să ne cuprindă...
Vinul tău
Îmi era vinul tău...a inimii culoare
Ca cerul senin după câte-o ploaie,
Tot ce-n viață am avut mai pur
Azi mi-e doar dor...un dor prea dur.
Și pentru asta am fost nedemnă
M-ai frânt fără să-mi dai un semn.
Cât mi-aș dori să pot să șterg
Tot ce-a durut... înainte să pot să merg.
Azi încă îl mai caut printre ploi
Cu buzele pline de-a lui amintire.
Îl strig, să ne aducă înapoi
Măcar în vis înainte de-a zorilor ivire.
Mâine, nu stiu... poate vei reveni
În asfințitul blând, pe-o aripă de șoaptă
Si-n brațe iar te voi simți
Si iar va adia parfum de vin, cum adia odată.
Rămân femeie
Rămân femeie chiar de lacrimi cad în noapte,
Când nu mă vede nimeni cum mă frâng,
Când dorul mi se-așează peste pleoape
Şi-n suflet plouă și de neputinți mă sting.
Rămân femeie chiar de-mi port furtuna
De cand lumea mi-e ruptă-n jumătate,
Îmi sunt tăcerea ce în noapte urlă
Dar și glasul ce m--alină mai departe.
Ne-am întâmplat...
Azi, ne-am întâmplat neprevăzut
Pentru o clipă.... pe mut...
Privirea ta m-a înghețat
Sufletul mi-a săgetat...
Am trecut cu pasul tremurând
Ochii mi se înecau lăcrimând
Înapoi un moment am vrut să privesc
Pe bărbatul de altă dată sperând să-l găsesc.
Mi-am continuat de drum mai departe
Deși tremura totul în mine... un chin!...
O clipă simțeam că lipsește
Să nu mă prăbușesc... să leșin.
Un văl negru mi-a-ntunecat privirea
Am simțit cum de tot mă pierd
Dar poate, ca să mă regăsesc, adesea,
E nevoie... să mă pierd complet.
Azi ne-am întâmplat neprevăzut
Ca doi străini... cândva o poveste
Pentru o clipă... pe mut,
SFÂRȘIT....
Poesièe forcèe
Și m-ai forțat să plec iubind
Și mă privesc acum murind,
Cu fiecare clipă care trece
Mă simt pustie, tristă, rece.
Și m-ai forțat să plec iubind
Azi mă prefac că pot zâmbi,
Incerc la toate să fac fată
Dar sufletul mi-e fără viața.
Și m-ai forțat să plec iubind
Cu simțurile pâlpâind,
Ce mereu mor, apoi învie
Să moară iarăși pe hârtie.
Da! M-ai forțat să plec iubind
Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.
$i nici cea mai întunecată poezie
Nu redă durerea ce zace în mine.
Forțată am plecat, fiind
Un ultim vin în doi dorind.
Și nu trăiesc și nici nu mor
Și port în suflet răni ce dor.
Mi-a zâmbit
Mi-a zâmbit viața intr-un pahar
Vino să guști jumătatea ta!
Să ne spunem șoapte fermecate,
Să ne dăm îmbrățișarea uitată!
În ochi să-ți mai văd strălucirea
În suflet să răsune fericirea,
Cu ochii să privim apusul
În minte să-mi rămână râsu-ți!
Mi-a zâmbit viața într-un pahar
Plin de-al strugurilor nectar
Am simțit din nou pe buze fericire
Mi-am imaginat...că-i un vin de la tine!
Ce-ar fi
Ce-ar fi să ne regăsim
Când stelele ard în noapte
Timpul să nu ne trădeze,
Și clipa să ne țină aproape?
Ce-ar fi să pot spune ce simt
Fără ca vorbele să te alunge
Tăcerea să nu mai doară așa tare
Când dorul de tine în inimă surâde...
Ce-ar fi să-mi prinzi mâna în zori
Răceala dintre noi să se frângă
Să dăm viață acestui "dacă "
Într-un final în doi, să ne cuprindă...